Brandy Barasch – „În căutarea timpului trecut”

La Editura Hasefer a apărut volumul de poezii „În căutarea timpului trecut”, semnat de Brandy Barasch, un iubitor al scenelor culturale, un fin cunoscător al limbajelor artistice, un poet care debutează în volum… tardiv, dar o face cu mult șarm, cu priceperea celui care se bucură de forța cuvântului. Discursul asumat probează în moduri diferite voința de participare la toate provocările vieții, mizând pe un registru ludic ce iese în evidență.

În esență, poemele lui Brandy Barasch dezvăluie o sensibilitate neoromantică care joacă totul pe cartea unuia dintre cele mai nobile sentimente. Printre rânduri se insinuează nostalgii ce capătă forme ademenitoare; prinse în rame potrivite, chipuri, locuri, varii aduceri-aminte transpun o proprie geografie, cu taine ce se cer împărtășite. Am credința că, în întregul său, volumul nu a fost conceput pentru a se înscrie în vreo modă literară, nici din pricina unor posibile reproșuri pe care cel în discuție le-ar fi putut aduce în fața istoriei, ci pur și simplu din preaplinul celor experimentate. Să ne înțelegem, rătăcitor în lumea largă, purtând totuși în suflet plaiurile de odinioară, vocea eului liric demonstrează abilități de fin observator, în fața cărora ar putea deveni geloși, aproape paradoxal, și cei mai pricepuți romancieri. E o poezie a detaliilor semnificative, a lucrurilor deopotrivă mici și mari, așezate în proporții potrivite, în așa fel încât fotografia de final ne îngăduie să privim o realitate lipsită de artificialitate. Lumea lui Brandy Barasch nu e una încâlcită, plină de mofturi, de reguli, opreliști… e plină de energie, realitate care, de multe ori, se regăsește în preferința pentru versul scurt, încărcat de construcții verbale. Extrem de sincer, am parcurs textele volumului mai degrabă în forma unor exerciții de versificare cu caracter memorialistic și cred că o asemenea cheie de lectură e cea mai potrivită. Să nu ne lăsăm însă păcăliți: în multe rânduri, realitatea efectivă e dublată de coridoare interioare, extrem de subiective, generate de propriile experiențe culturale. La o adică, lista numelor aduse în discuție e lungă, impune prin calitate intrinsecă – în texte ne întâlnim aparent amestecat și fără prea multe criterii, cu Borges, Spinoza, Cehov, Braque, Picasso, Leonardo da Vinci, Mussorgsky, Boticelli, Ștefan Luchian, Barbu Lăutaru, Anton Pann, Ovidiu, Nichita Stănescu ș.a.m.d. Al. Cistelecan, cu privire la „În căutarea timpului trecut”, aprecia: „Călătoriile cele mai frecvente sînt însă în domeniul artelor, al tuturor, cu multe evocări de personalități sau «transcrieri de tablouri ori de scene teatrale». Artele sînt universul prin care Barasch se plimbă cel mai mult și cu cea mai mare încîntare, făcînd adesea o vîrtelniță referențială. Pe ele se bizuie și cînd probează puterea vizionară a poeților/artiștilor: «Iată am dovada/ Michelangelo a văzut/ Cu ochiul liber/ Ce telescopul vede/ Abia acum»”. Toate «poveștile» de artă sunt lucrate cu un fel de pietate în care se insinuează o undă de umor, dar fără a știrbi starea inițială. Devoțiunea cu ușoară șuguire pare a fi atitudinea standard la Barasch, putând astfel trece smerenia de artă în joc destins”. Doza potrivită de umor, dimpreună cu ironia și autoironia par a-l salva pe autor de la o candoare pseudo-meditativă și chiar din spațiul unor „locuri comune”. Am lăsat să se înțeleagă, Brandy Barasch e altfel în primul rând grație unei vitalități poetice care amintește că frumosul va avea oricând puterea demiurgică de a salva o lume extrem de îndepărtată de chipul iconic pe care îl va fi purtat undeva – cândva…

Unele din texte consemnează valențe de ars poetica („Eu am început să scriu” – „Eu am început să scriu / când alții vor să se oprească / Nu vreau să scuz că sunt bătrân / Dar biologia la vârsta mea / Are alte ritmuri obicee / Eu-mi număr primăverile în toamne…” ori „Cuvântul” – „Mâna e un cuvânt / E și el un cuvânt / Cuvânt e tot un cuvânt / Orice e cuvânt…”), altele – în legătură – desfășoară un itinerar cultural și spiritual. Dinspre mahala și Dudești (a se urmări prozopoemul dedicat), către world poetry („Logos – o poveste”). Alt unghi: rar păcătuind prin imagini facile (cum se întâmplă în „Flori de cireș”), autorul schimbă registrele cu rapiditate, fiind atent la „Scrisoarea Annei Franck către Ana Novac” (suntem chiar atenționați: „Nu se știe / Ce a fost odată mai poate reveni”), apoi turnând ceva acid jazz în „Kennedy”, mărturisind în soi de încredere în „Amintiri”, „În tramvai”, „Zori de duminică” ori reinterpretând în formă post-barocă un motiv „vechi de când lumea”, așa cum vedem în „Plastilină”.

Întemeiat, în prefața volumului, Felicia Waldman ne atenționează că avem de-a face în poezia lui Brandy Barasch cu realități complementare, „autorul aducând ludicul scenei în interiorul poeziei”. Toate acestea sunt acompaniate de câteva desene ale lui Mircia Dumitrescu, în aranjamentul grafic al Annei-Maria Orban.