Petre Isachi, către Bibliopolis

Am stat câteva minute bune să mă gândesc la forma pe care să o dau materialului de față. Am oscilat între a încerca să fiu sec, exact, angajat într-un exercițiu de maximă obiectivitate în raport atât cu critica criticii, cât și cu docuficțiunile ori dialogurile ivite cu măiestrie de Petre Isachi, în timp ce, pe de altă parte, mi-am recunoscut dorința de a încredința hârtiei și câteva rânduri despre omul Petre Isachi, un spirit cu adevărat liber, ale cărui valori temeinice au știut să gliseze dinspre spațiile livrești către realitățile de aici și de acum, propunând unei lumi în care nu și-a pierdut niciodată încrederea soluții elegante, viabile, făcând dovada unui profesor cu viziune, prezent în cetate, atent la transformările acesteia. Chiar dacă auzisem de numele dumnealui încă de la vârsta adolescenței, când elevul Liceului Teoretic „Gh. Vrănceanu” începea să „schimbe macazul” de la o clasă de matematică-informatică către un viitor domeniu al filologiei, aveam să-l cunosc într-adevăr câțiva ani mai târziu, revenind în calitate de profesor la liceul de unde plecasem; urma să fiu pentru ceva timp parte a unei catedre de limba și literatura română de excepție, care îi avea în componență – socot necesar a-i aminti – pe Rodica Miron, Coca Alexandrescu, Carleta Brebu, Ioan Lazăr, Petre Isachi. Întâmpinat cu căldură și beneficiind de experiența dumnealor, am avut parcă un plus de susținere din partea lui Petre Isachi, care m-a invitat în paginile revistei „13 Plus”, deopotrivă a știut cum să dozeze câteva sfaturi pentru activitatea de la catedră, mai mult decât binevenite, demonstrând implicit și un soi de pragmatism în relația cu elevii pe care îi considera „parteneri cu drepturi depline” într-un dialog despre destinul formelor de cultură.

Odată ajuns în acest punct, e momentul să fac cunoscut elementul central care îl definește pe profesorul și omul de cultură Petre Isachi: am în vedere ființa dialogică, așezată cumva metaforic sub imaginea aceasta a unui excurs peripatetic, cu disponibilități afective și având capacitatea de a genera parcă la nesfârșit metadiscursuri valide în raport cu o matrice existențială. Nu ar fi, cred, lipsit de importanță să amintesc că este autor al unor volume de istorie și critică literară, dar și de critică a criticii, printre care „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”, „Despre dramaturgia lui Viorel Savin”, „Aut Cioran, aut nihil”, „Conversații în oglindă cu Mircea Eliade”, „Jocul de-a adevărul”, „Cartea-Sfinx și deriva hermetică. Alternative critice”, „Docuficțiuni critice”, „Zburătorul – o revistă lovinesciano-optzecistă. Repere istorico-literare”, „Romanul, încotro?”, „Amanta de proximitate”, „Autoportret în oglindă”, „Anotimpurile romanului. Origini, convergențe, poetică și poietică, proteism, interpretări” – scris în colaborare cu Ioan Lazăr. Director fondator al unei reviste meritorii de cultură, „13 Plus”, Petre Isachi a colaborat deopotrivă cu reviste importante din țară (printre acestea „Ateneu”, „Zburătorul”, „Cartea”, „Bucovina literară”, „Vitraliu”, „Contemporanul”, „Plumb” etc.), demonstrând o anume generozitate, oferind articole de aceeași ținută / valoare, din dorința de a înțelege demersul critic ca ficțiune a ficțiunii, în care aproape fiecare element ar putea să conducă către Bibliopolis.

Desfășurând o activitate multi-compartimentată (poate ar trebui să amintesc și faptul că a fost pentru o bună perioadă redactor șef-adjunct al „Convorbirilor didactice”, consilier științific al Editurii „Psyhelp”, membru ASPRO, membru al Societății de Științe Filologice ș.a.m.d.), o analiză minuțioasă a tuturor elementelor ar presupune un volum de lucru cu rezultate ce nu pot prezentate aici, acum. Mă voi opri totuși asupra ultimelor două volume ieșite în 2024: „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”, Editura Salonul Literar Odobești – în fapt, volum reluat, operându-i-se de această dată, în 2024, adăugiri cu nuanțări / deschideri dintre cele mai interesante și „Dramaturgia lui Viorel Savin”, Editura Rotipo.

Jorge Luis Borges rămâne poate cel mai mare magician, bibliotecarul prin excelență, cel care desfășoară noi lumi, creditându-le existența labirintică printre neuitare / moarte / vis. Prețuit în spațiul unor culturi diferite, universal, de-a dreptul adulat de cei care iubesc formulele sapiențiale și un anume nonconformism cu caracter vizionar („Moartea de care ne este frică până în adâncul oaselor este moartea pe care în fiecare noapte o numim vis.”, „Nu contează să citești, ci să recitești.”, „Viața însăși este un citat.”), Borges te include în lumea lui, amintind că opera (chiar și înainte de re-interpretare) e un act de interlocuție. Petre Isachi reușește să demonstreze odată cu volumul mai sus amintit că, într-adevăr, menirea criticului nu este aceea de a scrie despre, ci de a intra în dialog, de a miza pe un act viu: lui i-a fost dat să comunice cu textul. Ni se aduce aminte că în polisul grec discipolii erau provocați la discuții dialogice prin parcurgerea a două etape: sincriza (crearea pretextului) și incitarea propriu-zisă la cuvânt. La Tzvetan Todorov principiul dialogic presupune procesualitate, cunoaștere și moralitate – aspect voit dat la o parte azi. Același atrăgea atenția că analiza nu trebuie să se răsfrângă orb asupra textului literar, ci trebuie să fie interesată și să își asume alteritățile sale. În aceeași manieră, Petre Isachi e de acord că perspectiva dialogică de interpretare implică dialogul în condițiile lumii organizate polifonic: totul comunică și se comunică, fapt pentru care cercul hermeneutic al criticii dialogice este ad infinitum – la fel precum este și sensul.

Compartimentarea volumului lui Petre Isachi amintește de pătrat ori cruce („…avem de-a face cu o civilizație degenerată care a pierdut sau nu a mai păstrat raportarea sa la două forme geometrice în / din modelul tradițional al lumii: pătratul și crucea. Este numărul totalității și plenitudinii lumii terestre, tangibile, materiale, simbolizată prin cele patru puncte cardinale, prin patru vânturi, prin patru stâlpi pe care se sprijină universul…”), cele patru dialoguri (în principal despre inspirația și forța divină, muzica misterioasă a lumii, convergența ideilor și a miturilor în orizontul unui destin plin de mister, mai ales despre imaginație) mărturisind niște crezuri adânc înrădăcinate. Luăm aminte în lungul acestei călătorii că aflându-ne într-o postură de tip Don Quijote, fiecare ar fi dator să își aducă aminte că „trăiește și moare repetând o scenă”, literatura (poate chiar viața) fiind posibilă în forma unui limbaj de repetiție. Memoria individului nu este o sumă, ci presupune o (dez)ordine de posibilități nedefinite. Întrebările lui Pedro (alter ego al autorului) demonstrează înțelepciune, abilitate de a opera cu valori din câmpuri diferite; ele nu descoperă adevăruri înlănțuindu-le, nu distrug misterul ființei, ci capacitează, multiplică, așa cum se „întâmplă” la Blaga. Sunt pe deplin acord cu Ion Fercu, cel care opina: „Căutător de leacuri pentru rănile pustiului din noi, spectacol de gală al măștilor, fantastic al fantasticului înrudit cu sângele albastru al îndrăznelilor nietzscheene, opul isachian este povestea insului sănătos intrat în malaxorul unui spital de psihiatrie, povestea noastră, soră geamănă celei din Zbor deasupra unui cuib de cuci, o odisee despre noi, aventurierii supraviețuirii care sperăm mereu să ne apropiem de mitica Ithaca…”.

Cel de-al doilea volum pe care l-am semnalat – „Despre dramaturgia lui Viorel Savin” – echivalează cu un exercițiu pragmatic de critică literară, exercițiu ce își dovedește eficiența în (re)dimensionarea unei opere de primă importanță pentru dramaturgia românească contemporană. Urmărind atât succesiunea textelor dramatice tipărite de Viorel Savin, cât și reprezentările propriu-zise, dimpreună cu aprecierile critice, opul proaspăt născut va deveni, sunt convins, obligatoriu pentru oricine interesat de destinele teatrului contemporan ori punctual de bio-bibliografia corect desfășurată / interpretată a lui Viorel Savin. Consecvent cu principiile clasice ale analizei de text, Petre Isachi descoperă motive și teme recurente (dintre care se detașează probabil „revoluția” – „o înaintare pe loc”), decodifică simboluri și descoperă semne grăitoare pentru o ficțiune (cu resorturi în realitățile imediate) ce are capacitatea de a se lua la trântă cu istoria și de a demasca comportamente viciate. Plecate dinspre o reinterpretare a clasicilor dar conștiente de noile „cuceriri” ale (post)modernității, pline de gravitate și ironie, pastișând ludic intervale ale devenirilor de-o clipă, în fine, textele (ce nu seamănă unul cu celălalt) lui Viorel Savin sunt mai degrabă corozive în raport cu o lume kitsch, cosmetizată în exces. Meritoriu atât pentru autor, cât și pentru cel așezat „în lumina reflectoarelor”, volumul actualizează metaforic mitul exilatului etern și semnele-martor ale Adevărului.

Concluzionând, prin insolitul și totuși justețea ideilor exprimate, Petre Isachi se suprapune peste imaginea cărturarului aflat în continuă căutare, într-o aventură a spiritului, demonstrându-și la fiece pas erudiția, exclamând parcă consonant cu Borges: „Privesc literatura ca pe o formă de fericire”.