Un altfel de Prolog

Ascultasem și înainte Bach, în special „Concertele brandenburgice” – fiindu-mi extrem de apropiate sufletului pentru lumina și energia pe care o conțineau și pe care mi-o ofereau cu multă generozitate la răstimpuri, însă cu muzica de orgă nu mă întâlnisem consistent până în vara lui 1996, când am avut șansa de a asculta câteva fragmente dintr-o lucrare în legendarul spațiu al Catedralei Notre Dame. Acolo și atunci am înțeles pentru încă o dată, deși altfel, că lumea ce ne-a fost dăruită e în mod real de o perfecțiune și frumusețe pe care omul ar fi dator să le cultive nepărăsind niciodată temeiurile moralei. Cred până în clipa de față, probabil acum mai mult decât oricând, că filozoful de la Königsberg avea dreptate când simțea nevoia de a ne convinge că „Elocința este un atribut al înțelepciunii însuflețită de sensibilitate”. Muzica existenței noastre aduce laolaltă o serie de „desfășurări sonore”, altfel spus amprentele fiecăruia dintre noi, păstrându-ne „notele” caracteristice dar în același timp integrându-ne unei polifonii ample, capabile cumva în mod mai mult sau mai puțin tainic să genereze însuși misterul vieții. Plusând de-a lungul registrului confesiv, admit că, în ceea ce mă privește, aș echivala – desigur, naiv întrucâtva! – această „corolă de minuni” cu „Toccata și Fuga în Re minor” (BWV565); consider că dincolo de vocea umană, instrumentul care ar putea să releve din preaplinul și rodul lumii va fi pe mai departe orga clasică. Într-o discuție cu organistul Bisericii Negre, Hans Eckart Schlandt, acesta era convins de faptul că „Sunetul orgii amintește de eternitate, te purifică și îți dă idei înălțătoare” – parcă îl simțim pe însuși Bach în spatele acestor cuvinte, mai ales dacă „ne facem timp” și pentru alte detalieri: „Efectul sonorității de orgă a fost de secole recunoscut, impactul fiind sigur. Impunătorul instrument – «regina instrumentelor» – nu este egalat de niciun alt instrument. Organiștii de biserică sunt mai aproape de Dumnezeu și de îngeri. Ei fac muzică «Soli Deo Gloria». De cele mai multe ori nu sunt văzuți, dar a lor prezență este profund simțită, confirmând credința. În timpul slujbei religioase și la ieșirea din biserică sufletul sensibilizat primește mai intens cuvântul divin, datorită orgii. Combinațiile dintre voce, instrumente și orgă în celebrele oratorii sau concerte aduc în biserică și oameni care din păcate s-au îndepărtat de biserică. Dar caracterul sacru al muzicii le-a înlesnit drumul către religiozitate”. Desigur, deși poate mai anevoioase, rămân și alte căi de a ajunge la credință.

În ultimul timp, semiotica discursului muzical, alăturându-se teoriilor comunicării la modă, ne strecoară idea conform căreia toți ne naștem cu capacitatea de a fi muzicieni activi dar foarte puțini ajung să participe efectiv și direct la actul muzical, cel puțin în sensurile pe care le admite tradiția Occidentului. Uităm în drumul nostru anumite abilități ori poate chiar bucuria de a trăi simplu. Apoi, ne încăpățânăm să valorizăm doar ceea ce se află de-a lungul unor drumuri bătătorite: cine a auzit de Kakarla Tyagataja ori Muthuswami Dikshitar? Asemenea nume contemporane lui Beethoven ar putea oricând completa meritoriu tabloul sunetelor lumii. Dar, pe de altă parte, cât de conștienți suntem azi de faptul că dacă am fi fost contemporani lui Beethoven, nu am fi avut cel mai probabil posibilitatea de a asculta în timpul vieții mai mult de una-două dintre simfoniile sale? De multe ori, nu cunoaștem aproape nimic despre ceilalți, știm prea puține despre noi.

