- Mai întâi de toate, mulțumesc pentru faptul că ați fost de acord să desfășurăm acest dialog. Iată, ne-am întâlnit în Tabăra de creație de la Mănăstirea Râșca, un loc cu adevărat binecuvântat, un loc unde sacrul întâlnește puterile creatoare ale artiștilor plastici. Ce reprezintă un asemenea loc pentru dumneavoastră? Sunteți aici pentru prima dată? Dacă da, cum l-ați descoperit?
- Mi-ar fi plăcut să consider această tabără mai mult o retragere spirituală. Spațiul mânăstirii e un loc sacru, un loc de reculegere, de meditație, de rugăciune si contemplație, de contact si uniune cu divinul, și cred că însăși pictura ar putea să devină o formă de meditație si de rugăciune. Aceste considerente au stat la baza alegerii mele. În ceea ce privește sosirea mea aici, chiar dacă au fost implicate persoane (colegi, prieteni), cred că destinul a fost cel care m-a purtat chiar în acest loc. Dacă acesta ar fi pentru mine ultimul an de tabără la Râșca, pot spune că am trăit experiențe interesante si edificatoare, pentru care sunt recunoscător si le mulțumesc celor ce mi-au oferit această posibilitate.
- Știu că locuiți în Italia acum, ați părăsit cu ceva timp în urmă România. Ați lăsat în urmă locuri pe care încă le purtați în inima, ați găsit altele care se le suplinească?
- Am părăsit țara cu convingerea că oriunde aș ajunge, privind cerul deasupra mea, mă voi simți acasă, si oricare ar fi limba vorbită sau culoarea pielii oamenilor, mă voi afla printre frați. Am descoperit însă că nu totul era așa cum credeam sau cum mi-ar fi plăcut să fie. A urmat perioada cea mai dificilă a vieții mele, pe care totuși o consider ca fiind cea mai importantă, o binecuvântare, pentru că a purtat la transformarea mea interioară. Am acceptat și am îmbrățișat suferința iar aceasta a devenit salvarea mea. Si totuși, chiar si acum rămân la convingerea că oriunde m-aș afla, voi fi printre frați. Doar că frații pot fi buni sau răi, iar asta e valabil și în propria țară sau familie. Locuiesc de mulți ani in Sansepolcro (s-ar traduce „Sfântul mormânt”). Orașul a fost întemeiat în secolul al X-lea. Conform tradiției locale, doi pelerini care se întorceau din Țara Sfântă, au fondat un oratoriu pentru a păstra câteva relicve de la Sfântul Mormânt; de la acestea orașul a luat numele de Borgo San Sepolcro. Este o mică și liniștită așezare în nord-centrul Italiei (Toscana). Aceasta a devenit casa mea. Aici am regăsit liniștea și pacea interioară, pe care le consider bunurile mele cele mai de preț.
- Aș dori să ne primiți în atelierul dumneavoastră, printre lucrări. Care sunt temele asupra cărora vă opriți cel mai adesea? Există motive, elemente recurente?
- Geneză, devenire, renaștere, pace, concordie, iubire, speranță, fericire, revelație, iluminare, rugăciune, devoțiune, mântuire, asceză… sunt doar câteva dintre temele recurente, care de fapt stau la baza meditațiilor, a însăși vieții mele. De aceea, eu consider că principala mea operă sunt eu însumi, operă ce probabil nu va fi terminată în decursul acestei vieți, deși eu aș fi bucuros și împăcat să știu că am făcut tot ceea ce am putut și că am ajuns la un punct bun.
- Totuși, să găsim „timp de zăbavă”! Vă invit să decupați câteva coordonate. Unde ați terminat, ce specializare? Cât de mult ați urmat calea pe care ați început-o cu ani în urmă? Nu în ultimul rând, aș vrea să îmi spuneți care sunt figurile care v-au influențat cel mai mult pe plan artistic în acea perioadă.
- Am absolvit Facultatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, în 1981, secția Pictură, la clasa maestrului Marius Cilievici. Dar aceste informații exacte nu au prea mare importanță pentru mine. Ceea ce contează sunt experiențele trăite în prima persoană, în străfundul ființei mele. În primii ani ai șederii în Italia am continuat să pictez și să particip la diverse expoziții naționale și internaționale, apoi am întrerupt complet activitatea artistică. A fost acea perioadă de izolare, solitudine și intensă muncă interioară. Abia de câțiva ani am reînceput să pictez și să expun. Îndrăznesc să afirm că in această perioadă încerc să uit tot ceea ce am învățat (sau „am fost învățat”) înainte, astfel ca să pot începe de la zero, așa cum îmi dictează inima si sufletul, sau să pot alege doar ceea ce mi se potrivește, aș vrea să fiu asemenea unui copil care începe să descopere pentru prima dată lumea și pentru care orice lucru e un izvor de uimire și fericire…
- Care vă este personala cea mai apropiată inimii?
- În 2022 expun la „Galleria Accademica d’Arte Contemporanea”, Canale Monterano, Roma. „Ionel Cuculiuc – il participio futuro di una rinascita” (titlul expoziției) este ultima mea personală și cea mai apropiată inimii… un vis frumos și foarte drag…
- Revenim către prezent: ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră? E implicit și o cale de cunoaștere? În ce măsură implică ea sacrul?
- Și totuși mă întreb deseori: „Sunt eu un pictor? Sunt eu un artist?” Cred că ar fi mai corect să spun că sunt o ființă care se găsește în acest plan existențial pentru a face experiențe și a evolua spiritual. Am dobândit anumite cunoștințe în decursul timpului, mi-au fost dăruite de la naștere unele calități, și talentul, pentru care nu am nici un merit deosebit, și o mare responsabilitate, datoria de a le cultiva și dezvolta, de a mă servi de acestea în realizarea a ceea ce consider a fi scopul vieții mele și misiunea sufletului. Apreciez foarte mult experiențele avute, fie că au fost dureroase sau fericite, fie că au fost presărate de greșeli sau încununate de succes, pentru că din ele am învățat și ele m-au transformat și condus acolo unde mă aflu acum. În această fază a vieții, pictura reprezintă un instrument de care să mă pot servi pentru a continua transformarea și evoluția mea personală, e o nouă formă de meditație, un mod de a-mi pune întrebări și de a avea răspunsuri. Iar Sacrul ocupă un loc esențial, nu doar în pictură, ci în însăși viața mea.
- Care este tehnica în care reușiți să vă exprimați cel mai bine? M-au surprins deosebit de plăcut acele printuri pe care ați intervenit chiar la Râșca. Există dinainte un anume concept spre care tinde „execuția”?
- Tehnica în care aș putea să mă exprim cel mai bine? Nu știu… Pictura digitală o consider doar o etapă în drumul meu. Deși mă găsesc spre sfârșitul vieții, în ceea ce privește pictura mă aflu abia la început, la începutul unei faze noi, unde totul urmează să fie descoperit.
- Totuși, mai degrabă abstract sau figurativ?
- Abstractul e mai aproape de muzică și de emoția pură. Prefer abstractul.
- Aveți obiceiul de a reveni des la o lucrare pentru alte și alte intervenții? Când considerați că o pânză e „încheiată”?
- Nu știu dacă pot considera o pânză încheiată. Totul e în mișcare, în transformare continuă. Eu însumi sunt în transformare, precum și modul în care văd lumea din jur. O anumită operă poate reprezenta un moment specific din viața mea, dar ceea ce consider important nu e opera terminată, ci trăirea momentelor care au condus la realizarea ei.
- Dacă tot am intrat în spațiul de lucru, cum arată în fapt o zi de lucru pentru Ionel Cuculiuc?
- O zi de lucru nu înseamnă doar acțiune, poate însemna gândire, reflecție, contemplație, meditație (când vorbesc de meditație mă refer mai ales la acea stare de deschidere mentală și spirituală către Dumnezeu, o stare de uniune, de contemplație și ascultare), indiferent dacă se face prin intermediul picturii sau nu; poate însemna folosirea oricărei împrejurări din viață pentru a învăța si a evolua, poate însemna pace, poate fi încercarea de a deveni mai bun. Pentru mine, a lucra nu înseamnă doar să produc obiecte, ci să realizez transformarea mea interioară.
- Citiți mult, ascultați muzică, aveți alte pasiuni? Vă conduc și acestea către viitoare lucrări?
- Nu o să dau titluri de cărți, nume de autori, de compozitori sau de artiști, de opere. Dar voi vorbi despre aspectele interioare. Citesc mai ales ce îmi oferă motive de reflecție și meditație… dar prefer să fiu eu cel ce care pune întrebări și cel ce obține răspunsuri. Încerc să dau atenție propriilor gânduri și sentimente; de multe ori, acestea (ca de altfel tot ceea ce se întâmplă în viața noastră) pot transmite o îndrumare divină. Nu doar logica, ci și intuiția poate deveni un instrument puternic și foarte important. Gândurile recurente pot fi mesaje care să te conducă spre răspunsurile pe care le cauți (de multe ori, chiar și la nivel subconștient). Muzica se transformă în culori și forme de lumină, pe care le urmăresc fascinat în dansul lor, văd alcătuiri abstracte în continuă transformare, trăiesc senzații de beatitudine, sufletul îmi vibrează plin de fericire iar lacrimile sunt expresia acesteia (așa se întâmplă des si în timpul rugăciunilor mele). Da, muzica poate fi un izvor de fericire, de pace, și în același timp o sursă de inspirație. Bineînțeles, întotdeauna trebuie făcute alegerile adecvate.
- Funcția artei contemporane nu se mai limitează doar la a încânta, ci în primul rând ar trebui – cred eu – să fie capabilă de a declanșa mecanismele gândirii critice, de a genera metadiscursul. Care sau unde mai este azi locul artistului?
- Aș vrea să cred că locul meu este printre oamenii de bine (indiferent dacă aceștia sunt artiști, sau nu), printre oamenii cu suflet bun și curat. Apreciez mai mult sufletul cuiva, decât inteligența sa, decât talentul sau capacitățile sale. Prin pictura mea încerc să transmit doar idei, sentimente și emoții pozitive, mesaje care privesc viața interioară, care pot înălța vibrațiile celor care privesc operele create de mine, deoarece știu că vibrațiile înalte atrag iubire, pace, fericire – iar asta e ceea ce-mi doresc mie si semenilor mei.
- Cum e lumea în care trăim? La final: ce merită a mai fi privit, astăzi?
- Nu-mi place mult lumea în care trăim, dar totul merită privit. Pentru că viața ne oferă multe lecții, prin ceea ce ne arată (exact lecțiile care ne servesc). Important este cum privim. Acceptarea este condiția esențială pentru a înțelege și folosi acele lecții, precum și punctul de plecare în transformarea noastră interioară. Transformarea interioară stă la baza evoluției umanității. Noi înțelegem în general dezvoltarea și evoluția ca rezultat al acțiunilor noastre asupra exteriorului. E greșit. Când evoluția nu e realizată mai întâi în interior, rezultatul acțiunilor noastre poate conduce la distrugerea umanității și chiar a vieții pe pământ – cred că începe să se vadă deja… Aceasta este „inteligența” omului, însoțită de aviditatea și de orgoliul său.
Lasă un comentariu