- M-a fascinat dintotdeauna cartea, aproape sub toate aparițiile ei. Sunt și acum absolut convins că orice carte conține ceva magic, cumva de nepus în cuvinte, ce își va întâlni într-un final destinatarul așteptat. Sigur, nu afirm nimic nou, majoritatea am avut încă din copilărie acest sentiment al unor așteptări ce urmează a fi împlinite, mai ales când alegeam din rafturile bibliotecii, după criterii personale, un volum sau altul. Undeva demult mi-aș fi dorit să fiu editor, librar, colecționar sau să lucrez într-un anticariat. Iată, prin natura profesiei, nu m-am înstrăinat prea mult – însă nu despre mine e vorba! Vă întreb: cum ați ajuns să iubiți cartea? Ce anume v-a adus în „linia întâi”?
- Începutul a fost cu cărțile de povești. Cred că am citit mai mult decât m-am jucat. Apoi, la liceu, într-o companie de colegi foarte buni, cartea umbla de la unul la altul, se citea, se comenta. În special în vacanțe citeam seara sub pătură, la lumina lanternei, ca să nu deranjez. Ușor-ușor, pasiunea pentru lectură a crescut odată cu conștiința faptului că astfel, prin lectură, cunosc mai bine lumea, am un ușor avantaj față de ceilalți, asimilez mai ușor cunoștințe de care voi avea nevoie ,,în viața practică”, voi face mai puține greșeli. Prin lectură am cunoscut și alte culturi care m-au fascinat, pe rând, dar simultan, prin modelele din literatura autohtonă, s-a dezvoltat în mine onoarea de a fi român și de aici datoria de a cultiva limba și literatura româna, cultura română. Simplu, fără accente patriotarde excesive (umbra lui nenea Iancu Caragiale e mereu la post…) căci am admirat mereu tenacitatea și seriozitatea cu care Eminescu (vezi articolele politice, pe care le tipăresc anual) a omagiat românismul și a pus degetul pe rană fără să ezite. Chiar dacă doare. Ca să se știe că acolo e buba… Iar în „linia întâi” – și aici cred că vă referiți la activitatea de editare, adică să nu cumva să se creadă că aș fi cel mai bun editor băcăuan (umbra lui nenea Iancu e mereu prezentă…) – am ajuns aproape firesc, ca atunci când faci ce-ți place.
- Care considerați că ar fi câteva trăsături ale unui editor de elită?
- Ei, aici la treaba cu ,,editorul de elită” nu e greu de ,,dat cu părerea” de pe margine. În primul rând, să iubească cartea, să fie un pasionat de lectură. Și dacă iubește cartea va iubi și autorul (care rareori este un om perfect). Aici este momentul în care intervine diplomația, arta de a scoate de la autor ce este mai bun, de a-i cere cu delicatețe, persuasiv, să renunțe la anumite lucruri care afectează apariția lucrării în cele mai bune condiții. Apoi să știe tot ce se poate ști despre editare și încă ceva în plus. Editarea este și ea o artă în mișcare, supusă unei presiuni tehnologice în continuă evoluție cu care trebuie să fie mereu la zi, să poată să găsească soluții ,,magice” la momentul potrivit, dar totul subsumat scopului comun al celor doi, deopotrivă autor și editor: cea mai bună lucrare – în condițiile date – ce se poate oferi măriei sale, cititorul. Un editor bun va acorda aceeași atenție unui autor consacrat ca și unui debutant; nu se știe de unde sare Premiul Academiei… Dar la această întrebare cel mai bine ar fi să cereți răspunsul de la un editor într-adevăr de succes. Cu toate că mi-aș dori, știu că eu nu sunt! Sunt – doar – un editor care-și face activitatea cu plăcere. Cu multă plăcere. Aproape că aș zice că eu ar trebui să-i plătesc pe autori pentru că-mi oferă prilejul să fac ce-mi place!
- Care ar fi rolul editorului în drumul cărții de la editor la cititor? Tot aici, unde e locul celui care trudește la apariția cărții, cu privire la raporturile pe care le stabilește cu originalitatea / experimentul / corectitudinea absolută, de tip academic?
- La prima parte a acestei întrebări cred că implicit deja am răspuns. Cât privește a doua parte – foarte interesantă – necesită o analiză mai amplă, pe care chiar sper să o facem împreună, dar vă rog să mai așteptăm câteva decenii. În acest moment cred că editorul trebuie să fie deschis și originalității și experimentului și rigorii academice. Dar să nu uităm că fiecare dintre noi are zona lui de confort, și de aceea nu-i poți interzice unui editor să se cantoneze doar în segmentul care-i face plăcere (asta fiind și una din trăsăturile absolut necesare pentru o activitate de succes!). Aici mai intervine și formația lui intelectuală care îl face opac – de exemplu – experimentelor, sau anumite limite economice care nu-i permit riscul originalității cu orice preț.
- Mi-ați putea detalia o zi de lucru a lui Ionel Rusei?
- Sunt un matinal. Mă trezesc dimineața foarte devreme și la serviciu baleiez între tipografie și editare. Seara este dedicată în mare parte editurii, pentru că este nevoie de multă liniște, de ,,cap limpede”. Alteori, seara este ocupată cu lansările de carte, activitate care se pregătește cu circa trei-patru săptămâni înainte, sunt foarte multe detalii ce trebuie să fie finisate, astfel încât acea oră-oră și jumătate să fie cât mai densă în conținut calitativ, să spună cât mai mult despre cartea și autorul în discuție. Programul pare lung – în medie 14 ore – dar meritul aparține soției care se ocupă și de gospodărie și mai are timp să scrie și cărți.
- În procesul apariției unui nou volum, care este momentul ce necesită cea mai mare atenție, cel mai greu?
- Sigur că primul impuls ar fi să spun că toate momentele sunt importante, dar, mai ales acum, după revoluție, cred că cel mai important este segmentul dedicat corecturii, care se desfășoară în mai multe valuri. Tocmai din respectul pe care-l datorăm limbii române. Aici nu pot să nu fac o remarcă, poate ciudată. Cu cât o carte este mai bună, cu atât corectura durează mai mult, în sensul că povestea în sine este atât de palpitantă încât ,,te fură” și trebuie să revii din nou asupra paginilor, iar lucrezi, iar ,,te fură”… Asta mi se întâmplă, în special, la cărțile domnului Constantin Călin. Luați, de exemplu, primul volum din „Dosarul Bacovia”. La prima vedere, istorie literară. Nu ai zice că genul ar fi pe placul unui public larg, ci dedicat exclusiv unui cerc restrâns. Cu toate acestea, lectura este pasionantă, am asemuit-o mereu unui roman de aventuri! Domnul Constantin Călin reușește să reconstituie cu atât talent epoca și parcursul lui Bacovia în ea, încât lucrarea devine accesibilă tuturor! La reușita ei stă și arta perfectă a echilibrului din fiecare frază, din fiecare propoziție. Din poziția mea am avut privilegiul să urmăresc cu câtă tenacitate a șlefuit cartea, de câte ori a revenit asupra unui singur cuvânt, sau cum, eliminând un singur cuvânt, a trebuit să reformuleze o întreagă frază, sau – cum spunea adeseori zâmbind – ,,tăiem, că ce se taie nu se fluieră, cum se spune în teatru…” În sine, relația cu dumnealui este o delectare continuă, se pleacă de la un amănunt, aparent insignifiant, și discuția se umple de argumente care mai de care mai interesante, din zone culturale atât de variate, încât rămâi surprins.
- Vom reveni asupra acestei bucurii de a-l vedea pe Constantin Călin „la lucru”. Altcineva își arăta dezamăgirea că nu există la nivel național o politică referitoare la tipărirea de carte. Ar putea fi posibil un asemenea set de „bune intenții”, în contextul în care cele mai multe dintre edituri abia reușesc să nu falimenteze? Se poate vorbi despre o susținere a instituțiilor statutului?
- Într-o economie liberă nu se poate accepta intervenția brutală a statului în nici un domeniu. Și deci nici în producția de carte a editurilor. Dar, prin acel reglaj fin pe care statul îl are la dispoziție se poate dezvolta – circumscris dezideratului de a pune la îndemâna tineretului elementele definitorii pentru a avea mens sana in corpore sano dar și rădăcinile culturale necesare – un segment de carte de cea mai bună calitate, validat de istorie, atât în ceea ce privește cultura română, cât și cea europeană (de care suntem mai apropiați) sau cea universală. Din păcate, decidenții au avut și au o altă agendă… Rezultatul se vede cu ochiul liber și nu este de natură să ne bucure. Ați vorbit despre o susținere a instituțiilor statutului. Sigur că ar fi posibilă și chiar necesară cu atât mai mult cu cât aici intrăm în zona de discuție a modului în care se gestionează banul public, și asta ar trebui să ne preocupe în egală măsură atât pe noi – cei care plătim taxe și impozite – cât și pe cei care semnează – în numele nostru – sumele ce se cheltuie. Poate că acum, în perioada preelectorală, se va discuta și acest subiect. Sau nu.
- Mai ales în provincie, de multe ori distribuția de carte este deficitară. Să nu mai vorbim ici-colo de „mofturile” unor librării. Ce s-ar putea întreprinde în acest sector?
- O vreme, la această întrebare binevenită (pentru băcăuani), am încercat să primesc răspuns de la autoritățile ce gestionează banul public și care ar fi putut-o rezolva ușor, frumos și rapid. Am făcut propuneri peste propuneri, dar nimic. Când am văzut că am greșit „andrisantul”, am schimbat direcția. În librăria „Cărturești” de la Arena Mall din Bacău, cu sprijinul domnului Răchiteanu, avem deja un ,,raft cu autori băcăuani contemporani”! Dar rigorile economiei libere sunt rigori! Din raftul cu cărțile domnului Constantin Călin, care la mine în birou măsoară deja un metru, a trebuit să aleg doar câteva titluri, pentru a face loc și altor autori băcăuani în spațiul limitat pus la dispoziție. Asta am reușit. Deocamdată.
- Cartea tipărită sau digitală? Din ce în ce mai mulți o aleg pe cea de a doua. Ce se pierde, ce se câștigă?
- Bună întrebare, dar greu de răspuns. Și asta pentru că, de fapt, sunt mai multe răspunsuri. Pe termen scurt, la condițiile demografice prezente, cartea ce se citește pe suport electronic nu are o extindere mare. Spun asta pentru că majoritatea celor care cumpără cărțile s-au născut cu anumite obișnuințe legate de lectură, cu plăcerea de a răsfoi cartea, de a-i simți tușeul plăcut, de a-i admira coperta, mai ales cele cu o grafică excelentă, care nu sunt puține. Pentru mulți dintre noi cartea este un obiect plăcut, care face parte din proprietatea noastră, care este frumoasă chiar prin faptul că este tocită la colțuri dar ne amintește de perioada când am citit-o prima oară, care conține o dedicație valoroasă, sau o adnotare a unui strămoș care ,,a citit-o la anul 18…” sau care a imortalizat un eveniment deosebit, plăcut sau nu (de la faptul că ,,în anul… luna… ziua… am plecat în bejenie” pâna la ,,azi s-a măritat fiica noastră cea mare” etc). Eu, de exemplu, m-am obișnuit cu Psaltirea mea, mi-e greu să citesc de pe alt exemplar (dar, evident, dacă trebuie, o fac și de pe un laptop…). Dar răspunsul acesta se referă la o lume care e pe cale de a se schimba cu o alta. Și pentru lumea care vine (odată cu foarte tânăra generație), răspunsul se schimbă. Eu nu consider că suportul ar avea o prea mare relevanță. Importantă este obișnuința de a citi. Un om care citește este un om informat – nu e cazul celui care stă lipit cu ochii de televizor! aici sunt alte elemente ce țin de psihologie pe care ar trebui să le discutăm, dar nu avem timp, și așa observ că mă lungesc cu răspunsurile! Lumea, în esența ei, a rămas neschimbată. Binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna nu pot fi relativizate, chiar dacă unii reușesc asta, temporar. Iar lectura, indiferent pe ce suport – pe hârtie sau electronic – este absolut necesară!
- Cumva legat de întrebarea de mai înainte: editura „Babel” e un loc unde volumele sunt tipărite cu multă responsabilitate. În contextul unei societăți în care pare că primează câștigurile imediate, după rețete cumva de dinainte făcute, care e locul și mai ales șansa unei edituri mai mici?
- Nu poți trăi numai cu desertul, oricât de delicios ar fi. O editură mică are șanse mari dacă se respectă, respectându-și autorii și cititorii.
- Aș dori să stăm preț de câteva momente asupra unei colaborări extrem de fericite. Deja mi-ați luat-o înainte. Mă refer aici la faptul că ați tipărit majoritatea volumelor profesorului Constantin Călin. Cum a avut loc această apropiere? Poate ne punctați chiar câteva din episoadele acestui proiect.
- Ați atins un subiect plăcut mie. Sunt peste douăzeci de ani de când am intrat în lumea editurilor și asta îmi dă posibilitatea de a privi retrospectiv și de a face și unele judecăți de valoare, judecăți pe care vă rog să le priviți ca atare, adică încărcate de subiectivism, deși fac efortul de a mă păstra cât mai obiectiv. Începutul colaborării onorante cu domnul Constantin Călin este legat chiar de perioada în care abia testam, cu curaj, acest domeniu, trecusem de primele încercări și țin minte că din grijă să nu ratăm această șansă, am hotărât ca soția mea să se ocupe de culegerea textului. Cred că dumnealui nu s-a formalizat de stângăciile noastre și ne-a acordat încrederea și pentru următorul volum. Apoi a venit următorul și următorul și tot așa, până azi. Am încercat să învăț cât mai repede ,,stilul” domnului Călin, tehnica de lucru pe care ne-a impus-o și ne-am bucurat de fiecare nou volum ce purta semnătura sa prestigioasă. Aici este momentul să recunosc că colaborarea cu dumnealui a fost o ,,școală” de înaltă clasă pe care ne-a acordat-o gratuit. Experiența sa îndelungată în redacția revistei Ateneu ne-a fost de mare folos. Iar de generozitatea cu care ne-a sfătuit s-au bucurat toți autorii care au trecut pragul editurii noastre. Îmi aduc aminte de lucrul la volumul de opere al lui Bacovia. În final a ieșit o lucrare de 454 de pagini care cuprinde tot ce a scris poetul, atât poezie cât și proză, plus comentariile domnului Călin. Dar până am ajuns acolo am făcut atâtea variante de corecturi – pe care le-am și păstrat o vreme – care, puse una peste alta, ajungeau la înălțimea de aproape un metru! Ca autor, domnul Constantin Călin este foarte dificil. Cu siguranță, cel mai dificil dintre cei cu care am colaborat. Dar trebuie să remarc că exigența față de editură este precedată de exigența față de sine, ceea ce impune! În fiecare amănunt, în fiecare gest descoperi la dumnealui un rigorism moral pe care – la acest nivel – nu l-am mai întâlnit! Trebuie să recunosc că am făcut unele sugestii de bun simț, care au primit un refuz categoric doar din dorința sa de a nu fi acuzat că intră într-o companie ce nu se ridică la standardul moral cel mai înalt… Degeaba am insistat, degeaba am argumentat că scrupulele sale sunt exagerate. A fost de neclintit. Cu zâmbetul pe buze, dar ferm, a refuzat orice zonă de risc. Este evident că această inflexibilitate a iritat uneori dar i-a conferit un statut deosebit, o autoritate incontestabilă. Recunoașterea acestei autorități a venit și cu ocazia ultimei lansări pe care am organizat-o la sala de lectură a Bibliotecii din cadrul Universității Vasile Alecsandri din Bacău. Cu acest prilej am putut constata pe viu ce putere are un umil mesager care vine în numele ,,domnului profesor”. Toate cadrele din conducerea Universității au manifestat o solicitudine entuziasmantă pe tot traseul implicat în organizare: decanul Facultății de litere – Conf.univ.dr. Brîndușa-Mariana Amălăncei, Prorectorul pentru etica şi imaginea universităţii – Conf.univ.dr. Cristina Cîrtiţă-Buzoianu, rectorul – Prof.univ.dr.ing. Carol Schnakovszky și personalul Bibliotecii. Toți s-au întrecut în a transforma o lansare de carte într-un eveniment memorabil. Și au reușit. Despre acest subiect pot vorbi foarte mult. Cred că e suficient totuși pentru acum.
- Mulțumindu-vă pentru amabilitate, v-aș ruga să ne dezvăluiți câteva din titlurile pe care le pregătiți.
- Fiecare din cărțile editate are un traseu propriu mai mult sau mai puțin lung, care nu se termină cu momentul lansării ci continuă cu prezentări la diverse evenimente, în presă. Am început o colaborare cu foarte cunoscutul publicist băcăuan Roni Căciularu (stabilit acum în Israel). Prima carte se numește „Tel Aviv! Dragoste și parfum de portocală”. A doua poartă titlul provizoriu „Prin Bacăul de sub pleoape”și este în fază incipientă la mine. În paralel, în diverse stadii, volume de ficțiune, un album de pictură (o monografie). Zilele acestea finalizez „Biserica. Relații îndumnezeitoare” (traducere din limba engleză) de Ieromonahul Patrick (John) Ramsey care predă la Institutul pentru Studii Creștin Ortodoxe (IOCS) de la Wesley House, Cambridge (este și autorul cărții „Clerul inferior în Biserica Ortodoxă”, publicată în limba română de Editura „Renașterea” în 2020). Și, evident, o nouă (a doua pe acest an!) carte a domnului profesor Constantin Călin! Mă bucură, la rândul meu, onoranta invitație de a găzdui în paginile revistei „Ateneu” câteva din gândurile unui editor de provincie.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu