Ruxandra Câmpeanu – „Dincolo de regulile jocului”

De cele mai multe ori, procesul obiectiv de diferențiere a formelor de conștiință socială a facilitat apariția unor variante mai mult decât contrastante, atunci când moralitatea sau arta au fost privite ca fiind complet autonome. În mediul artistic „supraviețuiește” punctul de vedere că artistul și a sa creație își sunt autosuficiente și nu admit ori presupun în niciun caz restricții morale; simplu spus, arta există „pentru artă”. Nimic mai adevărat! Totuși, nu întotdeauna absolutizarea caracteristicilor specifice artei este unica determinantă pentru apariția în câmp a unor artefacte de înaltă calitate. Iar dacă introducem – după cum e firesc – și noile perspective ce țin să aducă în prim plan procesul efectiv al receptării artistice, cu toate compartimentele sale, implicit condițiile socio-culturale în cadrul cărora mesajul este de cele mai multe ori (re)valorizat, atunci devine extrem de evidentă realitatea conform căreia un anume discurs, în lipsa unor „proptele de ordin moral”, poate să fie re-semantizat / trunchiat / deturnat în funcție de interese de moment. Ținând cont și de faptul că atât arta, cât și moralul reflectă aspecte de fond ale ființei umane, cele două ar trebui așezate în dialog, chiar dacă, dintr-o asemenea alăturare, s-ar naște și polemici ce par la început insurmontabile. Dar… să facem câțiva pași mai aproape de realitățile literare și de lumea ideilor, idei ce adesea s-au dovedit prea înverșunate și cu putere de a schimba destine (literare). Nu aș vrea să fiu înțeles greșit – atrag atenția că nu urmăresc nici pentru o clipă declasarea esteticului; dimpotrivă, rămân și eu un maiorescian, însă extrem de vigilent în fața unor forme din ce în ce mai radicale de exhibiționism imoral. Mi-aduc aminte un interviu mai vechi al Anei Blandiana, în care arăta că „În mod evident, confuzia – și chiar degringolada – din societatea contemporană la nivel global vine din dispariția criteriilor de definire a Binelul și Răului. De-a lungul mileniilor trecute ele fuseseră definite prin religiile care, oricât de diferite, au mai mult sau mai putin același sâmbure luminos. Pentru Europa și America, Binele și Răul, se aflau în evanghelii, binele era dragostea, sacrificiul, neindiferența, răul era ura, egoismul, neîndurarea, violența. A fi moral insemna a încerca să trăiești respectând cele zece porunci, plus porunca poruncilor «Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți». În momentul în care religia a devenit opiu pentru popor, binele și răul creștin au trebuit înlocuite, ceea ce s-a și întâmplat, atunci când la baza societății a fost asezată lupta de clasă, prin care ura a devenit combustibilul istoriei. Pe de altă parte, mai mult chiar decât teroarea din dictaturile comuniste, morala creștină a fost eliminată, în țările libere și secularizate, de hedonismul, cultul valorilor materiale și indiferența societății de consum”. Ei bine, intrați cumva sub cupola politicilor transfrontaliere, sub zodia atât de primitoare a „corectidunii politice” (Gellu Dorian în „Euphorion”, ianuarie 2020: „Literatura şi corectitudinea politică? Acestea două nu au fost niciodată surate bune. […] Invocarea cu o frecvenţă abuzivă a sintagmei «politically correct» dovedeşte, în realitate, incorectitudinea atitudinii politice, politică ce se doreşte a fi formată din reprezentanţi ai clasei superioare a unei societăţi, care, în fond, este o clasă amalgam, rezultată din aplicarea unor criterii de selecţie mereu în schimbare, în funcţie de interese”.), în „noua ordine”, resimțim cu mai multă claritate – atât pentru trecut, cât și pentru prezent – nevoia de decela între bine și rău, între aparență și esență, între naivitate și înșelăciune, între blamabil și necesar-condamnabil.

Din asemenea considerente, am socotit volumul Ruxandrei Câmpeanu – „Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964. Mihai Ralea. George Călinescu. Tudor Vianu”, apărut la Editura „Corint” în 2022 – unul dintre instrumentele cele mai adecvate pentru a înțelege, chiar sub semnul exhaustivului, felul în care vârfuri ale intelectualității românești au consfințit pactul cu organele de conducere ale țării în perioada de început a calvarului comunist. Aproape neverosimil cum, de-a lungul intervalului abia menționat, societatea românească aflată sub semnul unor schimbări bruște, va contabiliza, „față către față”, atât sacrificiul nobil și realmente activ al celor care s-au opus noilor politici dictate de la Moscova, dar și „căderi” ale căror rațiuni încă stau să fie pe deplin înțelese. De această dată, sub lupă, se află Mihai Ralea, George Călinescu și Tudor Vianu, cu mențiunea că, de-a lungul studiului, printre și dintre rânduri, sunt „oglindite” și alte apariții ce nu fac nici pe departe cinste culturii române. Atent la cuvintele lui Mircea Martin, constat la rândul meu că „Ruxandra Câmpeanu nu numai că nu evită dificultățile, dar parcă înaintează în întâmpinarea acestora sau chiar le inventează spre a-și stimula imaginația și argumentația. Densitatea intelectuală și acuratețea expresiei merită, la rândul lor, o mențiune specială. Probitate, inteligență, talent”. Scurt intermezzo: Ruxandra Câmpeanu este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București. Doctor în filologie din 2020, cu distincția summa cum laude, la aceeași universitate. De mai mult de zece ani lucrează ca redactor de carte și traducător. Cartea în discuție a constituit la bază teza de doctorat.   

