Maria Ungheanu, interpretă muzică lirică:

„Arta ne conduce ușor către spiritualitate”

• Mă bucur foarte mult de această întâlnire „peste ani”, mai ales că ea este prilejuită de dragostea pentru muzica clasică: în ceea ce te privește, vorbim fără doar și poate de afinități care s-au concretizat în timp, cu multă răbdare plus muncă, într-o activitate de factură profesionistă; în ceea ce mă privește, e mai degrabă interesul celui profan, care se bucură de ce se întâmplă la „masa zeilor”. Voi începe cu o provocare de-a dreptul imposibilă. Ce reprezintă pentru tine arta, Maria Ungheanu, și ce loc ocupă muzica în tot acest evantai de limbaje artistice?

• Eu vă mulțumesc pentru această invitație neașteptată de a răspunde unor intrebări pentru o revistă ce îmi impune încă odată cu titlul un soi de respect și atașament deosebit – „Ateneu”… Pe de altă parte, am descoperit în paginile ei mulți oameni de valoare din toate domeniile artistice care participă se pare extrem de activ la această poveste frumoasă a „Ateneului”. Dar, să revin: pentru mine, arta reprezintă domeniul unde emoțiile de toate felurile își găsesc expresia, cât și mediul unde acestea pot fi duse la extreme, tocmai pentru a ne învăța, în ani, cum să le gestionăm. Apoi, mi se pare că arta ne „conduce” ușor-ușor spre spiritualitate, dacă într-adevăr ne dorim să deschidem asemenea porți. În ce mă privește, muzica mi-a fost refuzată cu brutalitate chiar de către tatăl meu, la o vârstă foarte fragedă, motiv pentru care mi-a luat tare mult să mă pot apropia din nou de ea și să am puterea de a mă bucura de acest privilegiu, anume faptul că m-am născut cu un strop de talent muzical. Dumneavoastră, domnule profesor, probabil vă amintiți de mine cum eram în liceu – mă simțeam un copil invizibil, iar atunci când îmi adresați o întrebare la orele de limba română îmi paraliza tot corpul si mă năpădeau emoțiile. Pentru ca ei să nu observe, pentru a trece peste acel moment, le acceptați răspunsurile altora dintre ei. Poate am deviat puțin, dar toate acestea s-au răsfrânt în studiul meu muzical. Din fericire, am întâlnit un profesor minunat, care m-a ajutat să descopăr care este timbrul meu real, bucuria de a studia, de a cânta, doar că nimic nu se „rezolvă” într-o lună sau într-un an. Dacă trecem cu bine peste asemenea experiențe, cred că așa putem evolua: să nu ne oprim niciodată din a studia și a descoperi lucruri noi în domeniul pe care ni l-am ales. Muzica este o vibrație dulce, care merită trăită si de aceea nu găsesc prea multe cuvinte să-i ofer o haină logică. Dar cred că datorită complexității ei ocupă un loc de top între ramurile artistice. Iar pentru mine este totul!

• De câtă creativitate ar trebui să dispună un interpret liric?

• Creativitatea vine doar dacă te găsește la studiu. Este adevărat că fiecare dintre noi vine pe lume cu un bagaj diferit, așa că evoluăm diferit. Dacă unui artist liric îi ies mult mai firesc unele sunete înalte, poate altul trebuie să muncească fizic corpul pentru a le susține; până la urmă, corpul nostru este instrumentul nostru. Creativitatea mi se pare că izvorăște abia atunci după ce ai trecut prin singurătate, sărăcie, durere fizică si multe altele. Nu știu de ce trebuie să fie așa, însă știu că -îmi permiteți zisa asta deloc academică – trebuie zgândărită zilnic.

• Sunt câteva roluri importante pe care le-ai interpretat: Serpina din „La serva padrona” de G.B. Pergolesi în română și italiană, Bastienne din Opera „Bastien si Bastienne” de Mozart în română și germane, Blonda din „Răpirea din Serai” de W.A. Mozart, în Română și Germană, Despina din „Cosi fan tutte” de W.A. Mozart, chiar Zerlina din „Don Giovanni” de W.A.Mozart, Norina din „Don Pasquale” de G.Rossini, ca să nu mai amintesc Păpușa Olympia din „Les Contes d’Hoffmann” de Jacques Offenbach. Destul de multe deja… De care te-ai simțit cu adevărat atașată, ținând poate cont și de firea ta? Implicit, te-aș ruga să te autocaracterizezi în câteva cuvinte.

• Nu știu dacă m-am atașat de vreun rol, însă pot să menționez personajul care m-a ajutat să mă deschid către o libertate interioară: Serpina din opera „La serva padrona” de G. B. Pergolesi. O fire absolut liberă, fără inhibiții, copilăroasă și în același timp suficient de matură, cu un instinct de supraviețuire foarte mare. Spre asta tind și eu, însă de cele mai multe ori rămân o persoană destul de distantă, deși încerc să compensez fiind cu sufletul aproape de tot ce presupune viață. Sunt sensibilă din multe puncte de vedere, plâng foarte ușor, cu un corp cu arderi puternice: daca unii fac eforturi să nu se îngrașe, eu fac eforturi să nu slăbesc.

• Care sunt vocile care te-au marcat cu adevărat, care încă te impresionează? Aici deschid o paranteză, vreau să îți provoc un zâmbet. Deși nu mă consider, după cum ziceam, un cine știe ce specialist, am la rândul meu câteva voci pe care le consider aproape de felul meu de a simți. Printre ele, Placido Domingo, Roberto Alagna, Juan Diego Florez, Anna Netrebko. Cu siguranță, Pavarotti. Și totuși, dincolo de toate, de câte ori îl ascult prin intermediul înregistrărilor Electrecord pe Dorin Teodorescu, se întâmplă un mic miracol… cobor undeva în copilărie, acolo unde am întâlnit pentru prima dată sonurile din „Canțonete”. Sigur, am și alte exemple… Pentru mine, această audiție colorată subiectiv înseamnă enorm!

• Sunt minunați absolut toți artiștii pe care i-ați menționat. Și eu, la rândul meu, îi ascult fermecată. Și totuși, în ceea ce mă privește, parcă nu mă satur să o ascult și să o studiez – și tot mi se pare un mister nedeslușit! – pe Maria Callas. Așa cum a numit-o marele dirijor Leonard Bernstein: Biblia Operei. Este absolut fascinantă!

• Punctual, pentru că tot suntem sub semnul Maria Callas – 100, mă surprinde faptul că instituțiile muzicale nu acordă acestei cifre rotunde o importanță deosebită. Sau poate mi se pare mie…

• Da, probabil aveți dreptate, însă nu aș insista… Callas va străbate timpurile!

• Încerc să fiu foarte pragmatic: cum arată o zi de muncă în ceea ce te privește?

• Din când în când, apelez la un update să văd ce a mers, ce nu a mers; dacă se impune, îmi schimb din obiceiuri, umblu la tehnica vocală cu ajutorul domnului profesor Niculae Voicu. Dacă până de curând mă trezeam dimineața la ce oră voiam, acum, de scurtă vreme, mi-am făcut un nou obicei: nu lenevesc mai târziu de ora șapte. Am salvate pe facebook câteva filmulețe cu un maestru tai chi de la care învăț exerciții simple deși destul de solicitante, și văd că mă ajută. Mai dau și pe la sala de forță… Mănânc „zdravăn” și mă  apuc de studiu. Studiu ce trebuie făcut cu pauze, pentru că asta priește vocii. Și uite așa, trece ziua și realizez cât de mult și multe mai sunt de realizat!

• Aș vrea să îmi spui câteva cuvinte despre calitatea publicului de la noi. Consideri că există deja un public format care să aprecieze la justa valoare un act interpretativ? Apoi, dacă tot am ajuns aici, te-aș ruga să îmi vorbești despre tipul de conexiune care se stabilește între interpret și receptor. Care sunt particularitățile unui asemenea proces? Am putea considera că în muzica modernă publicul poate juca un rol activ? În ce sens?

• Cred că un public format și avizat există cu adevărat la marile instituții, acolo unde se poate vorbi deja de o tradiție. Atunci când participi preponderent la proiecte independente și nu ai încă un loc al tău, este mult mai greu să ai o părere concreta. Poate și corectă. Tot ce pot spune este că acolo unde am reușit să punem în scenă spectacole alături de asociația Home of Strings, am avut de fiecare dată, cu un număr variat de spectatori, o energie extraordinară, un public dornic de muzica clasică. Firește că există o conexiune între interpret și receptor. Ca interpret, mă pregătesc să vin cu o energie foarte mare în fața publicului iar dar de multe ori am simțit că o primesc la rândul meu din partea celor care vin să mă asculte. Și da, publicul poate juca un rol activ, mai ales când e un public tânăr, de ce nu, chiar copii. Ador să dau spectacole pentru cei mici. Sunt sută la sută „prezenți”  la toate reacțiile noastre de pe scenă. Nu îi poți păcăli cu nimic deoarece simt totul. Suferă cu tine, se bucură cu tine.

• Deși vine mult prea repede această întrebare, dacă ar fi să alegi trei-patru arii pentru a le înregistra și de a te reprezenta în alte medii culturale, dar și peste timp, care ar fi acelea?

• Hm! Încerc să fiu exactă. Aria clopoțeilor din opera „Lakme” de Leo Delibes, aria Glitter and be gay din opereta „Candide” de Leonard Bernstein, și cum nu se poate fără Mozart, aș alege aria de concert „Vorrei spiegarvi, oh Dio”.

• Am observat în CV-ul tău și faptul că ești licențiată în pedagogie muzicală. Care sunt provocările acestui domeniu și care îți sunt așteptările?

• Faptul că am studiat la secția Pedagogie muzicală m-a ajutat enorm pe partea de teorie muzicală, armonie, instrument (pian), dirijat coral. Provocarea cea mare cred că a constituit-o dirijatul. Într-un final, am observat că îmi place. M-ar tenta pe viitor…

• Ne întoarcem la muzică și la caracterul ei sacru. Cum te raportezi la muzica religioasă? Mă gândesc la atâtea și atâtea oratorii minunate… nu are sens să le trecem în revistă. Totuși, cum se simte Maria Ungheanu într-un asemenea areal, ce oportunități apar?
• Muzica sacră este specială. Am cântat cu mare drag lucrarea vocal-simfonică „Stabat Mater” de G. B. Pergolesi, atât la Filarmonica „George Enescu” din București, cât și la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiesti. Pot spune că este unul din genurile cele mai dificile pentru mine, deoarece am crescut într-un mediu familial unde tatăl meu era preot și toată copilăria am crezut că Dumnezeu este prea aspru, deoarece la orice faptă eram pedepsită. Cumva din această cauză nu am abordat multe lucrări din acest gen. Cred că mă înțelegeți…

• Aș fi curios acum, spre finalul scurtei noastre întrevederi, să aflu ce compozitori îți sunt mai pe placul inimii. Ce asculți atunci când nu te vede nimeni?

• Dintotdeauna l-am iubit pe Mozart și încă îl iubesc, deoarece el nu a murit. A devenit Muzica! Nu mă satur să-l ascult. Niciodată. Dar, am și momente când sunt foarte nervoasa, și atunci ascult rock.

• Îți mulțumesc pentru amabilitate și te invit să accepți o ultimă întrebare formulată voit – și sper eu doar aparent anapoda! – Există muzică dincolo de… muzică?

• Cred că sunt prea tânară să răspund la această întrebare.  Poate într-o altă viață, când voi fi acumulat mai multă înțelepciune, voi avea și un răspuns!