- Vă mulțumesc încă de la început pentru amabilitatea de a răspunde acestor câtorva întrebări! Pentru că suntem la Tescani, nu pot să nu încep oarecum previzibil: sunteți pentru prima dată aici? Poate e prea devreme să vă întreb, și totuși risc: ce reprezintă Tescanii pentru dumneavoastră? Considerați că manifestă o aură aparte, așa cum în varii situații s-a afirmat?
- Și eu vă mulțumesc pentru acest interviu. Da, sunt pentru prima dată la Tescani și mă bucur foarte mult că am avut prilejul de a veni aici și îi mulțumesc lui Ovidiu Ungureanu, pe această cale, pentru invitația de a face parte din acest proiect. Într-adevăr, Tescanii au o aură aparte, un mister, o încărcătură poetică, chiar mistică aș putea spune. Faptul de a păși ușor pe urmele marilor personalități care au trecut pe aici, începând cu George Enescu și terminând cu Horia Bernea, Ilie Boca și toți marii artiști care au „sfințit”, dacă pot să spun așa, acest loc, mă face să fiu mai atentă la trecut și mai responsabilă cu propriul demers artistic.
- Cu siguranță, nu sunt singurul care gândește în felul acesta – ajuns aici, la Tescani, de fiecare dată îl percep în forma unui spațiu unde artele se manifestă plenar și sincretic: muzica, artele vizuale, coregrafia coexistă, parfumul, culoarea, sunetul „se îngână și-și răspund”, amintind de celebrul vers al lui Baudelaire; sigur, în același timp e și un loc al dialogului socratic, al dialogului care poate zidi o lume plină de sens. V-ați bucurat de asemenea întâlniri pline de rod?
- Am avut bucuria să cunosc artiști deosebiți, colegi din diverse locuri din țară și mai ales am avut plăcerea să cunosc o parte dintre artiștii băcăuani, pentru care am mare respect și admirație. Una din întâlnirile „pline de rod” a fost întâlnirea cu maestrul Ilie Boca, pe care am avut onoarea să îl vizitez, împreună cu colegii din Timișoara și Iași, și pot să spun că este una din experiențele decisive din viața mea. Rar ai prilejul să vezi un mare artist în atelierul său și să vezi opera sa de o viață, desfasurandu-se în fața ochilor tăi, ca o peliculă de film. Am fost profund impresionată.
- Ce alte locuri / spații vă sunt apropiate sufletului? Cum se pliază acestea pe sensibilitatea dumneavoastră?
- Locuri în care mă încarc spiritual sunt aproape de Târgu Neamț, cu Mănăstirile Vovidenia, Neamț, Sihăstria și celelalte mănăstiri din Ținutul Neamțului. Acolo merg des și mă regăsesc, dacă pot să spun așa. La Colibița mă simt foarte bine și sunt inspirată, dat fiind că este un loc marcat de strădania multor artiști de prestigiu, invitați prin intermediul inițiativelor Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.
- Ce presupune lucrul la o nouă pânză? Există niște etape, există dinainte un anume concept spre care tinde „execuția”? Care este tehnica în care lucrați cel mai mult?
- De cele mai multe ori există un concept atent conturat și etape de lucru succesive dar multe alte lucrări se dezvoltă fără a operaționaliza excesiv nivelul teoretic. Frumusețea picturii și în asta constă, te ia prin surprindere, începi să faci ceva și iese altceva, mult mai interesant. Mizez și pe puterea accidentului care aduce rezolvări surprinzătoare, pe care nu le găsești nici după luni de zile de lucru la o pânză. Tehnica în care lucrez cel mai mult este tehnica de ulei pe pânză, dar abordez diverse alte tehnnici; acum, spre exemplu, încerc să mă împrietenesc cu acuarela, în legătură cu care sper să-mi aducă noi oportunități de expresie.
- Am observat cum o parte a lucrărilor dumneavoastră urmăresc avatarurile ființei umane. Situate între trecut și un prezent încremenit, ele devin stări-emblemă, propunând răstălmăciri ale arhetipurilor, dar care sunt citite / percepute din unghiul omului modern, ba chiar postmodern, cu dramele și trăirile paroxistice. Care sunt temele care v-au traversat etapele de până acum?
- Două din temele predilecte sunt tema suferinței și cea a sacrificiului, ca subteme ale problematicii mai largi a identității. Rădăcina lor este organic corelată cu evoluția mea spirituală și raportul meu cu registrul superior, adică relația mea cu Dumnezeu. Pe măsură ce am început să devin mai conștientă de mine, au început să apară și aceste reprezentări antropometrice ce oglindesc sau reflectă diverse stări sau ipostaze emblematice. Sunt niște căutări, niște întrebări plastice, nu știu în ce măsură sunt niște rezolvări. De-a lungul timpului am experimentat diverse stiluri și genuri, abordând o gamă largă de formule, de la figurativ până la non-figurativ, fiind preponderent atrasă mai ales de perspectiva expresionistă. Alte două teme la care revin constant sunt tema dublului și cea a oglindirii. Această temă a oglindirii se sprijină teoretic pe conceptul lui Lacan referitor la ecranele care te privesc. Opozițiile creează tensiune, generează energie și sens. Pe de altă parte, mă preocupă și ideea de memorie ca și criteriu al identității, relația fundamentală dintre persoană și momentele decisive ale existenței sale emoționale. Cineva mi-a spus odată că eu pictez angoase. Dacă încercăm să înțelegem angoasa omului contemporan, trebuie să o punem în relație cu problema morții, a neantului. Într-o lume desacralizată, moartea e vidată de sensul ei religios, dar pentru un om care crede în Dumnezeu, moartea este o trecere spre adevărata viață. Aceste lucrări ale mele sunt contemplări ale devenirii ființei umane, care, presimțind iminența morții, se metamorfozează spre o noua înviere. Mircea Eliade, într-un eseu foarte actual despre simbolismul religios și valorizarea angoasei, pomenește și despre o altă sursă a angoasei omului contemporan, anume sfârșitului lumii. Acest presentiment, mai ales acum, în acest context politic, istoric și social, se materializează în forme de isterie socială din ce în ce mai absurde. Unde să te ascunzi de sfârșitul lumii? Ce poate să te apere? Dacă nu ai o poziție spirituală care să te situeze pe verticala urcușului către Dumnezeu nu-ți rămâne decât o viață trăită pe orizontala lipsei de sens, în teamă și neputință. O altă temă căreia i-am dedicat un ciclu amplu de lucrări este cea a Începutului Lumii. Mi-am pus problema cum pot crea imagini vizuale, plastice, care să ilustreze această idee și așa s-a născut seria de „peisaje abstracte”, tensionate și aproape violente. Îmi imaginez că nașterea lumii o fost o experiență de o forță și furie uluitoare, nimic serafic și încântător, de aici aceste reprezentări. Viul, viața, generează o forță teribilă și, cu cât este mai amenințată și pusă în pericol, cu atât ea izbucnește mai năvalnic. Sunt oarecum reprezentări după natură, dar o natură necreată, informă, în devenire, o proiecție a naturii originare, de dinainte de crearea omului de către Dumnezeu.
- Creatorul și imaginea-i ce se răsfrânge în pânzele dumneavoastră amintesc pe alocuri de tragediile antice și de acel deus ex machina. El stăpânește întreg spațiul privirii și are puterea de a focaliza în progresie geometrică, ca și cum ar manevra cu răceală (fie și disimulată) un microscop al nanotehnologiilor de astăzi. Decompune și recompune chipuri cu maximă vigilență. Care e statutul creatorului în prezent și cât de mult rămâne acesta interesat de armonie și frumos, așa cum le înțelegeau clasicii?
- Artistul, prin definiție, este un creator. Din această perspectivă putem afirma, citându-l pe Horia Bernea, că „orice act creator în care îl imiți pe Dumnezeu, este mistică; iar pictura este sora mai mică a misticii”. Actul de a picta este o manifestare a harului primit în dar, iar artistul are deplina libertate de a comunica, prin propriul său limbaj, un conținut artistic. Acest conținut, dacă este fundamentat pe adevăr, poate schimba conștiințe, este cazul mai ales al muzicii; cu artele vizuale, lucrurile stau oarecum diferit. În orice caz, astăzi artistul este, fară îndoială, liber să se exprime, dar cred că este perceput de societate tot ca un marginal. Marea masă a cetățenilor nu înțelege ce anume face un artist și care e rolul său în societate. Un artist este o oglindă a societății și, mai ales, o conștiință trează, care îi poate ajuta pe ceilalți să vadă și să înțeleagă lucrurile mai nuanțat, într-o alta perspectivă. Astăzi, conceptul estetic relativ la armonie și frumos interesează prea puțin, cred. Profilul omului contemporan nu mai este același cu cel al omului din perioada clasică, când minciuna nici măcar nu exista, iar valorile supreme, precum binele, frumosul, armonia, guvernau relațiile sociale și aspirațiile umane. Privind cu un ochi lucid, putem afirma că, astăzi, relațiile umane stau sub semnul ipocriziei și al cinismului, iar sensibilitatea omului contemporan mai poate fi mișcată doar prin șoc de imagini cu un puternic impact emoțional.
- Mai sunt astăzi arta și filozofia – în expresia lui Leonardo da Vinci – discipline-surori?
- Din punctul meu de vedere, adică al practicii mele artistice, da, îmi construiesc proiectele artistice și cu ajutorul textelor filozofice, care îmi oferă un suport teoretic foarte serios, pe care eu singură nu sunt capabilă să îl concep, neavând instrumentele necesare unei formații de teoretician. Lectura textelor filosofice se dovedește a fi benefică, știut fiind faptul că reflecția filosofică este o sinteză care cumulează în mod fericit nenumărate resurse imateriale produse de către societate.
- Curiozitate punctuală: la Bacău, ați propus la Galeriile Alfa o expoziție intitulată „Metaxis”, concept care conturează în tușe groase tensiunea existenței. Aș fi curios dacă vă este cunoscută muzica lui Iannis Xenakis și dacă, în general, ați putea admite o suită de lucrări muzicale care să vă acompanieze reușitele plastice.
- Expoziția Metaxis, așa cum ați menționat, am vrut să cristalizeze un moment temporal personal în care mă situez acum. Una din valențele semantice ale termenului metaxis, așa cum îl găsim explicat de fiosofia greacă, este de a descrie un spațiu al polarităților, o stare de mijloc între două lumi: eternitate-timp, individ-mase, libertate-soartă, în linii mari, două puncte de vedere simultan opuse. Am descoperit muzica lui Iannis Xenakis destul de recent și îmi place foarte mult, îl ascult deseori când lucrez, ați avut o intuiție foarte bună în aceasta privință. Ar fi un dialog bun, cred, cu o suită de lucrări muzicale, ar potența imaginile vizuale cu o încărcătură pe care doar puterea sunetelor o au. Pe mine mă inspiră foarte mult muzica clasică, incluzând și cea scrisă în perioada contemporană, apoi jazz-ul, și îmi place iarăși foarte mult să ascult muzică corală bizantină, este o muzică pe care aș putea-o asculta fară încetare, toată viața.
- Ați terminat Universitatea de Arte „George Enescu” la Iași, pictură-sculptură. Cum reușiți să le împăcați și care din cele două intuiți că va ocupa într-un final prim-planul?
- Fără îndoială că prim-planul vă fi ocupat de pictură. În acest mediu stăpânesc mult mai bine mijloacele de expresie, dar nevoia de obiect, de volum, de materie pe care o simt în mine mă face să nu renut la sculptură, și am proiecte de viitor de sculptură, obiect și instalații. Mai nou, când gândesc un proiect artistic, o serie nouă în pictura, încerc să îl dezvolt și ca obiect, ca formă sculpturală, ceea ce aduce un plus de semnificații. Ca să transmiți cât de bine ceea ce ai de transmis, nu poți să te limitezi la o singură modalitate de reprezentare, să zicem cea bidimensională a pânzei, ci trebuie să folosești toate mijloacele care servesc ideii artististice respective, nemaivorbind de faptul că sculptura îți permite folosirea unor materiale cu diverse potențialități, cum sunt lemnul, piatra, metalul și altele, pe care pictura nu le oferă. Experimentez destul de mult, rămâne de văzut ce va fi cu adevărat demn de luat în seamă din toate aceste căutări și experimente.
- Ați declarat că ați avut șansa de a fi avut profesori desăvârșiți, care v-au acordat întreaga lor încredere. Care au fost aceștia și, în câteva cuvinte, ce ați preluat de la fiecare?
- Începând cu liceul, am avut șansa să fac parte din prima generație de elevi a Liceului de Arte din Suceava, acum Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu”, care s-a înființat imediat după revoluție, în anul 1990, având profesori pe domnul Ion Carp Fluerici, doamna Camelia Sadovei, domnul Mircea Dăneasa și alții. De la domnul Fluerici și doamna Sadovei am preluat dragostea pentru pictură, pentru culoare. Pot să spun că ei m-au format ca viitor pictor. Domnul Mircea Dăneasa mi-a deschis orizontul spre sculptură, am învățat să modelez, să văd formele în spatiu și să înțeleg importanța desenului. La Universitate am urmat cursurile secției de Pictură, primii doi ani avându-l profesor pe maestrul Dan Hatmanu. El a intuit profetic că voi fi atrasă de portretistică, spunându-mi la sfârșitul sesiunii de examene din anul I: „tu ești portretistă”. De la el am învățat că artistul trebuie să fie un om generos, bun, moral și mai ales cum trebuie să fie un artist profesionist, cu o riguroasă disciplină a muncii de atelier. Am avut într-adevăr sentimentul că ei au crezut în mine și sper că nu le voi fi înșelat încrederea.
- Invitată să participați la o serie de proiecte, la multe expoziții, activitatea v-a fost răsplătită cu premii importante. Totuși, ce moment din această desfășurare vă este cel mai apropiat de suflet?
- Cred că, de regulă, ultimul iți este cel mai aproape, adică, în cazul meu, obținerea premiului III în cadrul Bienalei Naționale de Pictură de la Constanța, dar o mare satisfacție a fost și premiul de la Chișinău, în cadrul Bienalei Internaționale de Pictură din anul 2019, unde am primit Premiul Institului Cultural Român.
- Sper să nu greșesc, presupun că în spatele a tot ceea ce conturați vizual există o întreagă „literatură”. Nu mă refer la aceea de specialitate, ci la autori de texte literare ori de filozofie cu care ați stabilit legături organice. Care sunt textele ori autorii la care reveniți constant?
- Autorii ruși, mai ales Feodor Dostoievski, care mi-a marcat adolescența, precum și Nikolai Gogol, apoi literatura sud-americană, cu Jorge Luis Borges, Roberto Bolano, Ernesto Sabato. Un loc special în lectura mea îl ocupă Filocaliile, Patericul, Viețile sfinților, și să nu uit să menționez pe Blaise Pascal și Sfântul Augustin, Mircea Eliade precum și literatura memorialistică, viețile marilor personalități, repere în devenirea mea: Van Gogh, Rembrandt, Corneliu Baba, Francis Bacon, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, și lista poate continua.
- La final: ce merită a mai fi privit, astăzi?
- În ziua de azi, când viața ne este inundată de imaginea creată artificial, merită să privim imagine creată cu har de către creatorul uman; merită să privim priviri, și, să nu uităm să privim în fiecare zi o icoană.
- Comentariu
- Republicare
-
Abonează-te
Abonat
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu