Ignatie Grecu – 40 de ani

Mizez pe „cronofiabil” – îngăduiți-mi să „import” un asemenea termen, izvodit pe tărâmul eseului și al criticii literare –, altfel spus, mizez pe ceea ce este predestinat să reziste chiar mai presus de modele și ideologii existente. Aleg continuitatea, construcția în detrimentul fragmentului. De-aici-și-de-acum îmi întorc adesea privirea către un trecut pe care îl percep consubstanțial, despre care știu precis că mai poate împrumuta prezentului câteva învățăminte. La orice pas constat cum, înstrăinat de firescul propriei condiții, omul prezentului pare a supraviețui în câmpul deschis al unui război ce nu se mai termină. Fără doar și poate, trăim într-o lume guvernată de legi ciudate, al căror mers arată că nu au fost înțelese pe deplin de omul din istorie. În întregul său, societatea pare să fi adormit comod în obsedantul zgomot al postmodernismului sau al erei post-adevărului. Cu greu mai găsim rame potrivite pentru ceea ce e purtat către extreme; individul pare să-și fi ratat iremediabil ținta, nici măcar nu mai întrevede posibilități de a acționa în binele său. Mai mult, existența însăși rămâne în sfera hazardului, în timp ce noi, cu toții, devenim din ce în ce mai conștienți că violența și obscenitățile (fie și din lumea artelor!) reconfortează o mare parte a semenilor.

Cum altfel, literatura e în bună măsură reflexia societății iar critica e interesată îndeosebi de numele care „se poartă”, implicit de topuri, reușite de conjunctură. Și totuși, aproape paradoxal, ar trebui să admit că nu totul e sortit unui mercantilism reprobabil și că am putea număra apariții editoriale ce surprind prin promovarea unor valori diferite, chiar printr-un soi de naturalețe aparte, evident, fără a ieși din sfera frumosului. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit: rămân un susținător al autonomiei esteticului însă, cu siguranță, am credința că o cultură înalt morală ar da sens plenar condiției creatorului de frumos, bine, adevăr.

Să nu ne amăgim, uneori, îndeosebi în postmodernism, analiza și „consolidarea” până la ultima consecință a categoriilor estetice au născut nu de puține ori monștrii. Omul s-a dovedit a fi mai întâi de toate nu un purtător de logos, ci un aventurier pierdut în propriul destin.

De unde ar trebui să vină scăparea? Din gesturile firești, din omenie, din rațiunea de a fi împreună, în comuniune, din posibilitatea de a redescoperi libertatea deplină. Dinspre o literatură care să țină seama de datele noastre identitare, nu în sensul unui paseism din start perdant, cât dintr-o încredere corect echilibrată în acele coordonate ce fac cu adevărat cinste unei existențe creatoare care nu are cum să uite de chipul ipostatic. Pentru „omul recent”, ieșirea din criză presupune revenirea Acasă. Omul nu a aparținut și nu aparține doar lumii exterioare! Educația are mult de lucru în adâncimile sale. După cum câțiva moraliști au reușit să arate și la noi, există o ființă ascunsă în fiecare, adăpostim zone de întuneric și lumină – de folos ar fi, printre altele, volume precum „Minima moralia” (Andrei Pleșu), „Luminile și umbrele sufletului” (Petru Creția) ori chiar „Pedagogia creștin-ortodoxă” (Mihail Bulacu). Nu ar fi singurele exemple! În fapt, acestora și multor altora le-aș adăuga Poezia, care, dintre toate, pare să întrevadă cel mai bine urcușul, pare să înțeleagă cel mai bine rosturile rugăciunii – poate fi vehiculul care (te) distanțează cel mai repede de efemer, banal, grotesc. Aventura în istorie figurează mai degrabă sub forma unei îndepărtări din ce în ce mai evidente în raport cu o matrice identitară despre a cărei existență omul nu își mai aduce aminte decât fragmentar. Sub forma unei imagini insolite, ne-am putea reprezenta (poemul-)rugăciunea sub ideea unui far călăuzitor, sub forma unui corpus plin de energie divină care orientează, restabilește sensuri ori le amplifică pe cele existente. Cu siguranță nefirească după legile comun acceptate, rugăciunea este motorul existenței creștinului, un dialog nemediat, așadar direct, cu Dumnezeu și Sfinții Acestuia, astfel complinind nu o apartenență simbolică, ci una vie, „aici și acum”.

Literatura religioasă a fost întotdeauna strâns legată de evoluția societăților și a culturilor. Ea a servit atât ca un instrument de propagare a credinței, cât și ca o formă de artă care explorează teme universale ale existenței umane. Cu toate acestea, condiția acestei literaturi s-a schimbat semnificativ de-a lungul timpului, reflectând, așa cum deja am punctat, transformările sociale, culturale și religioase. Chiar dacă în prezent literatura religioasă se confruntă cu diferite probleme (printre care menținerea relevanței, dialogul interreligios, adaptarea la limbajul contemporan), ea înmagazinează forțe ce scapă rațiunii și poate oferi soluții „în labirint”.

Sunt conștient că rândurile de față nu alcătuiesc o prefață standard – nu am intenționat nici pentru o clipă o asemenea „desfășurare”; ele încearcă mai degrabă – totuși, departe de un ton ultimativ -, să motiveze interesul pentru o carte cu totul specială, să vină cu exemplul viu al unei legături ce naște „rod bun”. Autorul, Petre Rău, cu experiență mai mult decât notabilă în literatura contemporană, întemeiază o dublă dedicație: pe de o parte, volumul e mărturisirea unei prietenii deosebite, survolând reușite și etape; altfel, e dorința de a trata cu judecăți de valoare argumentate soliditatea unei opere lirice ce merită să fie reevaluată în contextul întregii literaturi române.

O carte despre orizonturile lirice ale lui Ignatie Grecu, călugărul de la Mănăstirea Cernica care, bucurându-se cu toată ființa de spiritualitatea unui loc cu o istorie multiseculară, trasează hotarele unui datum identitar în care se simte nu neapărat confortabil, cât mai ales responsabil pentru darurile ce i s-au dat. Vorbim despre o poezie ce își răsfiră rosturile în tainele bisericii, iar dintre toate cele rostite se iscă prilej și vânt pentru zborul ascensional, acesta fiind în fapt și unul dintre motivele recurente ale textelor lirice. Mai vorbim despre o operă de o delicatețe aparte, ce amintește în zona imaginilor vizuale de tihna și deschiderile pânzelor Grupului Prolog. Un univers paradisiac, în care pasărea constituie laitmotiv. Fie apărând explicit, fie aglutinând sensuri dinspre substantive abstracte, pasărea (cucul, privighetoarea, porumbelul etc.) are rolul de a reaminti funcția dublă a îngerului: de a fi vestitor și de a acompania omul de-a lungul încercărilor sale în a se desprinde de zona materialului. Autorul de față face parte din categoria scriitorilor care își vor fi găsit deja în lirica noastră un loc aparte, îmbinând discursul duhovnicesc cu imagini artistice ce amintesc, fie și vag, de simbolismul floral al lui Dimitrie Anghel ori Ștefan Petică. Aceasta se întâmplă nu formal, întrucât poezia lui Ignatie Grecu a presupus parcă dintotdeauna apariția unor sinestezii surprinzătoare ce întâlnesc autenticul trăirilor. Peste toate, poezia Părintelui Ignatie este iubire, continuând în plan uman experierea harului divin. De notat, este o poezie care nu își caută extravagant forma. Bogăția de sensuri, temele numeroase, motivele-nucleu suferă pe rând un proces de re-instituire, dimpreună conturând datele unei existențe ce nu cunoaște nimic artificial. În mână ținând toiag de foc, Părintele Ignatie Grecu se hrănește cu energia imnografică a Răsăritului Ortodox, pe care desigur, o completează.

Toate acestea sunt minuțios tratate de către autorul volumului „Ignatie Grecu. 40 de ani de călugărie și poezie”. Petre Rău își organizează materialul critic cu mult discernământ, căutând, analizând, sortând, ierarhizând și concluzionând, făcând figura unui cercetător împrietenit cu spiritul Renașterii! Răbdarea pe care o dovedește, disponibilitatea de a lectura complementar, mereu adăugând și dând sens în interiorul unei demonstrații aproape fără cusur, îl recomandă ca făcând parte din aceeași categorie a celor ce prețuiesc valorile clasice. Interesat de istoria și critica literară, Petre Rău așază faptele în contexte potrivite, altfel spus cercetează in situ, efectul firesc fiind acela al unei obiectivități sporite. Fără doar și poate, cuprinsul e unul provocator, mizând pe o „Scurtă istorie a unor poeți-monahi români”, trasând „Câteva considerații despre poezia religioasă românească”, apoi analizând propriu-zis poezia lui Ignatie Grecu, inventariind și câteva teme-umbrelă (părăsirea casei părintești, călugăria, divinitatea, păsări-copaci-flori), la care se adaugă temele filozofice. Mai mult, inovativ, Petre Rău îi face călugărului-poet și un „portret în mișcare” („Cine este Ignatie Grecu?”), culegând tușe fine din partea celor ce l-au cunoscut sau apelând la „receptarea operei”. Deloc în ultimul rând, cele 23 de cărți de poezie sunt prezentate / comentate succint, grație decupajului critic și unor „sentințe” cu putere de sinteză. La toate acestea se adaugă capitole cuprinzătoare ale „Interviurilor” și ale „Întâlnirilor cu personalități marcante”. În plus, scrieri inedite, poeme în facsimil, diplome / premii, autografe, corespondență, galerie foto.

Cartea aceasta e un regal, e mărturia unei prietenii admirabile! Scrisă cu măiestrie și îngăduită de har, volumul pe care îl țineți în mână echivalează cu un exemplu cât se poate de viabil pentru modul în care ar trebui onorat frumosul lumii! Aici se ascunde ceva solemn, tăinuit, ceva sacru, care se cere a fi redescoperit pentru încă și încă o dată. Poate că paradigmatic, ar trebui să înțelegem că în zgomotul prezentului, în forfota căreia îi dăm trup, se află și tăceri ce trebuie ascultate ori chipuri a căror lumină ar trebui privită.