Revenind, volumul Ruxandrei Câmpeanu va fi, cu siguranță, titlu obligatoriu pentru orice cercetător interesat de critica și istoria literară românească. Inventariind posibilități, cântărind cu maximă exactitate probe din spații mai mult sau mai puțin complementare, nelăsând la voia întâmplării nimic, autoarea stabilește granițele unei cărți-proces. Atât Ralea, cât și Călinescu ori Vianu se afirmaseră în cadrul aceleași familii de discipline umaniste, devenind ulterior personalitățile de prim rang în sfera criticii și istoriei literare, dar și a esteticii ori a teoriei valorilor – ultimele două, discipline care începuseră să ia avânt chiar din perioada interbelică. Apelând în măsura posibilităților la metodele lui Pierre Bourdieu, autoarea ne atrage de la început atenția că judecata morală, deopotrivă aprecierile estetice nu pot fi în niciun caz tărâmul subiectivităților oarbe, al indignărilor de-o clipă ori al gesturilor de complezență. Pe de altă parte, parcă dintr-o dorință firească de a se delimita de toată această „pecete a răului”, ne atrage atenția că „a explica fenomenul compromisului nu e totuna cu a-l justifica”.

În special primul supra-capitol al cărții stabilește mecanica de investigație, oferind premise teoretice, așezând în același loc posibilitățile și limitele unei sociologii a responsabilității morale. Aducând în discuție distincția pe care Dan Lungu o făcea între „identitatea personală” – scheme de acțiune bine sedimentate, cu rol în menținerea coerenței sinelui – și „identitatea socială” – funcție pragmatică, de adaptare la structurile sociale exterioare -, Ruxandra Câmpeanu nuanțează cu plus de obiectivitate legăturile pe care o parte însemnată a intelectualilor vremii începeau să le stabilească cu noul guvern, cu noua politică. Sunt multe puncte de interes ale acestor pagini: comparația între comunismul românesc și cel francez, argumentul „răului mai mic”, exilul interior ca metodă de supraviețuire, existența „universurilor sociale”, ca spații situate în afara confruntărilor și a mizelor, dar și nevoia de a defini realitățile câmpurilor și a aparatelor.

După o primă parte în care au fost definite metodele de lucru, urmează o oglindire fidelă a realităților dintre două lumi, locul / timpul unde nimeni și nimic nu mai are răbdare cu „persoana”, drept pentru care viața se continuă hâd; între realitățile literare, asistăm la o politizare a tuturor discursurilor iar tocmai asemenea „preschimbări” sunt aduse în prim plan de autoare, urmărind evoluțiile celor trei – Ralea, Călinescu, Vianu. De văzut în aceste pagini fenomenul de supra-instituționalizare a câmpului și piața neagră a capitalului simbolic, un fel de micro-istorie a vanităților, dar poate și un reper-mască pentru ceea ce va fi fost frica. Probabil că nu ar fi de ocolit nici rândurile dedicate Uniunii Scriitorilor Români…

Partea a treia – „Canon și discipline” – prezintă toate procesele menite în desfășurare, simplu spus: la lucru! Interesați de reconfigurarea canonului (se are în vedere inclusiv „preluarea critică”), ideologii comuniști așază lumini în acord cu orientările vremii, peste operele lui Ibrăileanu, Maiorescu etc. Este urmărită cu tact și fidelitate recuperarea (când, cum și de către cine a fost făcută) unor nume importante pentru critica literară (și nu numai!) românească. Așa cum era de așteptat, Ruxandra Câmpeanu dedică un spațiu important „bătăliei pentru centrul canonului”, arătând problemele ridicate de eventuala asumare în epocă a operei lui Eminescu. Meritul autoarei este și acela de a nu fi evitat anumite subiecte ce par până în prezent tensionate, precum „antisemitismul lui Eminescu”, conservatorismul poetului ori chiar posibilitatea ca acesta să nască un discurs specific-subversiv. În rame potrivite tot pentru realitățile epocii sunt așezate și procesele de „cosmetizare” a textelor lui Creangă și Caragiale, urmărindu-se statutul criticii burgheze și permutările la noul canon oficial. Sper să nu greșesc, acest al treilea supra-capitol pare a fi și cel mai consistent, primind în paginile sale numeroase alte discuții: asupra materialismului ca metodă, asupra existenței a două spectre – estetica și filozofia culturii, dar și despre conturarea unei realități dureroase – mă refer aici la existența unei istorii literare… fără istorici; de urmărit și statutul stilisticii estetice (un fel discret de a fi reacționar), critica literară ca artă a camuflajului, statutul unei discipline exotice – literatura comparată. Un mare plus pentru interesul față de programa și manualele școlare / universitare.

Înainte de concluzii și de o bibliografie ce impune, partea a patra se ocupă de „posteritate”, altfel spus de „cum se face trecerea de la polemici la istorie”. Este readusă în prim plan dimensiunea morală, dar și personalitatea artistului vs. a criticului.

Ruxandra Câmpeanu împlinește prin această carte un act de recuperare a adevărului, pentru că ceea ce întreprinde nu are miza unei demitizări, ci pur și simplu stabilește nuanțe care reușesc într-un final să schimbe portretul arhicunoscut, dar idealizat, al unor nume de referință. Nu este locul să discutăm aici care dintre cei aflați în vizor a greșit mai mult ori mai puțin; ale cui acțiuni ori luări de poziție au contorsionat destine ori realități literare. Nu e nimeni învingător, ci toți apar culpabili. Închid această scurtă prezentare a unui op mai mult decât meritoriu, având același gând, că între morală și politică nu există decât în puține cazuri trăsături comune, iar destinul unei literaturi ar trebui ferit de ingerințele mofturilor la modă. Indiferent de modă.