Ne aflăm mereu într-o sală de concerte față de a cărei „arhitectură” suntem cumva datori. Încă de la început (sper să nu mă înșel), celebra Gewandhaus din Leipzig (o aripă a clădirii țesătorilor), avea forma unei potcoave, în sensul în care o însemnată parte din auditoriu stătea de o parte și de alta a sălii, cu o vedere excelentă a părții opuse, însă neavând direct orchestra în câmpul vizual. Era să fie în fapt o copie a bisericii lui Bach din Leipzig, Thomaskirche. Anna Ungureanu („Madrigal”) opina că „o sală bună” se referă într-adevăr și la un spațiu adecvat din punct de vedere acustic, dar mai ales la o sală încărcată de emoția publicului, de acea căldură cu totul aparte care capătă sens în dezvoltările sonore ulterioare. Pe bună dreptate, adevărata muzică se coboară tainic și poate fi auzită din orice colț al lumii; ea se autopropune și sub forma unui liant al unor conștiințe ce mărturisesc iubirea la unison. A fi alături. De la populațiile Amazonului (de a căror amprentă sonoră s-a ocupat în ultimul timp, printre alții, Jean Michel Jarre) și până la mesajele săpate-n „piatră” ori până în arealul acoperit de clopotele Shang, din vechime și până în prezentul ultra-digitalizat, în lungul și latul lumii, cu ajutorul unor instrumente mai mult sau mai puțin sofisticate, muzica vieții complinește posturile și rosturile cele mai înalte ale persoanei. Cuvântul dăruit de Dumnezeu e însuși purtător de vibrație celestă, armonic cu Ipostasurile Acestuia și plin de folos față de scopul ultim al existenței, acea nevoie întipărită în cele mai intime coridoare de a ne întoarce Acasă.

Fiecare dintre noi accesează cu ușurință o serie de registre. Monodia muzicii bizantine, arta corală, poate în general muzica sacră echivalează cu spațiul sonor în care mă regăsesc de cele mai multe ori. Alături de alte nume, îl prețuiesc aparte și pe cel al lui Adrian Sîrbu, conducătorul proiectului „Byzantion”: „Sfânta Tradiție a fost clădită pe temelia operelor Sfinților Părinți, dintre care, mulți dintre ei, imnografi, melurgi, maistori, alcătuitori de tropare, canoane, condace sau de cântări de înaltă complexitate. Aceste texte se păstrează în fiecare slujbă a Sfintei Biserici, astfel încât ele reprezintă nu doar o rugăciune, un mesaj, o învățătură ci și o mărturie a istoriei Bisericii și a evoluției Tradiției vechi de 2000 de ani. Atunci când cântăm imnul Apărătoarei Doamne călătorim în timp și ne urcăm cu mintea pe zidurile cetății Constantinopolului anului 626 alături de bizantinii asediați și salvați ca prin minune de către Maica Domnului, mulțumindu-i în același cuget cu cei de acum 1400 de ani”. Adevărata Tradiție nu limitează, ci așază în dialog. În trăire adevărată, granițele timpului și spațiului dispar, lăsând loc fiecăruia dintre noi să participe în imediat la temeiurile lumii.

Vox humana nu a fost și nici nu va fi un substitut, nici o altă parte, diferită de angrenajul plin de culoare al firescului. Dimpotrivă: de multe ori, a reorientat, a adus consecvență, a amplificat ori a decantat. De cele mai multe ori a amintit de „fenomenele ondulatorii” prezente în viața de zi cu zi, punând în evidență o anumită Lumină, o anumită Prezență. Așa a fost și sper că își va păstra menirea… Acolo unde e prezentă, vox humana devine criteriu de selecție și efect al bunei-înțelegeri. Nu în ultimul rând, vox humana va genera, poate și în ceea ce mă privește, un continuum interpretativ, aducând pe mai departe în fața unui auditoriu deloc prezumtiv modalități discursive dinspre arte diferite, totuși complementare. Dacă în Italia anilor 1600, vox humana / voce umana / vox celestis era „un tremolo al vocii abia sesizabil ce demonstra sinceritate și pasiune” (Ludovico Zacconi – „Prattica di Musica”), ori „o caracteristică a muzicianului perfect” (Luigi Zenobi), dacă avea să fie teoretizată de către Michael Praetorius în celebrul „Syntagma Musicum” ori în fine, pusă la colț de compozitorul și teoreticianul Cristoph Bernhard, vox humana se va întoarce în „limbajul” orgilor din Franța secolelor XVII, pentru ca mai apoi să invadeze restul Europei. E din ce în ce mai evident că, odată cu vox humana, nu vorbim doar de un registru aparte, ci de o atitudine în fața vieții, poate chiar un mod de celebrare. Organistul Leo van Doeselaar ne arăta cum la orga pe care cânta Sweelinck în biserica Oude din Amsterdam, cel mai des fusese reparat tocmai acest „efect”, în prezent nemaisupraviețuind decât undeva în ținuturile nordice ale Finlandei (Lapland).   

Așadar, vox humana va propune un repertoriu amprentat subiectiv, raportat deopotrivă la trecut și prezent, la spații diverse dar conectate la aceeași bucurie a existenței și la aceeași nevoie de a ne întoarce cu fața spre ținuturile-de-aur lăsate cândva în urmă. Cât de universal-profetice rămân versurile lui Marcel Breazu („Celalalte cuvinte”): „Daca vrei cu tine lumina s-o împart, / Lasă-mă să ard, lasă-mă să ard. / Dacă tot ce-i dus vrei din urmă s-ajung, / Lasă-mă să curg, lasă-mă să curg”.