Biblioteca de prezențe armonice

Fără doar și poate, Lumea în întregul ei este cea mai la îndemână dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Din timpuri străvechi, imemoriale, omul a avut în instrumentarul său posibilitatea de a percepe la cuvenita valoare frumusețea și preaplinul dimensiunilor existențiale în care și-a căutat identitatea. E vorba într-un final de metanarațiunea acelei conștiințe ce nu a ocolit adevărul și nu a căutat exprimări facile, dictate preponderent de contexte favorabile. Destinul persoanei este acela de a se fi situat dincolo de istorie, de a fi triumfat în lupta cu limitările pe care nu le-a putut mereu dejuca. Din păcate, postmodernismul și era post-adevărului ultimilor ani au adus realitățile unei și unor de-canonizări ce nu cunosc oprire. Aleatoriul, fragmentul, rareori chiar haosul au devenit certitudini în existența aceluiași om contemporan. Fatalmente, a fi tolerant implică azi cel mai adesea părăsirea drumului drept, de dragul unor repere cel mai adesea fără probitate morală. Dar omul fără rădăcini e un om cu o existență ce nu rodește, dezinteresat de soarta celuilalt, aflat în afara posibilității de a se întâlni chiar cu el însuși, practic de a-și regăsi Chipul dintâi. Nu mulți mai sunt conștienți astăzi că adevărata libertate conjugă existența persoanei în raport cu Binele, Frumosul și Adevărul, dar aceasta implică o cultură înalt morală, care în mod necesar ar trebui orientată teologic. Altfel spus, o revenire nu înspre marginile firescului, ci chiar în inima acestuia.

Părintele de vrednică pomenire Iosif Vatopedinul (ucenic al Sfântului Iosif Isihastul, înnoitorul de la Vatoped și Nea Skiti) arăta că „Discernământul este instrumentul prin care Biserica își chivernisește fiii în mijlocul furtunilor și al vijeliilor mării învolburate a vieții” (Mărturie Athonită, Editura „Sf. Nectarie”, 2016). Dar nici măcar discernământul nu e punctul de vârf, ci treapta supremă se leagă de iubirea necondiționată, a experierii Ipostasului divin prin textele liturgice, sacre, prin Rugăciunea lui Iisus, grație unei tradiții milenare.

Îmi aduc aminte cum, cu prilejul unei apariții editoriale a anului 2014, IPS Părinte Ioachim ne argumenta teologic că asemenea unui GPS performant, credința în Iisus e cea care ne poate salva, e cea care ne scoate la liman, aducându-ne aminte în permanență care ne este ținta și actualizându-ne în timp real calea cea mai scurtă către aceasta. Pentru omul care se abate din drum nu există decât o singură atitudine potrivită care vine cu învățătura părinților Patericului: de vei cădea, ridică-te pentru încă o data! Lucrarea la care am făcut referire, „Creștinismul abia începe”, propune un discurs ce coboară din tradiție dar care paradoxal, în același timp, apelând la exemple din realitatea imediată, clarifică datele ființiale ale lumii în care trăim. Sunt pagini care nu ocolesc Adevărul și nu țin cont neapărat de interesele contingentului. Compun adevăratul timbru a Cuvântului dintotdeauna, e parte din vox humana.

Așa cum pot distinge și discerne cu uneltele unui novice – și totuși sunt convins că nu greșesc! – IPS Părinte Ioachim face parte din categoria ierarhilor care pot conta ei înșiși drept modele demne de urmat. Parcursul Înaltpreasfinției Sale, opera publicată, nu în ultimul rând atașamentul mirenilor pentru Ierarhul lor sunt motive trainice de a înțelege darurile cu totul deosebite ale Înaltpreasfinției Sale. Volumul de față, tocmai apărut la Editura „Filocalia” – „Dipticele sufletului meu. Chipuri de ierarhi și preoți” – vine de fapt în continuarea unui efort mai larg de a oferi repere valide în marea aventură a creștinului; mă refer aici pe de o parte la cartea din 2016, „Panteonul sufletului meu: portrete de preoți”, dar și la seria impresionantă de acatiste pe care le-a compus și le-a îngrijit de-a lungul timpului (printre care acatiste ale Sf. Emilian din Durostor, Sf. Antipa de la Calapodești, Sf. Mucenic Sava de la Buzău, Sf. Simion Ștefan, Sf. Iosif de la Văratic, Sf. Ierarh Varlaam, Sf. Neagoe Basarab, Sf. Onufrie de la Vorona, ale Sfinților Români ș.a.m.d.), asta pentru a nu aminti și de dosarele întocmite către Sinodul României, dosare destinate canonizării Episcopului Melchisedec Ștefănescu și Cuviosului Irinarh de la Mănăstirea Horaița. Se adaugă lucrările înalt-teologice dedicate Sf. Cuvioase Parascheva și Părintelui Dumitru Stăniloae.  

„Dipticele sufletului meu. Chipuri de ierarhi și preoți” adună în paginile sale fișe-portret ale unor personalități de prim rang ale Ortodoxiei noastre, cât și versuri dedicate unor clerici, fii duhovnicești sau prieteni ai autorului. Capacitatea de analiză e completată extrem de armonios de un ton cald, confesiv, care reînvie diferite episoade trăite cu bucurie alături de aceste personalități cu totul remarcabile. IPS Arhiepiscop Ioachim reușește – acolo unde cel mai probabil un altul nu ar fi făcut-o – să exprime (fără a cădea în banalitate) multitudinea însușirilor și activităților definitoare pentru cei aflați „sub lentilă”. Cu fiecare prilej, autorul stabilește și câteva note distincte, pe care le particularizează apoi, creionând punți de legătură dintre cele mai surprinzătoare. În fapt, pentru un ochi atent, devine obligatoriu de sesizat că în mijlocul acestei țesături de prezențe, fapte, idei, amintiri, se află „un bibliotecar de sentimente”, dublat de „un teolog al iubirii”. Traversând viața și înmagazinând o experiență cultural-duhovnicească cum rar am intuit, IPS Părinte Ioachim ocupă un loc asemănător cu cel al invitaților săi, printre aceștia aflându-se: Bartolomeu Anania (printre altele este rememorat un episod desfășurat la Varatic), Visarion Puiu (mitropolit cu viață sfântă, care a avut bucuria de a fi intrat în dialog cu Sfântul nou canonizat Ioan Maximovici), Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist (un adevărat restaurator al mănăstirilor și vieții monahale), Patriarhul Iustin Moisescu (patrologul de neînlocuit al teologiei românești), Arhiepiscopii Eftimie Luca (de o blândețe rară în relația cu fiii duhovnicești), Adrian Hrițcu (o personalitate aparte într-o perioadă plină de umbre și lumini), PS Ioachim Mareș, Episcopul Teodosie Atanasiu (acompaniind ostașii români pe fronturile de luptă), Arhim. Emilian Panait (ctitor de locașuri sfinte și restaurator de suflete), Serafim Huzdup (părinte tânăr dar cu maturitatea unui Avvă), Antonie Jeflea, Părinții Nicolae Achimescu, Arsenie Boca, Radu Vasile, Epifanie Bulancea, Arsenie Voideș, Partenie Bulancea și primul preot militar al Garnizoanei Bacău, părintele Iordache Pascariu. Generozitatea IPS Arhiepiscop Ioachim rămâne deosebită, întrucât confesiunile nu urmăresc nici pe departe să supraliciteze artificial propria imagine, ci curg firesc, având mai degrabă menirea unor mărturii aduse cu scopul de a scoate în evidență același preaplin al iubirii lui Dumnezeu, care încă ne mai oferă modele vii de folos duhovnicesc.

Atent la detalii, cu un simț literar deosebit (despre care luasem amintite cu prilejul altor volume), IPS Părinte Ioachim întocmește un corpus-portretistic de o valoare incontestabilă. Elemente de caracterizare directă întâlnesc modalități de afirmare a unor constante mai mult sau mai puțin implicite în lungul acestor „preumblări afective”. Fie-mi iertată comparația, personal  volumul în discuție mi-a readus în minte „Crinii țarinii” a lui Paisie Velicikovski dar și minunata lume a „Grădinilor” lui Horia Paștină. De ce nu, amintind de delicatețea și sensibilitatea picturală a unuia din fondatorii Grupului „Prolog”, Înaltpreasfinția Sa știe să asculte, să privească, să țină minte ceea ce merită cu adevărat, și mai ales să ofere mai departe – cu alte cuvinte, să îngăduie Lumina.

Dincolo de toate aceste portrete, IPS Ioachim ne face să înțelegem că până și în actualitatea invadată de non-valoare, în lume se ascunde ceva solemn, tăinuit, ceva sacru care se cere a fi redescoperit pentru încă și încă o dată. Poate că paradigmatic, ar trebui să înțelegem că în zgomotul prezentului se află și tăceri ce trebuie ascultate. Tălmăcit altfel, volumul e o invitație pentru fiecare de a înceta a se mai afirma exclusiv pe sine și de a alege să-l confirme pe Hristos. Nu în sensul de a renega și abandona propria personalitate, ci de a abandona afirmarea înșelătoare, pseudo-anatomia; a se lepăda de sine înseamnă a lua crucea și a urma Hristosului, adică a fi gata întotdeauna să sufere alături de / cu celălalt”.

Evident, destinatarul întregii creații este omul. Acesta rămâne singurul cu darul capacității de a raționa, de a-și gândi viața raportând-o la marile întrebări existențiale. Creația nu a fost completă până când Dumnezeu nu i-a dezvăluit omului sensul acesteia. Iar omul, tocmai în virtutea voinței și a rațiunii, are datoria de a-i descoperi din aproape în aproape sensurile cele mai înalte, de cele mai multe ori prin Harismaticii slujitori ai lui Dumnezeu. „Dipticele sufletului meu” e o asemenea cale de revenire Acasă, printre cei plăcuți Domnului.