Argonautul

Altădată eram convins de faptul că numele lui Eugen Botez nu mai este rostit decât în treacăt și poate, paradoxal, printr-o aulă universitară ori cenaclu de provincie. Mi-aduc aminte că „Jurnalul de bord” era plasat la mijlocul anilor ’80 (sper ca memoria să nu îmi joace feste!) în fruntea listelor ce fixau lecturile suplimentare pentru elevii de gimnaziu. Evident, doar retoric, mă întreb:  câți dintre aceștia se vor fi angajat la parcurgerea cu stoicism a cărții și câți vor fi avut priceperea de a-l citi așa cum trebuie? Scriitorul născut la Botoșani, cu o biografie ce ea însăși devine subiect de roman, a echivalat cu o figură exotică în literatura noastră. George Călinescu îi aprecia argoul marinăresc, dublat de o disponibilitate ieșită din comun de a conferi verosimilitate întâmplărilor povestite.

După ce în tinerețe urmează cursurile Școlii de ofițeri din București, apoi ale Școlii de aplicație a sublocotenenților de marină din Galați, Eugen Botez pleacă în 1896 din portul Sulina cu „Mircea”, într-una din aventurile vieții. Ca marinar – ofițer urcă treaptă cu treaptă, ajunge în diferite porturi, se bucură de aprecierea „camarazilor”, primește varii distincții. Aproape în același timp se consumă și celălalt traseu, cel al „aventurii literare”. Un scriitor cu siguranță plămădit dintr-un altfel de aluat, al cărui destin trebuia prins și într-o formulă romanescă, drept pentru care… apărut în deja celebra colecție a biografiilor romanțate, „Jean Bart. Argonautul” (Editura „Polirom”, 2024) oferă o alternativă fictivă extrem de reușită, în granițele căreia lectorul este întâmpinat de „realitățile” unor lumi în același timp contrastante și complementare, cu coordonate bine alese, reprezentative, avându-l drept element de legătură pe cel care, în ciuda celor cincizeci și nouă de ani, „se simțea bătrân cât un vechi lup de mare”.

Adrian G. Romila reușește admirabil să restaureze prin imagini literare consistente nu doar un caracter, ci reface o întreagă epocă; inspirat, alege ceea ce îl pune în avantaj, apoi clădește cu meticulozitate, acordând atenție fiecărui detaliu. Scenele au miez și o tensiune narativă intrinsecă, evenimentele capătă o aură aparte, fiecare traseu este motivat și dus până înspre ultimul semn relevant. Se simte experiența pe care a întregit-o odată cu volumele anterioare, aș zice mai ales grație incursiunii către un posibil imaginar al mării – „Pirați și corăbii” (Ed. Cartea Românească), dar și romanului multipremiat „Acasă, departe” (Ed. Polirom), a cărui acțiune presupune din nou bricolaje (auto)biografice. Și aici, în paginile romanului docu-fictiv „Jean Bart. Argonautul”, pendulând între real și un imaginar (re)creat, Adrian G. Romila surprinde fapte deosebite, destine capricioase, aventuri, confruntări mai mult sau mai puțin verosimile. Volumul are o construcție ciclică, începând și întrerupându-și firul evenimentelor în dreptul celor cincizeci și nouă de ani la care ajunge personajul. În vâltoarea evenimentelor se află ușor augmentată figura unui fost ofițer activ al marinei române (1896-1912), aflat în anii din urmă în rezervă, descoperindu-și cu adevărat vocația (cu câteva săptămâni în urmă își publicase romanul „Europolis”). Creionat voit în tonuri luminoase („Dar ochii îi erau vii, plini de speranțele viitorului, de viitorul literaturii sale, abia de acum va demonstra ce poate, da, se va urca literalmente pe succesul recent și o va ține tot așa, o să vadă toată lumea cine e și de ce-i în stare în materie de scris.”), chipul Comandorului va privi retro-activ cu destulă seninătate evenimentele ce îi vor fi dat sens… Poate și din pricina unui parcurs încercat (război, confruntări de tot felul, două căsnicii fără happy-end, mai multe imobile în care e nevoit să trăiască – de la cămăruțele închiriate pe unde-l purtau îndatoririle până la casa din Constanța devastată de nemți și bulgari în iarna lui ‘96-’97, până la casa din București de pe Str. Zefirului ori la cea de  pe Oltea Doamna!), personajul în discuție schimbă roluri, posturi și registre, împă(u)nându-și existența cu o „recuzită” demnă de invidiat. În astfel de „interioare” adăposteau când și când camarazi de punte (Ionescu-Johnson), amici de la Liga Navală Română, de la publicațiile marinei, dar și scriitori însemnați precum Ralea, Vianu, Istrati, Vlahuță, Sanielevici, Arghezi etc.

Decorurile pline de bun gust ale spațiilor mici se acordă cu planimetria orașelor mai importante – Sulina, Iași și chiar Bucureștiul, tustrele stând în fața celui ce le privește aproape exclusiv cu „cele grăitoare ochiului”. În descrieri, pe alocuri, Adrian G. Romila rămâne voit în formula balzaciană (București – „Grădinile cârciumilor, terasele și cafenele își scoseseră deja mesele și scaunele pentru mușterii care ar fi vrut să servească ceva afară, la aer și la priveliște fără fum, vitrine și geamuri în față. Mirosea deja a vară, începea vânzoleala în orașul de pe malurile murdare ale Dâmboviței, oameni, tramvaie, automobile și trăsuri mișunau încoace și-ncolo de la Palatul Regal și de la centrul cu pavaje și case falnice, cu garduri înalte din fier și cu marchize, până la mahalalele pitice, cleioase, îngălate, înecate-n cotețe, viță-de-vie și livezi.”), amintind prin vocile eroilor săi filiațiile lui Jean Bart cu proza de factură realist-socialistă („Și… asta, cum îi zice… un fel de… lirism naval la domnul Jean Bart, numit și Eugen Botez, persoana aici de față! Dacă-i excludem socialismul – și cine naiba a mai văzut ofițer socialist, domnilor? -, lirismul naval e pe de-a-ntregul al lui, e stilul inconfundabil al domnului Jean Bart zis și Eugeniu Botez, în literatura română! Sau era invers, Eugeniu Botez zis Jean Bart? Oricum, mare comandor și mare scriitor, om sensibil, ce mai! Moldovean sadea! Nu ne-a zis el odată c-a fost elevul lui Creangă la primară, acolo, în târgul prăfuit al Iașilor? Na, poftim, elevul lui Creangă, monșer!”)

Meritele lui Adrian G. Romila sunt incontestabile: cu „multă știință de carte”, redescoperind volutele limbii de la mijlocul secolului al XIX-lea, pornind de la un subiect ce pentru majoritatea s-ar fi dovedit mai degrabă arid, autorul ivește o poveste frumoasă, redescoperindu-ni-l pe Jean Bart; așază în „rame drepte” rolul celui care declara: „sunt un democrat dar am fost pentru cauza celor mulți și obidiți”, al unuia care se regăsea în poezia lui Eminescu, deși nu era atras în niciun fel de junimiști – un om plin de contraste, și asta pentru că tumultul vieții mustea în toate hotărârile pe care le lua. Un roman despre patima mărilor și a apelor întinse, despre iubire, greșeală și iertare, despre destine iconice – precum cel al bricului Mircea, nu în ultimul rând, un roman despre aventurile cândva prefigurate în sufletul fiecăruia dintre noi.