Impactul mediilor tehnologice asupra individului a fost unul total, în bună măsură reconfigurându-i matricea existențială, oferindu-i noi puncte de reper, în așa fel încât frumoasa poveste a lui homo sapiens și homo narrator a trecut către o trăire de o strălucire artificială care nu mai are nimic de-a face cu valorile clasice de altădată. Aflat într-o fugă continuă și rupt de chipul dintâi, omul recent întruchipează sentimentul de alienare totală, autolimitându-se de multe ori în spațiul generat de convențiile high-tech-ului. Noul firesc pare să fie întotdeauna ultimativ, să impună soluția rezultată în urma unei alegeri imediate și mai ales nemediate. Contactul cu celălalt tinde în prezent să fie din ce în ce mai redus la comunicarea prin intermediul internetului, platformele de socializare oferind de cele mai multe ori posibilitatea unor identități augmentate odată cu avataruri pre-formatate după „cerințele momentului”. Chiar dacă primele încercări de a experimenta metaverse-ul au dat naștere unor semne de întrebare, sunt convins că viitorul apropiat se va scălda, din păcate, în siajul transumanist al noilor ideologi, care par a se întreba în parte retoric: „ar putea roboții face dragoste?” Lumea viitorului nu va mai fi de acord cu spusa lui Pitagora „Prietenia este egalitate armoniioasă”, ci va contoriza bit cu bit întâlniri de miimi de secundă.
Mai ales într-un asemenea cadru, o prietenie adevărată, o prietenie generată și de afinități culturale – orientată după valori solide – trebuie musai apreciată și valorizată. Unul dintre cele mai frumoase momente culturale ale sfârșitului de an l-a constituit vernisajul expoziției de fotografie și eseu intitulată „Castele și palate”, inițiată de artistul vizual Ovidiu Ungureanu și completată de imaginarul bine strunit al lui Dan Perșa, creatorul unor spații și realități aflate la granița dintre suprarealism și himeric. Evenimentul, găzduit de Centrul de Cultură „George Apostu”, a generat câteva linii de forță pentru a susține un întreg proiect aflat în desfășurare. Imaginile-cuvânt aflate pe simeze mărturisesc un periplu amplu, care își desfășoară conotațiile dinspre exterior către culoarele cele mai profunde ale reprezentărilor personale. Seria de fotografii a lui Ovidiu Ungureanu amintește fără doar și poate de școala Bernd și Hilla Becher, însă se și distanțează prin felul în care sunt puse accentele, prin unghiurile noi găsite și poate, mai mult decât oricât, prin deschiderea pe care artistul vizual o încredințează discursului narativ. De altfel, intervievat, Ovidiu Ungureanu admite că „nu am plecat de la premisa de a documenta arhitectură industrială comunistă, din contra, am vrut să scot în evidență frumusețea lor aparte […] O imagine sau corpuri industriale de clădiri, în mod special castele de apă și fabrici sau uzine industriale, pe lângă care treci și le poți repera ca o industrie post-comunistă. Eu le-am văzut mult mai blând, încercând să le pun fotografic într-un context de stare, dându-le o altfel de importanță vizuală”. Pe bună dreptate, criticul de artă Carmen Mihalache scotea în evidență faptul că aceste clădiri au răni dar și ritmuri proprii, fiecare construcție completând cu propria sa istorie – aici Dan Perșa completează actul artistic, înmulțind în progresie geometrică posibilitățile de semnificare. Surprinse cu o anumită încărcătură de nostalgii reziduale, artefactele Ovidiu Ungureanu – Dan Perșa readuc în discuție „estetica ruinelor”, re-capacitează un timp revolut în cadrul căruia artistul cucerește spațiul, devine un hunter profesionist, vânează imagini care pentru alții rămân într-o muțenie absolută. Aduse în discuție, cuvintele lui Henry Miller „sudează” aceste disponibilități artistice venite din limbaje diferite dar iată, complementare: „Întotdeauna am iubit și am respectat obiectele vechi, rănite, puse sub semnul timpului care curge ca un fluviu, și al sentimentelor umane care și ele se succed la infinit. Nu mă consider nici pe mine altfel decât un lucru care a servit din plin, care a călătorit mult și pe care utilizarea îndelungată l-a șlefuit și l-a obosit”. Urmând vectori diferiți, unul aplecându-se asupra misterelor realităților imediate, celălalt sondând realități mnezico-onirice, fluviul creației generat de „Castele și palate” e o instalație metaforică a ideii de prietenie, izvoditoare de sens și armonii în afara postumanului.
Tot cu prilejul acestui eveniment a fost lansată și a doua ediție a volumului „Onirica”, ediție îmbunătățită de această dată prin texte noi, cât și grație fotografiilor inedite ale lui Ovidiu Ungureanu care contrapunctează neoparnasian un discurs despre forța sugestiei. După propriile-i mărturisiri, Dan Perșa ne lasă să înțelegem că, dacă în tinerețe maniera eseistică presupunea în mod riguros precizie și rigurozitate, acum aceste scrieri de întindere medie capătă mai degrabă forma poveștilor, bucurându-se de o libertate mai mare, nelăsându-se așezate în vreo formulă procustiană.
Recunosc că am citit „Onirica” ca un pariu pe care autorul îl face în primul rând cu el însuși: nemaifiind presat de necesitatea unei arhitecturi anume, precum un sculptor cu state vechi, Dan Perșa își șlefuiește propria identitate în căutarea adevărului din spatele tuturor chipurilor purtate. „Onirica” aduce în același loc câteva prozopoeme care circumscriu cu oarece exactitate statutul artei pentru artă. Aflat sub o nevoie continuă de confesiune, scriitorul evită orice formulă programatică, deși „Onirica” este fără doar și poate o ars poetica. Cine stă în spatele unui asemenea construct? Scriitorul-pescar, cel care mânuiește știința de a plămădi suflete și conștiințe, cel care găsește motive pentru a se angaja în bătălii în contra morilor de vânt: „Cum mă văd în această noapte, pe când aștept zorile cu caietul așezat în cercul de lumină al veiozei mele Kvart Ikea, în timp ce afară, în beznă, aud un bubuit, iar când mă uit afară, văd luminată, de becul de pe stâlpul din fața grădinii lui Klau, o țigancă, scotocește în tomberoanele de gunoi. Și becul de pe stâlp explodează? Cine se reflectă acum în fereastă: ca un Don Quijote, în mână cu un stilou lung cât o lance de turnir, călare în spinarea contelui Lautreamont, cel acoperit de valtrapuri și înspumat la gură de must”. Mai mult sau mai puțin asumată, tema volumului este aceea a reflectării unei identități artistice. Abia în plan secund sunt atinse și realități obiectivate precum condiția precară a artistului în societate. În dialog cu îngerul morții, scriitorul află de la acesta că „Unii ar crede că e o luptă dreaptă, când nu e decât o Artă… E Arta mea, nu-mi stă în putință să lupt drept. Eu am Arta de a ucide, tu ai Arta de-a ține în viață”. Dan Perșa e interesat de mecanica vieții și de cele două identități – una înnăscută, cealaltă dobândită – le are sub lupă, le caută capriciile… În „calculele” acestui onirism estetic, Dan Perșa îndrăznește să se afle: „Cum să mă extrag pe mine, din mine, cum să pot începe călătoria mea aidoma celei a unui Robinson, călătorie oarbă spre insula mea, insula terminus a vieții, dar care este insula alfa a vieții mele, insula alfa și omega a vieții mele, un fel de Rai și Iad, de Viață și Moarte amestecate într-o mână de iarbă, într-un pumn de pământ, într-o palmă înconjurată de ape, unde corăbiile lumii nu ajung și niciun marinar nu străpunge cu ocheanul…”
Pendulând între imagine și cuvânt, propunând deloc metaforic o poetică inedită, aceea a unei muzicii reprezentative pentru viața însăși, evenimentul multifațetat Ovidiu Ungureanu – Dan Perșa a consfințit admirabil o mai veche zicală, aparținând lui Robert Louis Stevenson: „Un prieten este un cadou pe care ți-l dăruiești ție însuți”.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu