Părinte, vă mulțumesc în chip deosebit pentru această amabilitate de a răspunde micii noastre rugăminți, de a mai face un pas către a surprinde cu ceva mai multă claritate figura unei personalități cu totul remarcabile. Vin – cum s-ar spune – aproape de când mă știu la Mănăstirea Sihăstria dar iată, abia odată cu înființarea noului Muzeu, am început să fiu extrem de atent la pictura lui Irineu Protcenco. Sunt convins, printre cei apropiați mănăstirii, cât și pentru pictori în general, lucrările sale fac parte de mult timp dintr-un catalog de suflet. Totuși, majoritatea îi admiră lucrările fără a cunoaște prea multe despre cel care le-a dat viață. Vă rog, așadar, să îmi spuneți cine este Irineu Protcenco mai întâi pentru familia călugărilor de la Sihăstria?
Să zicem… un pribeag cu suflet de aur, chemat şi adus cu dragoste părintească în Sihăstria noastră de Părintele Cleopa, şi înfiat duhovniceşte, cu drag, de toţi părinţii ce au simţit sensibilitatea sufletului său de artist, ce căuta să reveleze, pe cât mai mult îi era cu putinţă, frumosul dumnezeirii, spre a atrage mai cu dulceaţă spre Cer pe cei doritori de iubirea dumnezeiască. Desigur că astfel şi noi, urmaşii de acum ai părinţilor noştri, îl avem ca pe un părinte, ca pe unul ce înfrumuseţează minunata obşte a vrednicilor şi sfinţilor noştri înaintaşi, şi care face parte cu adevărat din această familie cerească, după cum s-a şi primit încredinţarea.
Viața propriu-zisă a lui Irineu Protcenco pare coborâtă din poveștile frumoase și pilduitoare ale părinților din vechime. Între legendă și realitate, figura cât se poate de reală venea din spațiul Ucrainei, dintr-o familie nobilă. Cu studii înalte, terminate înainte de conflagrația mondială, dar supus noilor vremi și mai ales teroarei bolșevice, tânărul Irineu Protcenco ia calea pribegiei și se refugiază în sud. Cum arată, în linii mari, viața sa până la a ajunge la Sihăstria? Ioan Protcenco se naşte la 8 mai 1888, în satul Novo Pavlovka din ţinutul Hersonului, pe atunci în Malorusia (adică Rusia Mică), deci în imperiul Ţarist de atunci (locul natal se află în Ucraina de astăzi). De mic copil, fiind interiorizat şi iubitor de singurătate, iubind frumosul şi dorind a-l împărtăşi şi altora, după clasele primare urmează cursurile şcolii de pictură din oraşul Herson, apoi merge să studieze la Academia de Belle Arte din Kiev, unde se perfecţionează în pictarea icoanelor şi a bisericilor, absolvind cursurile cu distincţia „magna cum laude”.
Înţelegerea mai profundă a faptului că pictura icoanelor înseamnă de fapt o slujire latreutică a Celui PreaÎnalt, ceea ce implică o viaţă de jertfă a pictorului către Cel ce S-a jertfit pentru noi, o primeşte de la o mănăstire de suflet, unde şi-a destăinuit neputinţa de a picta icoanele aşa cum şi-ar fi dorit. I-au spus: „Frate Ioane, dacă vrei să pictezi icoane frumoase şi pline de har, trebuie să posteşti totdeauna când pictezi (adică să pictezi pe nemâncate), şi să te rogi tot timpul lucrului. Şi aşa vor ieşi icoane după cum vrea Dumnezeu”. După terminarea studiilor se stabileşte în Basarabia, în oraşul Chişinău, unde este foarte apreciat ca iconar şi pictor de biserici. În anul 1910 se căsătoreşte şi va dobândi trei copii. Aceştia însă – primul, nu mult după naştere, iar ceilalţi doi la doar câţiva ani după naşterea lor – trec, pe rând, la Domnul.
