Emil Nicolae, la taifas cu avangarda

Una dintre cele mai interesante apariții ale anului trecut este cu siguranță volumul dedicat de Emil Nicolae „modernismelor” și avangardei literare, concentrându-și analiza asupra prezențelor evreiești și românești în contextul unei Europe care își căuta deja o nouă identitate, care se simțea întemnițată de rigorile uneori formal-capricioase ale structurilor de dinainte. Trebuie spus de la început că volumul în discuție poartă toate datele de a conta pentru orice cercetare viitoare în această discuție ce presupune de cele mai multe ori deschideri în progresie geometrică. E drept, nu din dorința de a flata convențional, constat totuși că se simte experiența culturală a lui Emil Nicolae, aducând la un loc vivacitatea jurnalistului dar și acribia omului deprins cu cercetarea temeinică, cu lucrul în bibliotecă, în arhive, scormonind printre varii documente, încercând să recompună in situ datele unei mișcări aproape imposibil de definit cu un instrumentar convențional. Aș zice că, aproape detectivistic, Emil Nicolae merge din aproape în aproape, stabilește relații de cauzalitate, explică în funcție de context, ierarhizează implicit. Dar o asemenea manieră presupune în primul rând un orizont cultural impresionant, precum și o afinitate față de mișcările artistice ori mai ales de poezia începutului de secol XX. Cel în discuție e omul potrivit la locul potrivit: pe de o parte, ținând cont de faptul că avem de-a face cu poetul unui univers tematic-expresiv extrem de puternic – ce știe să cântărească „greutatea cuvântului” (Mircea A. Diaconu opina: „E în poezia lui Emil Nicolae o opţiune pentru o înţelepciune resorbită în scepticism şi melancolie, căci poetul nu e sensibil nici la retorica revoltei, nici la scenariul grotesc, deşi le poate cultiva cu siguranţă. Sensibilitatea lui e a orfevrierului, a buchinistului, a celui pierdut în voluptăţi misterioase, iluminat de o altă înţelegere a lumii care-l absoarbe din cotidianul derizoriu şi-l proiectează sub căldura nostalgiei.”), avem posibilitatea de a privi cumva „din interior” datele acestor transformări intra- și interculturale. Mai apoi, Emil Nicolae nu se află la primul volum asupra mișcărilor moderniste. Dacă memoria nu-mi joacă feste, voi aminti de cărțile ce l-au avut în centru pe Victor Brauner (un album monografic în 2004, dar și „Patimile după Victor Brauner”, 2006, „Victor Brauner și însoțitorii. Incursiuni în avangardă, 2013) dar și de romanul pe care l-a îngrijit în calitate de editor, tot la „Hasefer”, în 2018, e vorba de „Manuel sin Marcu” (A.L. Zissu).

„Scriitori și artiști / Moderni și avangardiști / Evrei și români” („Hasefer”, 2022) are rolul unei biblioteci-puzzle ce îți asigură o serie de surprize legate de o perioadă care, iată, încă se mai lasă descoperită. Din dorința de rigurozitate, Emil Nicolae fixează prin câteva precizări obiectul / subiectul cercetării – astfel, devin obligatorii considerațiile privitoare la statutul / condiția omului, artistului (în special a artistului modern), a scriitorului și artistului avangardist, a creatorului evreu / român. De bun augur și la loc de cinste sunt așezate cuvintele din 1938 ale lui Marcel Iancu: „Am fost, în ultimul timp, deseori solicitat să fac profesiune de credință iudaică în artă sau să găsesc raporturi și influențe ale spiritului evreiesc în arta mea și în cea contemporană. Am încercat, am cercetat, am cercetat, dar n-am găsit nimic real, sesizabil, cinstit! […] Noi nu ne-am ascuns originea evreiască, ar fi fost și inutil, dar ca toți artiștii europeni – nu ne-am afirmat evrei în artă”. Sigur, notabilă la Emil Nicolae e disponibilitatea de a nu distorsiona faptele și mai ales înțelegerea lor în funcție de „criterii non-culturale”. Accentele pe care le așază nu urmăresc să își consume energiile de-a lungul unor vectori cu funcții limitate, ci operează cu fapte de viață autentice, pe care le citește și le reinterpretează cu plusul de adevăr și energie al celui care găsește că e îndreptățit să țină cont de ceea ce se întâmplă „la firul ierbii” (a mi se ierta exprimarea!) Emil Nicolae pune în lumină potrivită evenimente, întâmplări, comportamente.

