- Să fiu sincer, de mult timp mi-am dorit această discuție care să rămână și pe foaia de hârtie. Ne-am întâlnit adesea, pe culoarele Colegiului de Artă „G. Apostu” din Bacău, în Taberele de la Tescani sau de la Râșca. Aș începe mai întâi cu Tescaniul, poate și pentru că am adresat aceleași întrebări mai multor plasticieni, poate și dintr-o dorință neexprimată de a-mi lămuri mie însumi cât de mult stă în picioare acest mit al Tescanilor. Ce reprezintă acest spațiu pentru tine? Are el într-adevăr o aură aparte, așa cum s-a afirmat în atâtea rânduri?
- Să știi că și eu prefer oricând varianta asta de discuție, asemenea scrisorilor de mai demult! Tescani este un loc cu istorie uriașă. Să știi că pășești pe unde au pășit niște oameni „uriași” este cumva copleșitor. Datorită invitației artisului Ovidiu Ungureanu, în 2021, am ajuns la Tescani. Și am fost copleșită încă din prima rezidență în care am fost invitată. Aura Tescanilor este dată tocmai de aceste personalități din trecut, la care se adaugă și cei care ne sunt contemporani și vin în prezent pentru a crea artă minunată, contribuind totodată la vortexul artistic care se mărește constant, se hrănește cu energia creativă, firește, într-un sens bun. Pentru mine, Tescani este și o oportunitate să mă cunosc și să pășesc mai departe ca artist, să creez mai mult, să dau energie vortexului.
- Tescani, un loc unde artele par să se completeze de o manieră mai mult decât firească, cel puțin așa îl percep eu – dar mai mult, pare și un loc al dialogului socratic, al dialogului care zidește, care aduce oamenii, de fapt creatorii, într-o continuă lucrare? Presupun că în lungul timpului te-ai bucurat de asemenea întâlniri minunate. Poate ne împărtășești câteva…
- Artele se completează atât de natural pentru că sunt acolo unde trebuie. Sunt puține locuri unde pot sta toate artele, dacă ni le închipuim ca pictate de Stozzi, Tescani e unul dintre acestea. În fiecare an în care am fost în cadrul Rezidenței Tescani am avut ocazia să întâlnesc artiști contemporani foarte importanți național și internațional, dar și să-i cunosc mai bine pe cei care sunt de aici, de aproape, lucru foarte important pentru mine. Întâlniri minunate? O sumedenie! Numai să stai să-i asculți pe toți cum povestesc de alte dăți când au fost la Tescani – este grozav! Cu fiecare amintire se face istorie și foarte bine că te ocupi, că documentezi asta! Nu știu, nu-mi vine în minte o întâlnire anume, au fost multe, toate dragi, prețioase, e aproape imposibil să aleg doar una!
- Tescani, Râșca, ce alte locuri îți sunt dragi, pe care să le găsești propice pentru actul de a crea? Pentru chiar ai putea stabili în câteva cuvinte o coordonată definitorie pentru fiecare.
- Pe lângă Tescani și Râșca, am mai fost la Straja, în Bucovina, în 2013, 2014, și la Bogdana, lângă Onești, din 2020. Fiecare loc este diferit pentru că are pur și simplu altă energie. Le inșirui în ordinea cronologică pentru că așa mi-e mai ușor. Straja e Ilie Boca, în Bucovina, și cu asta cred că am spus tot. Văzul, mirosul, toate simțurile erau exaltate simultan, a fost grozav. Bogdana e la poalele unui deal împădurit și pentru că mergem toamna are cele mai frumoase culori de pe pământ, care se schimbă în fiecare zi… acolo e despre lumină și prieteni dragi. Râșca e despre Dumnezeu! Nu pentru că este o mănăstire sau că a fost Prologul 10 ani, deși nu știu dacă ar fi existat Râșca pentru mine dacă nu ar fi fost aceste două coordonate extrem de importante. Aici este multă, multă istorie… La Tescani e ca și cum am voie să pictez în muzeu fără griji că îmi cade culoare pe jos. E ca și cum m-aș plimba prin atelierele artiștilor și aș lucra cu ei. Tescani e despre conexiuni între mine și alți artiști. Toate aceste locuri în care am fost consider că au echivalat cu niște oportunițați deosebite pentru mine. Cu riscul de a fi siropoasă, recunosc că mă simt privilegiată!
- S-ar putea să fiu taxat pentru că nu folosesc cei mai potriviți termeni, că „nu am ochi” pentru ceea ce ar fi trebuit să conteze mai mult – îmi asum acest risc; mărturisesc că descopăr mai întâi de toate în pânzele tale un soi de mister, dublat de o eleganță care îți e caracteristică. Transmiți mult dar fără a încărca… Iată de ce te invit să ne introduci în atelierul tău, printre lucrările tale. Care sunt temele pe care le-ai ivit?
- Nu-ți acuza „ochiul”! Atâta timp cât transmite o informație vizuală care duce în final la o reacție, de orice fel, pentru mine, ca artist, este suficient. Restul explicațiilor depinde de prea multe variabile. Dacă vezi și mai și simți ceva este superb! Pentru mine, în scaunul artistului, subiectul e totuna cu tema și pentru că de fapt nu-mi place cuvântul temă, îl înlocuiesc cu subiect. Cred că de-a lungul timpului am căutat subiecte pentru că la început credeam că totul se învârte în jurul subiectului – sigur nu vorbesc despre subiectul din propoziție… acela rămâne acolo. E și despre subiect, pentru că dă coordonata principală; dar, în timpul lucrului, subiectul dispare din vizibil, devine conceptual, nu-l găsești marcat pe pânză, de aici presupun că apare misterul. Asta cercetez acum, subiectul conceptual. Există în mintea mea, uneori e schițat, uneori este mai vizibil. Cele mai recente subiecte sau teme sunt scaunele și Sfântul Graal. Primul scaun l-am făcut la Tescani în prima rezidență; era în muzeu și voiam să fac un întreg interior. Mi-a devenit în minte atât de important scaunul, încât a ocupat toată pânza, ba chiar a ieșit din cadru. De atunci încă fac scaune și cred că le voi face încă mult timp, nu simt că am epuizat subiectul. De ce? Nu e fascinant doar obiectul, designul lui – mă inspiră scaune din antichitate până la piesele ultra moderne din muzeele de artă. E golul din ele. Pe unele e stat cineva, nu știi cine, nu știi când, cât, ce a vorbit, ce a simțit. Pe unele nu va mai sta nimeni niciodată, proprietarii lor nu mai există, sunt goale pe vecie, sunt amintire. Pe unele nu va sta nimeni deloc, sunt exponate, sunt sterile, vor fi mereu private de scopul lor principal – a face loc cuiva. Scaunul nu e despre scaun, despre formă și culoare, e despre oameni, despre goliciune, despre secrete. Restul pânzei se umple în funcție de aceste variabile. Apoi, Graalul a venit în minte spontan, nu știu cum a încolțit acolo. Dar nu mi-a dat pace încă. Graalul e despre lumină, nu doar datorită simbolisticii sale regioase, ci pentru că mi-l imaginez așezat undeva unde cade lumina pe el în diferite momente. Mi-l imaginez de la cel mai frumos și elegant și pompos până le cel mai modest și folosit vas din lume, așezat în mijloc, întors invers, pe o parte, mereu rotund însă. Graalul mă fascineză pentru că nu este documentat vizual de istorici; nu știe nimeni cum era de fapt. Mă fascinează pentru că îmi pune la încercare de fiecare dată creativitatea – compoziția, cromatica, totul. Mă fascinează pentru că se leagă foarte bine de un al subiect preferat – lumina. Imuabila lumină care lasă loc și umbrei și culorilor să existe pe lângă ea – numai de aici sunt teme pentru două vieți de artist!
- Ce reprezintă pictura pentru tine? E implicit și o cale de cunoaștere? Care îi sunt funcțiile?
- Da, pictura este foarte importantă pentru mine. Categoric este o cale de cunoaștere, având în vedere că fac asta de când mă știu, eu m-am schimbat, pictura mea s-a schimbat o dată cu mine și iată, am ajuns să mă cunosc. Îmi testează răbdarea, îmi consumă energia, eu una mă enervez foarte tare când nu ies lucrurile cum vreau eu… așa sunt eu! Apoi termin lucrarea și uit și o iau de la capăt, primind la fiecare lucrare un alt set de sentimente. Am învățat despre mine pictând că nu voi renunța niciodată; nu am cum, mi-am creat o dependență care nu e nocivă, e minunată. Funcțiile sunt infinite, presupun, altele pentru fiecare care pictează. Pentru mine e ce am nevoie; atunci când pensula alunecă pe pânză, e terapie, e apă, e mâncare, e orice.
- Care este tehnica în care reușești să te exprimi cel mai bine? Există niște etape, există dinainte un anume concept spre care tinde „execuția”?
- Tehnica preferată este pictura în ulei pe pânză, deși am terminat murala, realitate pentru care îmi plac foarte mult și tehnicile monumentale. Dar îmi place uleiul pentru că pot reveni deasupra fără să deranjez stratul de dedesubt; îmi place structura, materialitatea pe care o are, texturile pe care le pot obține, că pot face mat sau sticlos, dens sau transparent, cum miroase, totul. La început este ideea, apoi vine nevoia de a așeza ideea aceea fizic, pe ceva. Dacă sunt la atelier e direct pe pânză; dacă sunt în altă parte și am ceva pe care să desenez, fac o schiță. Dacă nu am pe ce să desenez – și aici e mai dureros de recunoscut public – scriu o notiță în telefon, un fel de descriere a imaginii pe care o am în minte. Îmi imaginez în fiecare dintre situațiile de mai sus cum vreau să arate lucrarea la final și recunosc cu mâna pe inimă că rezultatul final nu a depins niciodată de cum am început lucrarea.
- Totuși, portret sau peisaj? Abstract sau figurativ?
- De privit, orice s-a creat vreodată și încă se creează. Pentru mine, categoric, prefer peisajul, mi-e mai ușor să mă uit în ochii naturii decât în ai omului. Și abstract și figurativ, nu contează. Sunt subiecte pe care le încep figurativ și sfârșesc prin a fi înțelese abstract.
- Ai obiceiul de a reveni des la o lucrare pentru alte și alte intervenții? Când socotești că o pânză e „încheiată”?
- Unele lucrări sunt spontane, ies din prima, lucrez puțin la ele; altele sunt lucrate, intervin pentru că mă razgandesc, vreau să arate altfel sau cred că nu exprimă exact ce vreau. Depinde și de starea mea când lucrez. Asta este o întrebare dificilă, cumva. De cele mai multe ori simt că am exprimat ceea ce era în minte în cel mai clar și elocvent mod; alteori, simt că dacă mai fac ceva stric toată compoziția. Deși la ulei, dacă lucrezi peste un strat uscat, poți șterge puțin, nu prea mult, nu poți da undo până la alb… decât dacă iei lucrarea de la capăt pe altă pânză. Deci sunt foarte atentă când mai fac ceva și nu sunt foarte hotărâtă.
- 2-3 cuvinte despre prietenia cu Luminița Radu? E un soi de colaborare care trece dinspre pânze către viața reală și invers.
- E colaborare, e prietenie, e parteneriat, e complicitate, toate la un loc. Avem discuții la atelier despre lucrări, discuții foarte importante și necesare pentru mine. Luminița Radu este o artistă care mi-e prietenă foarte bună și cred că am spus tot.
- În fapt, cum arată o zi de lucru pentru Bianca Rotaru?
- Cred că Einstein avea un artist în preajmă când lucra la teoria relativității. O zi la atelier este așa – spațiul nu este relativ, însă timpul, acolo, da; trece și nu știu când, pentru că nu mă uit la ceas decât dacă am ceva programat. Dacă deschid muzica și mă apuc de lucru restul nu mai există. O mie de gânduri trec simultan prin minte, și totuși iau culoarea care am intenționat să o așez pe pânză, nu uit ce am de făcut, adică nu e gestual, necontrolat, nu fac dripping, dar nici nu-mi dictez conștient „acum fac asta, acum fac cealaltă”. Îmi dau seama deodată că nu mai am lumină, că soarele a apus și trebuie să plec acasă pentru că nu lucrez la lumina becului. Îmi dau seama pe drum că mi-e foame și sete. Uneori vin artisți în vizită, care sunt și ei la ateliere, alteori mă duc eu la ei, ca o pauză binemeritată.
- Citești, asculți muzică, ai alte pasiuni? Ce, care anume? Te conduc ele către viitoare lucrări? Ce loc ocupă în tot acest spațiu fotografia?
- Nu sunt o cititoare antrenată ca alții din preajma mea. Ascult muzică mai ales când lucrez, aproape orice, și aici depinde de stare. Fotogafia este pasiune, ocupă cel mai vast spațiu. Mi se pare interesantă lumea văzută prin obiectiv și, dacă nu aș dedica așa mult timp timp picturii, sigur l-aș dedica fotografiei. Fac multă documentare fotografică pentru ce lucrez; sunt locuri în care nu am timp să fac schițe și fac fotografii. Mă ajută să țin minte.
- Funcția artei contemporane nu se mai limitează doar la a încânta, ci în primul rând ar trebui – cred eu – să fie capabilă de a declanșa mecanismele gândirii critice, de a genera metadiscursul. Care sau unde mai este azi locul artistului?
- Artistul este dintotdeauna în centru – visător, activist, el evidențiază prin creațiile sale societatea în care trăiește, cu toate problemele sale. În zilele noastre arta a devenit un mijloc foarte bun de comunicare; astfel, ideile se propagă în toate colțurile lumii și oamenii pot vedea că nu sunt atât de diferiți unii de alții, că împărtășesc puncte de legătură. Indiferent de mijlocul de exprimare – pictură pe pânză, instalație, multimedia, artistul nu face numai artă, ci atrage atenția asupra unor probleme sociale ori politice de actualitate.
- Cum e lumea în care trăim? La final: ce merită a mai fi privit, astăzi?
- Lumea în care trăim este în schimbare, nu e nimic nou aici. În această nebunie care ne înconjoară merită privit ceea ce încetinește ritmul, ceea ce ne deconectează de la cotidian pentru un timp. Din fericire, exprimările artistice actuale oferă ceva pentru fiecare.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu