Bacovia în carne și oase

Trebuie să recunosc că am făcut parte dintre cei care nu s-ar fi așteptat să îl vadă pe Adrian Jicu în postura de romancier, chiar dacă, e drept, anumite elemente „devoalaseră” în timp asemenea disponibilități narative. Și-apoi, pe de altă parte, tot cu sinceritate, nu aș fi crezut că se poate construi – cel puțin prea lesne! – un roman care să-l aibă drept nucleu pe însuși Bacovia, cu a sa existență ștampilată de monotonie și un șir de terne dezamăgiri. Așadar, „Iorgu” a fost / e o surpriză totală care a venit / vine din partea autorului și ca rezultatul unui soi de atașament față de o operă  ce „încă mai are ceva de spus” și care scapă până la urmă interpretărilor docte ori formulelor lipsite de ramificări interpretative, dar și ca o curiozitate manifestată față de realitățile de secol XIX-XX ale orașului în care trăiește, oferind – cum se spune – o frescă cât se poate de apropiată evenimentelor epocii.

Nu știu dacă greșesc, însă consider că Iorgu nu ar fi existat fără Bacovia, însă constat acum încă o dată, grație volumului lui Adrian Jicu, că invers, Bacovia fără Iorgu e cumva descărnat, echivalând cu o existență extrem de fadă, aproape neverosimilă, de laborator.

Constantin Călin (autorul „Dosarului” dedicat lui Bacovia) atrăgea atenția asupra faptului că, fie și în general, orice demers critic nou vine în fapt să întregească receptarea unei opere și că, odată cu acesta, se înfiripă șansa unor noi lecturi, a  unor unghiuri și perspective diferite. Spectacolul narativ pe care îl gândește autorul lui „Iorgu” nu oferă doar un simplu prilej de a revedea opera, ci întregește o paradigmă, explicând narativ varii constante ale realităților de interior. Evident, o asemenea disponibilitate e posibilă doar datorită unei curiozități intrinseci și unui studiu susținut: am zis-o și cu un alt prilej, Adrian Jicu nu își grăbește proiectele, ci are răbdarea de a căuta până la capăt documente, fișe, anexe ș.a.m.d., urmând ca și pe baza acestora să dea sens unei metode cumva interdisciplinare. De altfel, mai ales în cazul de față, odată cu lectura, cititorul poate începe să realizeze bogata informație de care dispune cel în discuție; Adrian Jicu se mișcă cu multă abilitate prin istoria și istoriile locului, are alteori ochi de arhitect, cunoștințe de practică medicală, instrumentarul unui sociolog, discernământul unui om de afaceri, dar mai ales peste toate, are capacitatea destul de rară de a avea „intuiții funcționale”. E foarte interesant până la urmă cum autorul îl explică pe Bacovia înțelegându-i pe cei de lângă, în granițele unei societăți care la rândul ei, trebuie înțeleasă cu suișurile și coborâșurile (extremismele) proprii. Chiar dacă autorul nu desfășoară toate evenimentele în Bacău (în discuție intrând și Iașiul ori Bucureștiul), orașul natal al poetului rămâne, firesc, în prim plan, pentru că „aici” iau formă majoritatea temelor și motivelor literare. La o adică, Bacăul ne apare ca un oraș al contrastelor – un oraș cu propriul său specific, care poate nu impresionează nicicum la prima vedere, precum alte „cetăți”, dar care, din când în când, poate oferi surprize plăcute. Așadar, în economia întregului volum, devine extrem de utilă încercarea de a scoate Bacăul din arhivă, de a-l aduce cât mai aproape de locuitorii săi, de a retrasa nu doar dinspre memoria colectivă granițele unui ținut ce trăiește pe mai departe prin elementele-i specifice. Totuși, să ne înțelegem: Adrian Jicu nu se joacă cu istoria locului. Dimpotrivă! Se documentează exemplar, chiar dacă, ulterior, așază în cadre pline de dinamism și eventual dramatism, situații, întâmplări, contribuind astfel la legendă – a se vedea, de exemplu, vizita Regelui Carol I la liceul unde învăța poetul, Bacovia luând chipul aici unui proletar neverosimil de activ (strigând alături de câțiva colegi socialiști: „Rușine! Jos monarhia! Dați drepturi muncitorilor!”), ori destinul tragic al lui Hamoilă Meer, nebunul orașului. Sigur, exemplele pot continua, uneori autorul strecurând inteligent evenimente sau persoane ce nu au legătură directă cu viața poetului, însă pe care nu le putea rata – a se vedea vizita Reginei Maria, figura fotografului Prato ori nebunia marelui incendiu, ce a zguduit din temelii, în zonă, politica asigurărilor. Apariția lui Grigore Tăbăcaru. Apoi, cadrele poeziei citadine vor fi fost fixate plecând dinspre realitățile de sfârșit de secol XIX. Iată Bacăul lui Bacovia, via Adrian Jicu: „Dacă în centru era așa, periferia rămăsese rurală de-a dreptul, cu ulicioare lutoase și cu maghernițe meschine, în curțile cărora se îngrămădeau oameni și orătănii. Cârduri de gâște sau găini ciugulind prin șanțuri, câini vagabonzi și porci scărpinându-se de copaci, căruțe cu vite și cai, oameni meșterind una alta. Bordeie de lut în furci sau din chirpici, cele mai multe nespoite, cu acoperișuri sparte de ploi, cu garduri din scânduri improvizate, una da și două ba, cu portițe parcă ieșite din țâțâni și geamuri bicisnice, în care lumina abia dacă se strecura”. Frază lungă, dar cu ritm propriu, ușurință în descriere, care într-un final devine și semnul disponibilității autorului de a empatiza cu lumea aceasta. Fusese în parte lumea lui Alecsandri, iat-o, acum, lumea lui Bacovia. Apoi, doar doi-trei pași mai încolo, „protipendada”, lumea bună într-un colorit pestriț care aproape că agresează simțurile: „Pe trotuare, se perindă femei elegante. Un lux covârșitor îmbracă picioarele cele mai groase și corpul cel mai svelt al micilor burgheze, care, deși țipă că s-a scumpit traiul, cheltuiesc enorm pentru a-și etala nurii. E de bonton să te lamentezi, dar e musai să epatezi. Așa că, gureșe, la brațul soților sau al cavalerilor, își plimbă frumusețea ori bogăția. Sau ambele”. Și totuși: „Agitația asta îi place la nebunie lui Iorgu, care se strecoară prin mulțimea de gură-cască, spre masa unde îl așteaptă amicii, care comandaseră deja delicioasa bere Bragadiru și discută cu înflăcărare, așteptând nerăbdători deschiderea dansului”. Pe Iorgu îl vedem în două feluri: odată tânăr, cumva plin de mustul vieții – unul între atâția alții – cu mici amăgiri și dezamăgiri, cu îndrăzneala de a se bucura din „bucuriile firești” (de văzut încurcătura cu prostituatele, interesul față de verișoara Zâna ori față de fătuca roșcățică din vecini), apoi un Iorgu care a pierdut (aproape neluptând) toate „pariurile”. Adrian Jicu îi înțelege pe deplin, semnalând totodată această curbă depresivă dinspre „Uite, asta i-ar fi plăcut lui Iorgu! Să fie un avocat care să se pună în slujba maselor, să miște oamenii cu ideile sale, să înfrunte pericole și să curme nedreptatea. Dar pentru asta era nevoie de inițiativă. De rezistență fizică și morală. De umblat pe drumuri, de dormit pe sponci. Or el nu era făcut pentru o asemenea viață” către „Se închise în odaia lui, fără să le dea explicații. Ieșea rar, să mănânce sau să-și cumpere țigări. Se temeau să nu-l tulbure și nu îndrăzneau să-l chestioneze, de când încercaseră într-o seară, la cină, și el se răstise la ele, răsturnând farfuria: Lăsați-mă în pace!” O va primi, mult mai târziu, pe Agatha, cea care va găsi cale să îl protejeze și să preia lupta legată de afirmarea / recuperarea poetului.

Un culoar important al romanului urmărește legătura lui Iorgu cu părinții, dar și declinul căsniciei acestora; tatăl, jupânul Dimitrie pare să nu îl fi înțeles niciodată, chiar dacă – trebuie s-o spunem! – îl scoate pe fiu de mai multe ori din situații ce i-au știrbit din reputație, în timp ce moartea mamei va avea consecințe dramatice pentru sensibilitatea poetică.

Adrian Jicu nu e însă Bacovia: nu se lasă absorbit de statura impresionantă a unei imagini-moștenite, ci compune un tablou în tonuri bogate, apelând nu o dată și la registrul ironic-sarcastic-comic. Rețin pentru exemplificare episodul cu preotul venit în vizită la casa Vasiliu („Părintele nu se lăsă rugat prea mult și începu să-i explice natura celor trupești și sufletești, gustând, fără sfială, din scrumbiile olandeze și din măslinele mari și cam sărate. Însă calul de dar nu se caută la dinți și nici măslinele de sare, așa că popa se îndemnă la mestecat, luând cu încredere din farfurie în timp ce-i explica cum devine treaba asta cu sufletul.”) dar și constatările ironice din „Refăcură filmul evenimentelor. Cum casa lui Zgăvârdici era situată lângă un depozit de cherestea, incendiul se răspândise cu rapiditate. Cam în zigzag dar ce să-i faci, bătuse nițel vântul. În mai puțin de o oră, au fost cuprinse de flăcări fabricile de postav Gros și Singer, precum și moara Calmanovici. De mirare erau însă altceva: că au ars doar locuințe și fabrici asigurate”. „Iorgu” (Editura „Humanitas”) e un docu-roman apropiat de tehnica unui scenariu de film. Scenele se succed rapid, dacă vreți ca niște diapozitive-flash. Consecința imediată este aceea că romanul nu plictisește, nu are zone moarte, realitate care va contribui pozitiv la receptarea sa. De fapt, beneficiind deja de cronici laudative, prezentat în cadrul programelor culturale la Radio, „Iorgu” e fără alte paranteze, un succes! Unul mare!