Volumul are o arhitectură tri-compartimentată, urmărind subiectele de-a lungul a trei capitole generoase „Scriitori și artiști”, „Brauneriana” și o serie de „Lecturi complementare” (în cadrul căreia să remarcă îndeosebi „Franz Kafka: Trebuie să posezi orice fată!” dar mai ales „Lenin și Tzara – Gemeni dizigoți?”). Mi s-a părut admirabil faptul că Emil Nicolae nu fixează notorietatea ori destinul receptării unei anume opere drept prim criteriu în parcursul său, ci e cu siguranță mult mai preocupat de a circumscrie întreg ansamblul – de aici nevoia de a asigura o anume fluiditate informației prezentate și dispunerea „mai puțin canonică” a personalităților asupra cărora se oprește. În fapt – poate nu s-a înțeles! – cercetătorul nu e acum interesat de a livra în tușe complete portrete pentru vreun posibil manual ori istorii literare, ci pur și simplu restabilește contextul mai mult sau mai puțin polifonic al unei perioade deosebit de zbuciumate. Pe rând, în fișele sale intră Jules Pascin, A.L. Zissu (a cărui notorietate e privită din unghiuri diferite – a se vedea măcar Gala Galaction vs. Mihail Sebastian), Eugen Relgis (de semnalat că securitatea era deosebit de interesată de acest autor de literatură politică de consum), Tristan Tzara, B. Fundoianu, Șasa Pană, Geo Bogza (o incursiune geocricită în jurul poemului „Esseu”), Sandru Darie (un chip mai puțin așezat „în lumina reflectoarelor”, reprezentant al artei cinetice, prezent cu lucrări în câteva din marile expoziții ale lumii – Bienala de la Veneția, Bienala Muzeului de Artă Modernă din Sao Paolo, MOMA New York etc.), Jacques Herold, D. Trost, Arturo Schwarz (un nume ce nu a fost recuperat în totalitate, cel care era convins de faptul că „suprarealismul a încurajat mereu sincretismul, hibridarea limbajelor, ceea ce a îngreunat până la confuzie stabilirea unei perspective istorice asupra mișcării”). Acestora li se adaugă o excelentă privire asupra legăturilor (istorice?) dintre fascism și futurism („astăzi se vorbește chiar despre o relație siameză: futuriștii le-au furnizat fasciștilor o ideologie și o expresie artistică, iar aceștia i-au răsplătit cu subiecte, popularitate și suport material…”), dar și o inedită preumblare prin „poetica sinuciderii” (Gherasim Luca și Paul Celan – de urmărit „urcușurile și coborâșurile” celui din urmă în raport cu Heidegger!) „Brauneriana” e interesată de „Geo Bogza și Victor Brauner” în termenii unui răstimp de prietenie absolută, „Gherasim Luca și Victor Brauner” (despre cubomanie și pictopoezie), „Victor Brauner. Secvențe din viața secretă” (urmărind „afacerile” amoroase ale artistului, mai precis înfățișând influențele exercitate de Remedios Varo, Dora Maar, Laurette Sejourne), „Cât și cum a fost Victor Brauner DaDaist”.

Emil Nicolae așază în fața cititorului încă o serie de fotografii potrivite în raport cu o serie de seisme ce purtau un soi de energie anarhică – înțelegem că „Noul spirit este înainte de toate inamicul esteticii, formulelor și al oricărui snobism. Nu luptă împotriva altora, din orice școală, pentru că nu vrea să fie școală, ci unul dintre marile curente ale literaturii care cuprind toate școlile, după simbolism și naturism”. Precum altădată, aici-și-acum, Emil Nicolae continuă demersul de a înțelege cât mai aproape de forma deplină resorturile de interior ale unor redefiniri culturale care au restructurat imaginarul european.