În timpul primului război mondial, artistul primeşte o grea lovitură – din cauza unui accident, va pierde lumina unui ochi. Grea lovitură pentru un pictor! Dar credinciosul Ioan Protcenco se va ruga fierbinte Domnului şi Preacuratei Maicii Sale, să nu lase ispita să înăbuşe talantul încredinţat lui de Dumnezeu. Şi astfel, cel ce s-a rugat cu credinţă, va primi darul de a picta chiar mai bine decât înainte! Cu un singur ochi, pictorul va lucra mai târziu opere ce par aproape imposibil de realizat la un astfel de nivel duhovnicesc şi artistic cu o astfel de infirmitate. Așa, rugăciunea fierbinte cu recunoştinţă către Dumnezeu îl va însoţi întreaga viaţă, ţinându-i ochii sufletului larg deschişi către Cer.
Soţia însă nu împărtăşeşte dragostea de Dumnezeu în asceză, în linişte şi singurătate a sfântului iconar, şi alege o viaţă mai mondenă, părăsindu-l după câţiva ani, şi căsătorindu-se cu un căpitan din România – lucru pe care însă avea să-l regrete amarnic, după cum ne-au povestit părinţii din Sihăstria anilor ’70, ce au auzit tânguirile – tardive de acum – ale nefericitei femei de lângă crucea ce străjuia mormântul fostului ei soţ. Nu după mult timp, Ioan Protcenco se căsătoreşte cu o femeie într-adevăr deosebită, mult mai credincioasă, soţie care va face parte de acum integral din viaţa sa, identificându-se practic cu soţul său – meşterul iconar – în lucrarea sa. Încet, încet sporeşte darul pictorului iconar de a picta „ferestrele spre Cer” (cum mai sunt numite uneori icoanele), astfel devenind din ce în ce mai apreciat şi cunoscut. Astfel, este ales şi preşedinte al Asociaţiei Pictorilor Basarabeni; în această calitate primea comenzile pentru picturi bisericeşti, şi mergea în fruntea unei comisii pentru recepţionarea lucrărilor. De multe ori lui Protcenco îi era încredinţată pictarea icoanelor mai importante din biserici, precum cele din catapeteasmă, icoanele împărăteşti şi cea din iconostasul Maicii Domnului. În această perioadă pictează multe biserici și paraclise din Chişinău şi din împrejurimi, precum şi foarte multe icoane.
Valul năvălirii bolşevice însă îi va purta pe amândoi în România de dincoace de Prut, unde îi aduce Pronia dumnezeiască – atât pentru a-l scăpa pe pictor de la o deportare sigură, dar şi parcă pentru a mângâia aici durerea poporului credincios împilat de comunismul ateu.
Refugiaţii vor găsi adăpost undeva pe lângă Bucureşti. Aici, neavând pe nimeni, decât pe Dumnezeu, pictorul este nevoit să accepte anonimatul. Astfel că icoanele sale, de cele mai multe ori, sunt prezentate ca fiind realizate în Sfântul Munte Athos. Pictorul se mulţumeşte cu o plată derizorie, revenindu-i nu prea mult din preţul cu care acestea erau vândute. Pictează aici comenzi şi pentru creştini particulari, cât şi pentru împodobirea bisericilor. Dar Bunul Dumnezeu nu voia să rămână lucrurile aşa. Dorea să mângâie inima îndurerată a pictorului, astfel ca acesta să guste mai mult, încă din această viaţă, din iubirea Sa dumnezeiască. Să se avânte cu dor în zbor mai mult spre El, pregătindu-se pentru zborul cel de pe urmă, spre lumina cea neînserată.
Pronia dumnezeiască face ca Părintele Cleopa, pe atunci stareţ al Mănăstirii Sihăstria, să achiziţioneze câteva icoane mici de ale sale, pentru catapeteasma Paraclisului nou construit în mănăstirea noastră imediat după război. S-a minunat mult de frumuseţea lor duhovnicească, şi în inimă i s-a ivit un gând: ce frumos ar fi ca întreg Paraclisul nostru să fie împodobit de un astfel de pictor! Şi cum gândul persevera, iar dorinţa pentru acest lucru creştea, cu siguranţă fiind întărită şi de alţi părinţi din obştea mănăstirii, a pornit în căutarea pictorului. Dar spre surprinderea sa, toate drumurile către acesta păreau nu numai închise, ci chiar încuiate. I se spunea că icoanele sunt din Sfântul Munte, că de fapt nu se ştie cine este pictorul, şi aşa mai departe. Dar Părintele Cleopa, odată ce simţea voia lui Dumnezeu, era foarte hotărât. A sporit rugăciunea, şi a apelat la mai mulţi oameni ce credea că îl pot ajuta. Şi iată că Dumnezeu a lucrat iar în chip minunat, şi l-a adus în vizită la Sihăstria pe Arhim. Teofil Pandele, ce deţinea pe atunci o funcţie înaltă în Ministerul Cultelor, şi care avea mare evlavie la sfântul păstor de suflete de la mănăstirea noastră. Acesta a apreciat mult icoanele pentru catapeteasmă, iar atunci Părintele Cleopa i-a spus gândul său şi neputinţa de a găsi pictorul; dar Părintele Teofil l-a încredinţat că lucrul este lesne de înfăptuit, pentru că icoanele nu sunt din Sfântul Munte, nu au stilul de pictură de acolo. Şi l-a întrebat pe Părintele Cleopa de unde le-a procurat, apoi au stabilit să se întâlnească peste un timp la minister, la Bucureşti. Când acesta a venit la minister, Arhim. Teofil l-a chemat şi pe părintele de la care Părintele Cleopa primise icoanele. Din anumite pricini – poate pentru că ştia situaţia precară a refugiaţilor ruşi din România –, acel părinte a negat că ar şti ceva precis, amintind iar de povestea cu Sfântul Munte. Dar Părintele Teofil a devenit tăios şi i-a zis: „Te rog, dovedeşte-ne adevărul. Legile sunt aspre. Atât Dumnezeu cât şi oamenii pedepsesc minciuna şi nedreptatea. Cunoşti vreun pictor de icoane în capitală?” Acela zice: „Cunosc un pictor bătrân şi bolnav. Locuieşte în comuna Afumaţi. Îl cheamă…” „Mergi cu noi la Afumaţi să vorbim cu dânsul”, veni porunca fără putinţă de eschivat. Astfel, i-a dus până la urmă unde trebuia, şi le-a arătat comoara mult căutată, pe pictorul minunatelor icoane. Când l-a văzut, ce mult s-a bucurat Părintele Cleopa… După chip l-a cunoscut că este om duhovnicesc, cu viaţă aleasă, şi l-a rugat fierbinte să vină să picteze Paraclisul, asigurându-l că acolo va avea de toate şi va fi ocrotit de tot răul, inclusiv de deportare (Ioan Protcenco, având declarată în acte naţionalitatea rus, era expus oricând deportării). La care acesta, cucerit de duhul Părintelui Cleopa, zice „Dar cum rămâne cu soţia mea?” Iar Părintele i-a zis: „Lasă, să vină şi ea la mănăstire, şi veţi fi ca frate şi soră, şi totul va fi bine şi pentru ea. O luăm şi pe ea.” „Părinte, aşa să fie, a zis fratele Ioan, şi Dumnezeu să binecuvinteze.”
Şi aşa a ajuns fratele Ioan Protcenco la Mănăstirea Sihăstria.
Într-un articol publicat în Ziarul „Lumina”, Preasfințitul Timotei Prahoveanul arăta cum Arhimandritul Ilie Cleopa avea să îl aducă la Sihăstria de la Afumați. De altfel, chiar Ilie Cleopa își aducea aminte de acest episod, odată cu mărturisirea făcută în filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag”. Punând aceasta în contextul vieții sfințite a Arhimandritului Ilie Cleopa (care urmează să fie canonizat de către BOR în 2025), am putea vorbi despre înainte-vedere? Sigur, nu putem noi cunoaște planurile lui Dumnezeu…
Toate le rânduiește pronia lui Dumnezeu. „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El”, spune Apostolul. Desigur, după o viață cu astfel de încercări grele, limanul plin de Duh Sfânt al Mănăstirii Sihăstria a liniștit sufletul însetat al pictorului, dar l-a și ajutat să atingă deplina sa maturitate duhovnicească, și astfel a atins o desăvârșire a sa și din punct de vedere artistic, al realizării icoanelor. Calitatea «dumnezeiască» (fie-ne iertată poate îndrăzneala cuvântului) a capodoperelor Tânguirea Maicii Domnului, Ecce Homo, a Axionițelor, Hristos binecuvântând și a altor icoane lucrate în Sihăstria, face chiar să ne îndoim că ele ar fi putut fi pictate astfel în altă parte, decât în Sihăstria de atunci (sau poate, în vreun alt loc cu aceeași încărcătură duhovnicească).
Pentru că nu am studii de specialitate, îmi veți îngădui o asemenea afirmație: mi se pare că pictura poartă însemne ale picturii realiste rusești dar în același timp, paradoxal, cuprinde o trăire ce mă duce cu gândul la viețuitorii din Athos. La rândul său, viitorul călugăr prețuia în mod deosebit singurătatea. Poate mai păstrați de la bătrâni câteva amintiri în acest sens. Cum era viața iconarului în mănăstire?Care sunt de fapt, punctual, câteva din particularitățile iconografiei lui Irineu Protcenco?
Stilul picturii este academic miniatural, unii apreciindu-l ca o „sinteză între Renaștere și arta bizantină”, alții l-au considerat neo-clasic sau în alt chip. Cert este că trăsăturile realiste ale icoanelor lui Irineu Protcenco sunt transfigurate. Nu sunt desăvârșit anatomice (deși la nivelul său artistic ar fi putut realiza cu ușurință lucrări și de această factură), pentru că astfel ar fi legat mintea privitorului spre lumesc, ci transcendând prin transfigurare spre Cer, îndeamnă spre rugăciune. Nu îndeamnă spre pământesc, cu forme rotunde, «frumoase» lumește, ci duc spre cele cerești. Te înalță, te purifică; stând înaintea operelor lui Protcenco parcă admiri sufletul celui pictat în icoană, care purtând trăsături dumnezeiești, poartă mintea spre rugăciune, spre închinare. Cu siguranță, e vorba și de rugăciunea sa, dar aș zice că aici își spune cuvântul întreaga sa viețuire, însăși starea sa duhovnicească.
Să ne gândim că acest om era cu adevărat pe cruce. El picta și trăia în stare de jertfă permanentă. Bolnav, cu anemie severă și multe alte afecțiuni (unii spun că ar fi avut și tuberculoză), avea nevoie de o bună alimentație. Totuși, el postea aspru… adică nu mânca nimic când picta, și aceasta până seara. Mănăstirea îi oferea tot ceea ce ar fi avut nevoie, dar pictorul ascet se înfrâna. Nu mânca. „Frate Ioane, îi spuneau părinții, mănâncă oleacă. Cât de cât. Ești bolnav.” „Dragii mei, răspundea el, dacă mănânc, nu mai pot picta așa cum pictez acum.” Și alegea să postească, să nu mănânce nimic până pe la orele 4-5, poate chiar 6 după amiază, numai ca să fie cu Dumnezeu când pictează. Apoi, dacă mânca, nu mai picta decât poate la veșminte, nicidecum la chipurile sfinților. Știa că e bolnav și slăbește, că se duce (pe atunci nu se găseau pastile, ci doar mâncarea îl putea ajuta), și totuși alegea ca în asceză severă să picteze cu Dumnezeu.
Mi-aduc aminte de mărturia unui sfânt părinte din vremea de atunci, Părintele Proclu, care zicea că pe când era Părintele Cleopa stareț, cei din obște mâncau doar cât să se țină pe picioare, ca nu cumva să piardă harul ce-l simțeau că «plutește» în mănăstire. Se clătinau de nemâncare, dar se simțeau în Rai. Și ca să nu piardă harul, posteau aspru (mâncarea era pe masă, dar cine să mănânce, că ei «mâncau har» prin rugaciunile Părintelui Cleopa). Așa că pictorul lui Dumnezeu se jertfea; se jertfea ca să fie plin de har, și astfel să picteze așa cum se cuvine, bineplăcut lui Dumnezeu. Nu vorbea decât foarte puțin. Avea în cimitir o bancă a lui, «banca pictorului», unde se reculegea, cugetând la cele veșnice. Nimănui nu îi era îngăduit să se apropie de el când era pe bancă. Cu rugăciunea îl ajutau toți părinții. Îl ajuta și soția sa, care se spune că, atât timp cât picta el în biserică, ea citea la Psaltire, tot cu post, ca să-l ajute cu rugăciunea. Picta și ea cu rugăciunea alături de el, împreună cu toți cei ce-l iubeau și se rugau pentru el. Câteodată ea îi prepara și unele culori, cu pigmenți din flori. Totuși, pictorul dorea să lucreze totdeauna cu culori de cea mai bună calitate, rugându-l într-adins, cu smerenie, pe Părintele Cleopa pentru aceasta.
Părintele Paisie Olaru, duhovnicul său din Sihăstria, mărturisea despre iconarul nostru: „Era un om ca de pe altă lume. Bun, blând, smerit si tăcut, că nu prea sta de vorbă cu nimeni; două-trei vorbe și gata. Ori plecai, ori te lăsa și pleca. Odată m-am suit și eu pe schele, sus la boltă. El era în lucru și când mă vede, zice: «Dacă ai venit aici, eu plec». Așa că a trebuit să cer iertare și să mă cobor. După aceea m-am gândit că lucrarea lui era dumnezeiască și că mintea trebuia să-i fie la acel pe care cu mintea și cu mâna îl închipuia. Lucra cu evlavie și credință, încât cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea lucrarea lui. Odată, după cum spunea el în secret, într-o noapte i s-a arătat Maica Domnului și a zis: «Să știi, Ioane, că-mi place lucrarea ta».” Așa că de aceea dorea să fie singur cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, și cu sfinții pe care îi picta, pentru a fi în comuniune cât mai strânsă cu ei, dorindu-i prezenți în sufletul său, ca astfel să-i transpună cât mai fidel și în icoană. Părinții spuneau că înainte de a picta el se ruga, și citea din Sfânta Scriptură despre scena pe care o picta, sau viața sfântului ce dorea să îl înfățișeze.
Și astfel, în această stare de trăire în jertfă duhovnicească, Bunul Dumnezeu l-a luat la Sine pe pictorul Său, chiar când picta ultima scenă mare din Paraclis, ce a rămas doar schițată: „Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. L-a luat așa cum numai Dumnezeu știe să ia, să răsplătească o viață de bun nevoitor. L-a chemat la Sine pe când era sub mantie, a treia zi de la intrarea sa în cinul îngeresc prin tunderea în monahism, unde a primit numele de Irineu (ce provine de la cuvântul grecesc „irini” care înseamnă „pace”), spre a trece ocrotit de aripile îngerilor la pacea și lumina cea neînserată. A mers purtat de aripile iubirii dumnezeiești ca să vadă față către față pe Cel dorit, pe care cu atât de mult dor L-a pictat, să se închine Preacuratei Sale Maici sub Acoperământul căreia și-a găsit scăpare toată viața, să întâlnească pe toți sfinții pe care cu atât drag i-a zugrăvit ca să slăvească împreună pe Tatăl pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o Fiintă și nedespărțită în vecii vecilor.
Dar deși a trecut la cer, niciodată vălul uitării nu s-a așternut pe pomenirea pictorului, pentru că întreagă lucrarea sa, atât cea artistică dar mai ales cea duhovnicească – viața și nevoința sa aleasă – vorbesc cu glas mare despre dragostea sa de Dumnezeu.
După ani, la vremea potrivită, Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Irineu, nu a rămas dator nici față de soția acestuia. A chemat-o și pe ea la veșnicele lăcașuri, și iată cum: deși multă vreme a amânat calugăria, până la urmă, din insuflare dumnezeiască, soția pictorului a cerut în vara anului 1980 să fie și ea călugărită. Dar nu avea nașă. Atunci părintele stareț Victorin, care nu dorea să amâne momentul, pentru că vedea că era bolnavă, a mers prin mănăstire, în biserică, să vadă dacă nu cumva găsește pe cineva potrivit pentru a-i fi nașă. Și prin rânduială dumnezeiască în acel moment era în biserică o maică aflată în vizită în mănăstirea noastră, ce se închina cu mare evlavie. Iar părintele stareț a întrebat-o dacă ar vrea să îi fie nașă soției pictorului, iar ea a acceptat îndată cu bucurie. Așa s-a călugărit maica Pelaghia. La trei zile, sub mantie, a avut parte și ea de o descoperire dumnezeiască. Trecea un tren în care era fostul ei soț, Părintele Irineu. Dar ea nu avea bilet! Părintele Irineu însă i-a spus să meargă îndată la Părintele Cleopa, ca să îi dea bilet de tren. Venindu-și în fire, maica a trimis îndată să-l cheme pe Părintele Cleopa. Era ziua de Sfânta Treime (a doua zi după Rusalii), și toți părinții erau la biserică. Părintele Cleopa însă a venit imediat, și cum a văzut-o, a zis: „Maica pleacă în veșnicie!” Și a început îndată să-i citească rugăciunile de ieșire a sufletului. Și pe când sfântul păstor se ruga pentru ea, maica Pelaghia și-a dat sufletul, mergând să-L întâlnească pe Mirele său ceresc, pe Care Îl căuta de o viață în rugăciunile sale. A mers la El în cer împreună cu Părintele Irineu, cu «trenul vieții», spre a-L slăvi cu mulțumire pe Cel pe Care L-au slujit cu credincioșie toată viața.
Ce rol și ce destin mai poate avea chipul iconic în desfășurarea unei lumi aflate într-o continuă scindare, sub provocări de naturi diferite, care aleargă fără o direcție…
Icoana, această «fereastră spre cer», dacă va fi pictată cu evlavie, se va constitui întotdeauna într-o chemare spre veșnicie, o «invitație» spre cer. Desigur, „mulți chemați, puțini aleși”. Iar cei aleși, după Sfântul Teofilact, sunt cei ce răspund întru adevăr chemării lui Dumnezeu, și astfel Acesta îi «alege» dintre cei formaliști. Este bine să amintim aici că sunt și icoane făcătoare de minuni, icoane cu mult dar, prin care harul ce izvorăște dintr-însele atrage sufletul spre Dumnezeu, unindu-l printr-o comuniune mistică cu persoana reprezentată în icoană, chemându-l spre împreună-viețuire în lumea cerească, practic mijlocind înfierea lui de către Dumnezeu. Aceasta, dacă vrea și omul.
Revenind la schimonahul Irineu Protcenco, câte lucrări aveți în Muzeu, ce a presupus aducerea lor laolaltă? Mai poate fi această colecție a Muzeului îmbunătățită? Se știe că Irineu Protcenco a lucrat icoane mici și pentru casele mirenilor.
Cele mai reprezentative icoane pictate de Schimonahul Irineu Protcenco în Mănăstirea Sihăstria se află în Paraclisul Sfinților Părinți Ioachim și Ana. Două se găsesc în Biserica Veche, iar în muzeul mănăstirii sunt peste 40 de icoane lucrate de marele pictor și ultimul său Epitaf. Icoanele din muzeu sunt praznicale (la felurite sărbători) și ale unor sfinți. O mare parte au fost recuperate din catapeteasma metocului Sfântul Mina de lângă Târgu Neamț. (Mănăstirea noastră a primit în dar în perioada interbelică niște pământ, spre a-l cultiva pentru întreținerea obștii, unde se construise și un paraclis cu hramul Sfântului Mare Mucenic Mina, pentru folosul celor ce lucrau acolo. În perioada comunistă, acest metoc a fost realmente șters de pe fața pământului, arându-se peste el. Cu mila lui Dumnezeu, înainte de demolare, Părintele Varsanufie Lipan a luat icoanele acestea din catapeteasmă, le-a pus în saci și le-a adus acasă, la mănăstire).
Să reamintim că Părintele Irineu Protcenco a pictat nenumărate icoane, atât spre împodobirea multor biserici, cât și a caselor credincioșilor, luminându-le cu frumusețea cerească a acestora. Cu sufletul său sensibil, Părintele a pictat drept recunoștință câteva icoane și Părintelui Cleopa, una dintre acestea aflându-se în chilia muzeu a părintelui; a mai pictat și un pomelnic personal al Părintelui Cleopa, pe lemn, în care se oglindește întrucâtva nevinovăția copilărească și gingășia lumii interioare a pictorului: sfinți smeriți, îngeri în zbor, copii jucându-se pe pajiștile raiului, toți dând slavă Bunului Dumnezeu în lumina cea neînserată a Împărăției cerurilor.
Iarăși, mulțumiri pentru răspunsuri, fie ca Lumina icoanelor să străjuiască temeiurile existenței noastre!
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu