300K

Știu, un asemenea titlu te aruncă mai degrabă către alte zone, fie în lumi virtuale, fie în cadrele unei matrici full spectrum la suprafață, care îți acaparează simțurile, dar anostă în propria esență, interesată exclusiv de valorizări materiale. Titlul vine așadar de aici-și-de-acum, însă și-ar dori să aibă puterea de a mărturisi atașamentul față de alte valori: așa cum probabil era de așteptat să se întâmple, în lungul timpului, au fost câteva nume, aparținând unor limbaje de creație diferite, care, prin opera lor, mi-au condus privirea către cerul plin de stele. Nu ar fi nici pe departe oportun să încep o înșiruire a tuturor acestor prezențe; într-un fel sau altul, am încercat în varii rânduri câteva tușe, am „construit” portrete literare, le-am adus în discuție în forma unor „cauze” cu valoare explicativă, încercând să așez de fiecare dată un soi de ordine în care am crezut și încă mai cred. Recunosc, uneori am scris cu chef, dintr-un gest, alteori mai greu, mai degrabă căutându-mă pe mine… Taxat de unii, neînțeles de alții, am continuat implicit și probabil cumva anacronic să fiu interesat de criteriile pe care domeniul moralei le-ar mai putea așeza în slujba istoriei și a criticii literare. Și… aproape neverosimil, mi-am dat seama cu câteva zile în urmă că nu am scris niciodată nici despre Beethoven, nici despre Kant, chiar dacă și unul și altul ocupă în panteonul meu poziții de prim rang. Cred că, în multe privințe, cei doi dezvoltă puncte de tangență, marcând fiecare în domeniul său un moment de cotitură extrem de important în istoria umanității. Începând cu ei se înfiripă în noi modernitatea… În paranteză fie spus, la vox humana, luna trecută, am scris despre „Oedip”-ul de la Opera Română, o amplă și – zic eu! – fericită punere în scenă a intențiilor enesciene. Cât de minunat exclamă acolo, plin de elocvență, Oedip: „L’homme! l’homme! L’homme est plus fort que le Destin!” și cum muzica, dimpreună cu libretul lui Edmond Fleg, provoacă noi sensuri în hainele unui „modernism temperat”, ce nu pare dispus să uite nici pentru o clipă minunata aventură a omului, pornită dinspre tiparele lumii antice, continuată de clasicism, trecând fără doar și poate prin umanism și iluminism; nu cred că greșesc, „Oedip” retopește sensuri adânc înrădăcinate deopotrivă în discursul ontologic și gnoseologic. Deschiderea pe care o oferă personajului opera lui George Enescu m-a condus către o „nouă lectură” a simfoniilor lui Beethoven, cât și a filozofiei lui Kant, desigur, neuitând că puterile mele se situează în zona nespecialistului. Nici muzician, nici filozof, am întrevăzut totuși, dinspre marginalii, ceva din măreția cu totul extraordinară a celor doi.

Aprilie – 2024 marchează o dată rotundă pentru moștenirea mesajului kantian. Cred că acea afirmație care considera că „filozofia kantiană alcătuiește Noul Testament al cugetării moderne ce înlocuiește sistemul cartezian.” este întru totul validă, mai ales ținând cont de faptul că o serie de sisteme care au vrut să perfecționeze gândirea lui Kant s-au învechit paradoxal mai repede decât „corpul de idei” propriu-zis. Și cât de inedită fusese în epocă concluzia: „nu cunoștințele noastre se conformează după lucrurile exterioare, ci dimpotrivă, lumea din afară se dirijează după cerințele spiritului nostru”! 300 de ani în preajma lui Kant echivalează cu noi înțelesuri pentru cunoaștere – să nu uităm, Kant alocă filozofiei o funcție cumva nouă, funcția critică; filozofia începe să aibă o funcție de control în raport cu științele pozitive. Apoi, una dintre cele mai importante inovații a privit teoria adevărului. Dacă la Platon adevărul necesita găsirea ideilor eterne, iar la Descartes se întrevedea un soi de echivalență între izvorul adevărurilor (așezate acolo de Dumnezeu) și rațiunea noastră, Kant e convins că spiritul nostru nu e o simplă oglindă pasivă, ci are o putere covârșitoare de creație spontană. În asemenea cadre și cu asemenea „puteri”, pe de o parte, necesitatea de bază a spiritului nostru e unitatea, lumea experienței exterioare, în timp ce, pe de altă parte, idealul ființei supreme e mai degrabă un principiu regulator al rațiunii de a considera toată legătura în lume ca și cum ar izvorî dintr-o cauză necesară atotsuficientă. Reiese destul de clar că lumea experienței noastre nu este singura existență posibilă și – aș spune – cunoașterea e ea însăși infinită.

Care este mai apoi statutul moralei? În ce fel poate fi arta interesată de acest domeniu, chiar dacă ea pare că își are propriile ei date fundamentale? De la Kant aflăm că rădăcinile normelor morale se găsesc dincolo de lumea experienței și (cât de surprinzător!) dincolo de bătaia rațiunii logice, dincolo de domeniul științei, mai precis: vin din lumea absolutului suprasensibil. Din cele două lucrări care dezbat statutul moralei – „Critica rațiunii practice” și „Fundamentele metafizicei moralei” – reiese că fiecare individ e practic cetățean / locuitor a două lumi. Din pricina impulsurilor egoiste ale naturii sale, omul participă la lumea sensibilă, în timp ce prin obligațiile morale (care lasă urme în conștiința sa) omul se ridică în lumea suprasensibilă, intră în spiritualitatea pură. Etica formalistă a lui Kant nu indică scopuri concrete, ci e în acord numai cu reguli generale, formale. De notat distincția: fericirea este un ideal al fanteziei noastre sensibile, în timp ce datoria este o proprietate și un ideal al rațiunii practice pure. Ce, cum, altfel spus, cu ce măsură translatăm toate acestea în domeniul limbajelor artistice? Are frumosul cu adevărat, așa cum consideră Kant, o realitate distinctă, independentă de domeniul adevărului și de cel al binelui?

Desigur, nu mi-am propus în niciun caz să fac loc în materialul de față tuturor cuceririlor filozofiei kantiene – însă, cu prilejul asumării acestui atașament, nu pot să nu mă bucur când înțeleg că sufletul (prin nemurirea sa ca substanță), libertatea (prin independența ei de cauzalitate), Dumnezeu (ca unitate supremă a realului) reprezintă idei, scopuri și chiar tendințe spre care ar trebui să tindem și pe care Kant le consideră a fi pozitive – mai e nevoie să reamintesc că acest „criticism” de care vorbim la Kant este valorizat îndeobște pozitiv? Parcă îmi aduc aminte că modernitatea cu toate fețele ei (din ce în ce mai hidoase) ar trebui să cunoască vocația de a construi și nu pe aceea de a de-construi.

Kant omul? S-au scris  multe biografii, unele mai izbutite, altele mai puțin. Pe unele le-am avut în față, dinspre altele nu am obținut decât vagi ecouri. Le las deoparte, cel puțin pentru acum, dar vă invit pentru 300K la vizionarea scurt metrajului semnat de Philippe Collin „Ultimele zile ale lui Immanuel Kant”. Având în prim plan jocul unui actor cu totul aparte (l-am numit aici pe David Warrilow, un apropiat al operelor lui Samuel Beckett), filmul e un discurs în parte metaforic despre Kant și viziunea sa asupra lumii / existenței. În fapt, filmul prezintă o viziune fictivă asupra ultimelor zile din viața „profesorului” dar capacitează câteva teme de primă importanță: confruntarea cu moartea (modul în care Kant se confruntă cu moartea iminentă – se teme de necunoscut, dar își găsește mângâiere în filosofia sa. Kant crede că moartea este o parte naturală a vieții, însă că sufletul este nemuritor), suita de regrete și nostalgii (filmul trimite măcar în parte către regretele pe care personajul le încearcă), continua căutare a sensului (Kant e convins că viața are un scop, chiar dacă nu pare să cunoască întotdeauna chipul acestuia), rațiune vs. emoție (personajul mediază între emoțiile puternice pe care le încearcă și nevoia de a le subsuma unei ordini raționale) și mai ales moștenirea lui Kant, gândită sub forma unui corpus de legi așezat la baza modernității; de ce nu, chiar paradoxal, consider că filozofia sa poate rămâne în linia creațiilor care ating sublimul, care ating chiar esența ultimă a condiției noastre. Să mă fi înșelat cu mult atunci când am văzut odată cu Oedip, Beethoven, Kant, aceleași valori „puse la lucru”? „Critica rațiunii pure” e pentru mine comparabilă cu armoniile ultimei simfonii a lui Beethoven, dar și cu speranțele din vocea lui Oedip. Pentru viitor, sunt convins, Kant va fi în continuare rara terra, un tărâm care va suscita interes, capabil de a naște energii și asumări mai mult sau mai puțin convenționale. În parcusul ei, lumea rămâne într-o continuă prefacere.