Ion Tudor Iovian, Împăratul infranegrului

Face parte din rara stirpe a celor care nu trăiesc niciun moment dincolo de poezie. Imposibil de redus la formule-etichetă pe care să le agăți operei, deși s-a încercat nu de puține ori lucrul acesta. Încă de la apariția primelor texte, a fost apreciat în chip deosebit, adus fie în proximitatea generației optzeciste, fie în mai largul siaj al postmodernismului autohton. Cumva motivat, citindu-l, ai impresia unor juxtapuneri meta-culturale, a unor suprapuneri care conturează construcții de volumetrii neobișnuite; deși evident, forțez, mărturisesc că am citit și acest ultim volum („în țara asta miercurea cenușii cade întotdeauna luni * caut o zi fără moarte”, apărut la Editura Bibliotecii „C. Sturdza”, Bacău) cu sentimentul unei întâlniri cu lirismul cel mai autentic, chiar dacă, în coridoarele „de interior” poartă câte ceva din l’enfant maudit al decadenței franceze, paroxismul unor trăiri „la vedere” ce mi-au adus aminte de Stavroghin și Mîșkin, toate asortate la nivelul expresiei de sarcasm, ironie, de hint-uri scurte înspre și dinspre poezia americană.

Cine este Ion Tudor Iovian? Câteva repere bio-bibliografice: se naște în 1952 în Valea lui Ion, județul Bacău. Șapte ani mai târziu se mută în orașul Buhuși, unde va face cursurile gimnaziale și liceale, oraș în care, de altfel, se va întoarce după terminarea Facultății de Limba și literatura română din cadrul Universității București, se va întoarce pentru a fi profesor de limba și literatura română la cel mai bun liceu al orașului. S-a vorbit ipotetic în varii rânduri despre un alt destin al receptării operei sale în condițiile în care cel în discuție ar fi rămas în Capitală. E un subiect care va genera, de fiecare dată, opinii diferite, care va readuce în prim plan raportul dintre periferie și centru în destinul produselor culturale dar care, totuși, mai ales în cazul lui Iovian, va fi un subiect contraproductiv în raport cu înțelegerea corectă a unui fel de a trăi și „genera” existență. Încă din timpul liceului cochetează cu postura de redactor al revistei liceului, „Floare albastră”, în paginile căreia publică o serie de articole (recenzii, cronici), versuri, chiar elemente de grafică. Totuși, debutul în „liga mare” va avea loc cu un grupaj de poeme în Revista „Ateneu”, pentru ca ulterior, la scurt timp, să îi apară poezii în Belgia, în „Le journal de poetes roumains”, revista lui Michel Steriadi. În 1974, la propunerea lui Nicolae Manolescu, îi apare un grupaj important de versuri în „România literară”, pentru ca mai apoi să publice în „Amfiteatru”, „Luceafărul”, „Cronica”, „Familia” etc. În 1982, printre câștigătorii concursului pentru debut în poezie organizat de Editura „Junimea”, apare și numele Iovian. Dintr-un întreg volum scontat vom contabiliza doar placheta de șaisprezece pagini „Să aruncăm în aer tristețea”. Îi urmează „Pădurea de pini”, la Editura „Cartea Românească”, cartea primind Premiul pentru Debut al Editurii „Cartea Românească”, Premiul S.L.A.S.T. pentru Debut; Premiul pentru Debut al CC al UTC. Apoi, „Presiunea luminii” (Ed. „Cartea Românească” – Premiul Vasile Alecsandri al Revistei „Ateneu”), „După-amiază cu scaun gol” (Ed. „Plumb”), „Șoricelul Kafka pe foaia de hârtie (mica vicioasă poezia)” (Ed. „AXA”), „Pagini alese. Doar o înfiorare între cuvinte” (antologie, Ed. „Plumb”), „Gherla imaginarului arghezian. Eseu despre pamfletul arghezian” (Ed. „Plumb”), „Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele și corn englez” (Ed. Casa Scriitorilor), „Îți voi injecta poezie în sânge” (antologie, Ed. „Tipo Moldova”), „Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Și va veni Apocalipsa textului” (Ed. „Junimea” – Premiul George Bacovia pentru poezie al Revistei „Ateneu”), „și omul n-a mai scos niciun cuvânt” (Ed. Bibliotecii „C. Sturdza”). Din 1990 membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând cu 1994 membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România. Premii și distincții literare importante, invitat la turniruri poetice, emisiuni & gale dedicate literaturii contemporane. Oricât am „întinde” această pseudo-fișă bio-bibliografică, tot nu am reuși să circumscriem pe deplin meritele lui Ion Tudor Iovian.

Plecând în lectura lui Laurențiu Ulici dinspre accente expresioniste, de la o poezie ce nu admite romanța ori sentimentalismul siropos, aglutinând impresiile unui lirism fantezist și plin de suspans (Nicolae Manolescu), textele lui Iovian consfințesc într-un final o estetică inedită dar totuși de o coerență exemplară, înfățișând poezia sub forma unui palimpsest straniu „în care textul lumii reale e concurat de textul eului poetic, ultimul instituind o clară autonomie a imaginarului” (Gheorghe Iorga). Sunt întru totul de acord cu Olimpiu Nușfelean, cel care arăta că Ion Tudor Iovian „își inițiază discursul poetic (care e și text, și catedrală, și munte și râu) în proximitatea Apocalipsei, acolo de unde nu mai este întoarcere”. În ciuda unui ton ultimativ, apreciez că discursul eului liric nu face figura revoltatului clasic, nu își consumă energiile decât în raport cu propriile urcușuri și coborâșuri, instituind peste toate domnia „Împăratului Iovian”. Poetica sa naște existență prin Cuvânt, amintind în registrul unui ludic deloc temperat că viața presupune neîntreruptă creație: „în oglinda din hol nu mai ești decât un contur al durerii / din care durerea s-a dus pe pustia neagră / și te reinventezi din praf de stele și șpan de trandafiri trași în țiplă / și cheaguri de sânge / din lumina chioară și foarte rece a neoanelor din mall-uri / din urlete / cărți aruncate flăcărilor și urii / din literele care dau să încremenească în carcasele unor cuvinte // dar ce vei face cu scrâșnetul nisipului între dinți / cu spuma vineție da pe fața câmpului de fiere și fier / cu frunzele prăbușite de frig pe troruare…” („un contur al durerii în oglinda din hol”). Zbaterile sunt ale supraomului nietzschean întrucât, în tot ce scrie, Ion Tudor Iovian naște voință de putere, sacrificiu. Realitățile exterioare sunt mereu secundare; deși în stare de a naște spaimă, ele funcționează ca o oglindă, mai degrabă reliefând grotescul și hrubele ființei. Pierdut într-o aventură ce nu pare să îi aparțină, cel mai adesea „omul recent” capitulează, rostogolindu-se pe panta absurdului. Nu neapărat îmbrăcând hainele unui inchizitor, Ion Tudor Iovian practică o poetică a îndepărtării față de tot ceea ce constituie banalitatea contingentului: „dar eu nu m-am născut / ca să baletez în genunchi / printre sufletele celor năpădiți de frig și de negru / pierduți printre oameni pierduți / lucruri inutile printre alte lucruri care nu folosesc la nimic / morți în ei înșiși grei ca lutul în ploaia foarte rece / de glaspapir și pucioasă / din care muzica vieții a dispărut” („în ploaia foarte rece din care muzica vieții a dispărut”). Și chiar așa, poetul te îndeamnă să te întrebi cum mai este muzica secolului în care trăim? Chiar dacă sugestiile explicite conduc către muzica psihedelică, consider că un concert pentru armoniu de sticlă (instrument muzical deosebit, alcătuit dintr-o serie de pahare de sticlă de diferite dimensiuni, acordate pentru a produce sunete muzicale atunci când sunt frecate cu degetele umede. Sunetul produs este delicat, cristalin, țintind înaltele…) ar completa sonor cel mai bine acest univers al sunetelor fricative ce adăpostesc în fapt, paradoxal, o anume fragilitate, receptabilă doar de ce-i „cu același sânge”: „încerci […] să-i oprești sângerarea / să-i scoți ovarele / în care clocește deja obosită o altă generație de degenerați / să o scoți din ghearele învelite în pluș / ale beției de a face rău / să o desfeți / cu muzică de șmirghel / la picamere tobe cinele și fierăstrău / îmbibate în sudorile reci ale trezirii din morți / în altă viață în alte vremuri”.

Prezentul e cinic – poetul rămâne mereu în „stop cadru” – „târând de picioare frumusețea celuilalt secol / mursecată de haita lupilor tineri care deja se sfâșie între ei”. Constantin Călin arăta că „Ion Tudor Iovian are o psihologie de homme maudit, căruia i se refuză sacrificiul, i se ignoră ardoarea, i se ascund noimele, i se confiscă rodul auzului” – toate acestea amintind de vocea psalmistului. Întreaga ardere e întru ceea-ce-urmează-să-apară, viziune pe care autorul a întemeiat-o mai demult, în celelalte volume, acum doar nuanțând la nivelul disponibilităților artistice. De exemplu, motivul păsării – destul de prezent! – nu consfințește urcușul, așa cum probabil ar fi fost de așteptat, ci dimpotrivă, dezvoltă un traseu imploziv ori, dacă vreți, regresiv. Am spus-o și cu un alt prilej, Ion Tudor Iovian face parte din rara stirpe a celor care au vocația de a întemeia. Și aici, avem un gând de încredere deplină în Cuvânt și în posibilitățile acestuia de a resemantiza, de a genera existență. Într-o contemporaneitate decompusă și digitalizată excesiv, pare că fiecare își poartă propriul cod QR; doar poetul păstrează ceva din amintirea unui vis-coșmar pe care va fi nevoit să îl înțeleagă. Altădată exclama: „m-a privit lung cumva înfricoșat/ de parcă ar fi văzut pe fața mea/ scrijelat adând/ un text cu litere vii în durerile facerii/ despre singurătate/ despre spaima de a fi/ despre vina de a exista/ m-a privit de parcă/ între două bătăi de pleoape s-ar fi țesut pe dos/ toată povestea acestei lumi/ de parcă ar fi trebuit să plec pentru totdeauna / cu textul acela în zvârcolire/ neîncheiat// dar eu rămân/ cufundat până la gât/ în această lume lângă turnul de apă cu iederă/ agățat cu disperare de un vis” („cuvintele noastre de toate zilele sângeră”). Revenind la ultimul volum, vedem cum ici-colo apare ființa hiper-metaforică a unui rău dual, care îmbracă timpul și locurile, care înveninează istoria, e locul din care ficționalul sugrumă biograficul, deși textul nu devine (ca în alte cazuri) o lamentatio, o plângere fără putință de a fi stăvilită. Eul liric împlinește nevoia de a mărturisi și de a se mărturisi. Cuvintele sale definesc o poetică a transfigurărilor, presupunând în același timp o reală metanoia. Eul execută zboruri regresive către adâncuri probabil pentru că numai acolo se mai văd urmele luminii. Iar pentru exercițiul de față, decupajul nu stă în picioare pentru că, așa cum ar fi procedat un sculptor autentic, autorul a înlăturat tot ceea ce va fi fost surplus, iată de ce uneori ești condamnat să aduci drept dovadă versuri după versuri, unele chemând sensurile celorlalte: „ții minte spune ții minte / boabele de rouă din ochii lui Dumnezeu / s-au făcut cuvinte / de foc / când au atins florile frunzele buzele însetate / și a curs fiere și a sunat a fier mâncat de rugină cântecul / păsării – spin / dintr-o dată schimbat / în care s-a dizolvat un pic de albastru și tare multă tristețe și moarte / și parfumul morțiu de septembrie s-a spart pe cimentul rece în miriade de raze pătate și ele de negru / chiar acolo de unde a plecat tare supărat pe om Dumnezeu / ai văzut spune ai văzut / cum în ochiul Lui / lumina lină de seară și-a așezat corturile / pentru o mie de ani / […] / și nu mai știi dacă / se va mai aprinde pădurea miracolelor din care ai fost izgonit / și ai pierdut litere vii din textul copilăriei / și cuvinte / care deja produceau irealitate și lumi paralele / pentru zile mai nefericite ca astea” („s-a așezat frântă o pasăre”)”. Așadar, în ciuda arhitecturilor dezvoltate, textele au sens citite integral, dintr-un foc, deși amintesc de clasica literatură sapiențială și de concizia acesteia.

Totul se desfășoară în virtutea speranței că Poezia va fi ultima redută imposibil de cucerit, acea dimensiune neîmpănată cu utopii artificiale, un loc al reîntâlnirilor, al revenirilor „acasă”. Poezia: „ea / care se scaldă în lumina albăstrie și foarte rece a minții / ea / pe care nu o numești / pentru că e chiar în lumina foarte rece a minții în ruină / poate – e chiar pasărea care nu se așază nicicând pe pământ / poate iubita pierdută / poate cea care are chipul tuturor și al nimănui” („și ea deja a început să bată din aripi”).

Din toată această retorică a existenței în ruptură, înțelegem că prezentul nu e altceva decât deconstrucție, forță nimicitoare a tot ceea ce va fi stat ca normalitate și că sensurile tainice ale dorinței de adevăr, bine și frumos ar trebui căutate cu alte „lentile”.