Constantin Călin, întoarceri la Alecsandri

Am avut bucuria de a vorbi în câteva rânduri despre cărțile domnului profesor Constantin Călin, implicit despre domnia sa – scoțând de fiecare dată în evidență o anumită metodă pe care o angajează la lucru – voi reveni, dar am vorbit și despre contextele culturale ale subiectelor asupra cărora se apleacă. Mi-e teamă că am discutat însă prea puțin despre profesorul Constantin Călin și despre un anume crez, care probabil i-a dat de-a lungul anilor motivația necesară de a continua pe calea aceasta a criticii simpatetice. E interesant cum critica faptelor de literatură se împletește cu calitățile istoricului literar, ducând împreună către o critică culturală ce urmărește din interior, in situ, o anumită mecanică ce stă la baza întregului. Ce mi s-a părut dintotdeauna de apreciat este capacitatea rară a autorului despre care vorbim să transmită și chiar să impună aprecieri de natură critică, dar fără a le încărca artificial cu tot soiul de concepte operaționale, așa cum din păcate se îngrămădesc cei la modă astăzi. Într-un fel, iată de-acum o operă, volumele dedicate lui Bacovia, lui Eusebiu Camilar, lui Vasile Alecsandri, cât și interviurile publicate ș.a.m.d., toate acestea respectă în primul rând un anume principiu al accesibilității, fără a știrbi în niciun fel din valoarea expunerii. Ba dimpotrivă!

Și cred că o asemenea „realitate” vine și din prezența la catedră, pe care a onorat-o în fața multor generații de studenți. Nu vreau să intru în sfera didacticii ori a psihopedagogiei, însă nu am cum să nu constat că o serie de principii preluate de acolo se regăsesc în această critică „de teren” – îmi scuzați găselnița! Principiile pe care Constantin Călin le pune la lucru formează un sistem unitar care probează oricând un caracter deschis, plin de dinamică. De fiecare dată când l-am auzit vorbind, l-am perceput ca venind din zona aceasta a celor care sunt conștienți de forța cuvântului și mai ales de rolul formator al acestuia. Am spus-o și cu alte prilejuri, nu am putut să îl așez niciodată într-un top, într-o serie, pentru că nu asta a fost, presupun că nici acum nu e, ținta eforturilor sale. Sper să nu greșesc, am lăsat deja să se întrevadă ideea că profesorul și criticul Constantin Călin e interesat de a fixa în conștiința receptorului anumite caractere, – hai să le zic cu un cuvânt atât de des folosit azi – anumite „modele”, care vor fi câștigat lupta- și în raport cu propria devenire, cât și în raport cu anumite constante etice. Îmi permiteți ca odată ajuns aici să deschid o mică paranteză – temă cumva recurentă de-a lungul eseurilor pe care le scriu în revistele de cultură, ideea aceasta a unui post-umanism, postmodernism etc. care a dat totul peste cap mă preocupă mai ales din perspectiva posibilităților pe care le are omul contemporan de a se întoarce pe un drum al firescului, corect orientat, de a resimți nevoia întoarcerii către frumos, adevăr, bine. Dar asta nu se poate face oricum și mai ales nu se poate face renunțând la tradiție, doar de dragul unui progres (de multe ori) artificial. În ultimul timp, asemenea constatări prind contur în discursul cultural de azi, de aici și de acum. Scurt exemplu: În „Ramuri”, Gabriela Gheorghișor vorbea despre o „reînsuflețire critică a poeziei”, apreciind că „Fidelitatea de orice fel a ajuns astăzi, în epoca instabilităţii şi a versatilităţii generalizate, o monedă dacă nu ieşită din uz, oricum fără prea mare valoare. Atracţia noului subminează, de regulă, ataşamentul faţă de achiziţiile mai vechi sau încrederea în experienţele deja consumate. Nu altfel stau lucrurile în domeniul teoriei şi criticii literare, unde, mai ales la noi, ca să nu te trezeşti taxat ca demodat ori anacronic, trebuie neapărat să fii ŕ la page” (la modă), în pas cu timpurile.

Reîntorcându-mă, trebuie să fim conștienți de faptul că profesorul Constantin Călin are știință de toate noile achiziții ale criticii literare, pe care nu le înlătură ab initio, dar la care apelează doar atunci când este cazul, consumând felii mici. Mai degrabă e prieten cu trecutul, cu tradiția, cu acele valori care au creat un etos, o națiune, un ideal.

La o adică, și volumul de față e mai degrabă rodul unor asemenea preocupări de a turna relevanță în figuri uitate ale literaturii, ale societății. În afara studenților de la filologie, dincolo de 2-3 ore desfășurate în grabă la liceu, câți îl vor mai fi citit, oare, pe Alecsandri? Așa cum o spune răspicat în Cuvântul introductiv, volumul este „expresia unei datorii intelectuale pentru un simbol al locului”. Nefiind chiar din suita scriitorilor preferați în tinerețe (aici locurile erau ocupate de Bălcescu ori Negruzzi) –, fiind considerat „mult și inegal”, Alecsandri este recuperat în etape, această apariție în volum fiind acum suma tuturor acestor momente de relectură. Chiar dacă nu a fost gândit din start ca un edificiu cu arhitectură proprie, aceste microcomentarii cu privire la Alecsandri și epoca lui vor face deliciul prin inserțiile sarcastice, ironice, prin exprimarea unor curiozități de alții neformulate, dar mai ales prin capacitatea de a inter-relaționa aspecte ale operei cu viața de zi cu zi. Simplu spus, suntem așadar în fața unei cărți ce adună în paginile sale note (observații, analogii, reflecții, nedumeriri, reveniri asupra propriilor comentarii sau ale altora, puncte de tangență cu prezentul) și „pagini de jurnal” cu și despre Alecsandri – un volum ce nuanțează fără a-și uita măcar pentru un moment punctul de plecare.

Printre highlighturile cărții: rolul pe care l-a jucat corespondența în faima imediată a lui Alecsandri (să nu uităm că era singurul scriitor care, cumva retras, ținea eficiente legături cu cei din marile orașe – satul avea gară și oficiu postal), apoi toposul memorabil al Mirceștilor, apetența pentru cancelariile oficiale și politica vremii, politețea deosebită de care dădea dovadă (a se vedea „cerneala diplomatică”) dar și franchețea în fața unei lumi concepută pe straturi sociale („Am observat – îi scrie lui Maiorescu, din Paris, la 31 ianuarie 1886 – în tinerimea de astăzi s-au format un grup de ciocli literari, care și-au impus misiunea de a mă îngropa de viu. Macedonski au început săparea groapei și Densușianu urmează a da cu sapa pentru a o face mai adâncă. Atâta supărare să-mi deie numai Dumnezeu! Singurul lucru care mă îngrijește este influența fatală bunului gust ce poate să aibă pedantismul unui prost asupra unei generații întregi, condamnată a-l asculta. Regularisi-ți-l și pe acest trântor ce s-au vârât în stupul Academiei Ieșane. El mănâncă miere și scoate fiere”. Concluzia lui Constantin Călin: Alecsandri – boier, nu discută cu „rândașii literari”), apoi considerațiile despre publicul de secol XIX cu trimiteri implicite la calitatea publicului de acum, nu în ultimul rând Alecsandri-omul, cu un temperament solar, avid de lumina „A fost – s-a dedus – un friguros, dar mai tare decât de căldură, era un însetat de lumina: «Am nevoie de lumina, mi-e sete de soare”, îi declarase, când încă era tânăr, lui Negri” ori: „Pentru un convalescent – îi va sublinia fiicei sale-, lumina și soarele fac cât toate facultățile de medicină; repară sănătatea. Lipsa de soare – cugetă undeva – este cauza celor mai grozave crime”. Apoi, rânduri despre responsabilitățile junimiștilor, despre patrie, despre chirițele de atunci și de acum, Iașiul în carnaval…

Toate acestea sunt contrapunctate dinspre Constantin Călin cu știința unui cercetător de factură academică, de un om cu școală temeinică, care nu a sărit etape – iarăși o scurtă paranteză: din postura studentului, țin minte o dizertație pe care a făcut-o profesorul nostru la unul dintre seminariile cursului de Literatură veche, o dizertație despre rolul dicționarelor, mai ales al dicționarelor vechi, despre care nu se știu multe azi, nu mai sunt frecventate. Totuși, un filolog autentic nu are cum să rateze nuanțele unor cuvinte, nu are cum să priceapă nici poate la nivel minimal limba lui Dosoftei ori a lui Cantemir, a lui Ureche ori iată, chiar a lui Alecsandri…

Deci, cum ne întoarcem la Alecsandri? Ne-o spune mai întâi de toate profesorul Constantin Călin: „E firesc să cercetăm prin ce anume îi interesează Alecsandri pe contemporanii noștri. Cu alte cuvinte, ce semnificații ale vieții și ale operei sale ne determină să-l simțim apropiat spiritului nostru? Fără a fi  nouă (clasicii sunt periodic anchetați astfel) întrebarea cere un răspuns în bună măsură diferit de cele date în trecut. Cert e că nu pe calea subțire a gustului ne întoarcem la Alecsandri. Trecut prin Eminescu și Caragiale, Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga, gustul nostru a evoluat, s-a rafinat. La Alecsandri ne întoarcem, dacă pot spune așa, pe calea bunului-simț, iar ceea ce ne solicită în opera sa e fondul ei de gândire și simțire. Alecsandri reprezintă înainte de toate un principiu de consolidare sufletească, o normă etică”.

În linia lui Florin Mihăilescu („Critica și criticii”), odată cu lectura acestui volum, mă declar și eu convins că „Cine scrie despre artisti si despre creatiile lor este foarte probabil animat de o mare comprehensiune simpatetica”. Constantin Călin girează un spectacol al ideilor vii, prezentate polemic; analizele sale pot fi interesate de moda literară, deși nu o urmează. E deopotrivă atent la contemporaneitate, înregistrând și comentând aspecte sociale, morale, psihologice, literare, climatice etc., criticul reînvie Bacăul lui – (de data aceasta) – Alecsandri, pe care îl restituie locului, propunând, poate, și o nouă cale de lectură.