Radu Florescu

Radu Florescu nu e nici pe departe un nume nou în literatura noastră, ci un autor deja consacrat, cu un univers liric complex, plin de surprize, care nu mizează însă nici pe departe pe tiparele rigide ale unui construct ori orientări literare, ci transpune cât se poate de fidel gama largă a unor sentimente care, considerate în întregul lor, ni l-ar putea recomanda drept unul dintre cei mai sensibili poeți ai contemporanului. Pentru că o exhaustivă fișă bio-bibliografică ar îngreuna prezenta intenție de a vă aduce mai aproape ultimul său volum tipărit, e vorba de „Ritualuri de îmbătrânire a sufletului” (Grupul Editorial Rocart, 2024), voi reaminti doar că autorul în discuție s-a născut la 14 iunie 1961 în localitatea Borca, Jud. Neamț, spațiu de care se simte cu certitudine atașat până în clipa de față. Debutul a însemnat prezența unui grupaj de versuri apărut în revista „Amfiteatru” iar anul 1989 vine cu debutul editorial, într-o formulă colectivă, e vorba de „Incantații” – carte în cadrul căreia Radu Florescu e prezent cu ciclul de texte „Poeme singure”. Sper să nu greșesc, lista volumelor publicate e destul de întinsă („Camera Liturgică” -1992, „Satrapia” – 1995, „Casa din care ies”-1997, „Negru transparent” – 2001, „Rău de pământ” – 2004, „Proba de viață” – 2008, „Poeme singure”, antologie, 2012, „Poeme oculte” – 2012, „Călătorii amânate” – 2015), despre creația sa opinând nume importante ale criticii literare (și nu numai!), precum Laurențiu Ulici, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Cristian Livescu, Ioan Holban, Vasile Spiridon, Liviu Antonesei, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov etc. O asemenea activitate nu avea cum să nu atragă după ea o suită de premii cu adevărat importante – nu puține la număr! – dintre care Premiul Revistei „Convorbiri literare” și Revistei „Hyperion” (2001), Premiul „Marin Sorescu” la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (2001), premiu la Festivalul „George Coșbuc” (2004), premii ale Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași (2008, 2012) etc. Deși la o primă vede autorul ar putea lăsa impresia unui solitar, activitatea domniei demonstrează mai degrabă contrariul; colaborează la  reviste și publicații literare: „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Lucea­fărul”, „România literară”, „Echinox”, „Tribuna”, „Ate­neu”, „Hyperion” ș.a.m.d. iar versurile sale sunt traduse în limbile italiană, franceză, germană, turcă. Nu în ultimul rând, Radu Florescu este inclus în unele antologii de poezie românească apărute în aceste țări.

În sfârșit, ultimul volum publicat – „Ritualuri de îmbătrânire a sufletului” – facilitează lectorului o experiență cu totul aparte, odată cu o invitație nemediată într-o lume de o soliditate fascinantă, un loc unde temeiurile grave ale existenței presupun aceleași categorii străvechi ale binelui și frumosului. Așa cum îmi place să o fi citit, cartea în discuție statuează în mic și mare chiar locul și sensul creației. Universul e rostuit în perechi cel mai adesea complementare, care asigură echilibru și poartă însemnele unei viziuni integratoare. Modul în care eul liric consemnează propriile realități nu este încrâncenat în datele unui tradiționalism demult apus, însă nici nu capacitează cu lipsă de măsură modalități „artizanale”, cu pretenția de a fi fost cu orice preț „updatate”. Nu, nu e cazul lui Radu Florescu. Aici, lucrurile se desfășoară altfel, aducând aminte mai degrabă de stoici și, în general, de literatura sapiențială. Fără doar și poate, poezia presupune (cum altfel?) un mod de situare-organic în subiect. Ce este bătrânețea pentru Radu Florescu? Dincolo de afirmarea indirectă a unei maturități depline, e prilej de a(-și) oferi dinspre propria existență, învățături mai ales practice, cât și morale ori etice, despre temeiurile cu adevărat reprezentative. Autorul conștientizează un statut în devenire, întrupează liric un catalog al emoțiilor și stărilor pe care mai nou le încearcă; un cititor atent va înțelege că, dincolo de un prim strat al „reproșurilor” în fața timpului nemilos, se află serenitatea / seninătatea unui spirit ales care așază întreaga-i creație sub tema-umbrelă a unei înțelepciuni ce se sustrage unor dogme conjuncturale și are mai degrabă un caracter universal. Cu riscul de a forța  nota, consider că asemenea ritualuri amintesc de valori umane fundamentale, inclusiv de cărțile cele mai importante ale omenirii. Păstrând proporțiile, grație unor pasaje inedite, volumul e un cânt despre bătrânețe / înțelepciune ce trimite fie spre înțelepciunea stoică, fie spre Cântarea Cântărilor.

Chiar primul poem vine dinspre categoria discursului-întemeietor, stabilind cumva implicit puncte de tangență cu categorii existențial-morale: „nu contează că ți-au uitat numele. / nu contează cum te-ai pierdut / prin livezile fără fructe ani în șir. / atâta știi. / că au trecut și alții pe aici / au trecut cu mult înaintea ta / cu mult înaintea lor / când locul de casă era gol / când locul tău în lume era un vis / sau o tăcere prelungă. / la fel ca atunci doar cerul și pământul / se strecurau în amiezile tale târzii / și erai atât de singur / că nimeni altcineva / din lumea asta / nu voia să îți ia locul”. Solitudinea, noaptea, întunericul sunt motive recurente în acest univers cu totul aparte… unde, paradoxal, întunericul lui Radu Florescu pare mai degrabă prilej de a accentua lumina ce stă să se ivească din spatele celor mai banale lucruri / evenimente / chipuri. Care e raportul dintre prezent și bătrânețe, dintre hazard și asumare a destinului, ori dintre moral și „omul aruncat în istorie”? – „de unde să știi tu / cine va ridica primul piatra. / tu poți doar bănui / poți auzi bătăile inimii în apa pe care o bei. // dar de unde să știi tu / al cui e țipătul care-ți înflorește în carne / și cine va arunca primul piatra. / tu poți doar bănui / că a sosit timpul”. De la tonul înțeleptului Solomon care vedea cum „toate sunt deșertăciune” („ti-ai apăsat cu degetele / cu unghiile cu ochii / trupul / până ai dat de moarte, / așa ai început această călătorie prin lume. / în tot acest timp soarele a răsărit / ploile ți-au îngropat tâmpla / cerul s-a spart în mii de bucăți. / cuprins de îndoieli / ai visat ai iubit ai trăit / ai ascultat cântecul / ți-ai șters praful din inimă / ai curățat casa / ai răzuit / pereții de boli și uitare / până la sânge”), până la ritualul de trecere, până la înnoitul sentiment de necesară-apartenență: „o lume nouă se cuibărește în capul tău / și crește prin puterea minții tale. / o dimineață liturgică desparte / viața de moarte / dar azi / numai dragostea ta / coboară din cer, cu mâna stângă / înfășoară în jurul tău / anii / zilele săptămânii / pământul fertil. / cu mâna dreaptă / desenează apa din căni / chipul tău cât un bănuț / care se împarte la toți”. Din mijlocul căutărilor, întrevăzând chipul hâd dar înțelept al Bătrâneții, vocea impregnată de sonorități dramatice reiterează motive care au străbătut creațiile lumii. Deși aflate într-o nouă dezvoltare, asemenea versuri te conving că viața merge înainte, mărturisind chiar încrederea într-un anume caracter ciclic: „din preaplinul atâtor zile ai luat singur. / ai luat cu ochii / ai luat cu mâinile / ai luat dinadins / ai luat cu sete / cu înverșunare / cu toată frica cuibărită noaptea / în somn. / ai luat din varul stins al pereților / din cutiile pline cu analgezice / din visele care îți strepezeau dinții. // ai luat din tată în fiu / când pe dealurile din jur / moartea începuse defrișările / ai luat o dată tu / o dată ea / o dată tu / o dată ea”. Uneori experiența pare a fi mimat-exterioară, precum aici: „o grimasă pentru tot ceea ce vezi / o zi de duminică cu ploi reci / și flori roșii. // poți rata aici pe pământ / una din viețile promise în cer / și să nu-ți fie frică. / numai să treacă prin fața porții / zeul cel bun / și tu să-i faci cu mâna”, alteori poate lăsa impresia că a sucombat în deznădejde – „singur pe maul râului. captiv al fricii care ațâță moartea / salvarea ta / vine totdeauna de pe malul celălalt. / dar azi râul e de netrecut. / în luciul apei cineva sapă / construiește un drum / care să treacă dincolo. // îți petreci ziua / strângând în pumni frica / ca pe un animal fără contur. // sub un cer fără oase / cel care construiește pe luciul apei / nu mai știe / pe care mal trebuie să ajungă”. În linia confesiunii, s-ar putea să ni se pară că viața se află între „un pumn de celule stem” și „un uriaș foc de adio”, aparent în granițe care strâng și deformează. Ici-colo simțim totuși cum negrul „se taie”, reamintind cititorului de o ordine răsturnată. Până la urmă, în propria desfășurare, această suită de ritualuri gravate liric îngăduie / scoate la lumină / așază o nouă perspectivă, mutând accentul de la dramă (și chiar tragic!) către acceptare-speranță-străvedere. Poate acesta este motivul pentru care textele nici nu poartă titluri, de a mărturisi sub forma unui continuum toate aceste prefaceri ale unui destin poetic / existențial.

Recunosc, mi-a fost greu să scriu despre Radu Florescu! Fie și pentru aceste câteva rânduri, am încercat mai degrabă neputința, mi-am simțit „unghiile de la mâna stângă”, asta pentru că un asemenea tip de repliere din fața unui aici-și-acum fără noimă și normă pe care îl probează epoca post-adevărului în care trăim, îl experimentez la rându-mi în fiecare zi; altfel spus, cartea despre care am scris e și cartea pe care mi-aș fi dorit să o pot scrie eu însumi; o carte care inventariază și provoacă noi răni, care te face conștient de propriile neputințe, dar care, în aceeași măsură, te orientează, te salvează. Să mi se ierte euforia, însă așa am citit și am strâns în suflet versurile lui Radu Florescu!