Valeriu Șușnea: „Tescaniul este un loc unde mă întorc cu multă dragoste”

• Mulțumesc pentru bucuria de a ne întâlni în forța cuvântului preț de câteva momente. Aș începe mica suita a curiozităților cu o invitație de a defini, firește, subiectiv, spațiul acesta al Tescanilor. Ce reprezintă Tescaniul pentru dumneavoastră? Cum l-ați perceput prima dată, cum îl vedeți acum?

• Întrebarea dumneavoastră mă trimite înapoi cu gândul la anii ’80, atunci când am fost aici într-un colectiv care a decorat spațiul eclezial reprezentat de această capelă frumoasă a familiei Rosetti-Tescanu; era o perioadă în care m-am legat cumva spiritual de acest loc iar mai târziu, cu prilejul simpozioanelor organizate aici, legătura s-a consolidat. Pentru mine, Tescaniul înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât întâlnirea cu personalități ale artei contemporane românești, nu numai din domeniul artelor plastice dar și din domeniul muzicii. Apoi, așa cum spuneam, în anul 1985 am fost aici și am decorat capela. Menționez că inițial, am făcut un proiect pentru decorarea integrală a capelei, la bază această inițiativă plecând dinspre un proiect de licență. Așadar, Tescaniul este un loc unde mă întorc cu multă dragoste, un loc pe care îl leg și de o anumită tradiție necesară, în sensul în care Tescaniul a fost și va fi destinat în permanență artelor. În paranteză fie spus, cred că ceea ce lipsește timpurilor pe care le trăim este exact posibilitatea ca artiștii să rămână unii lângă alții, să discute, să își fie aproape unii altora. Tescaniul a împlinit și ar împlini pe mai departe această nevoie. Aici îi cunoști și pe artiștii din Ardeal și pe cei din Banat ori străinătate – din Spania, Moldova, și așa mai departe. Aș spune că Tescaniul amintește, fie și în parte, de sentimentul Barbizonului. Era acolo vorba despre o comunitate internațională și este vorba, mutatis mutandis, despre o comunitate de asemenea factură și aici, aflată în grija Sf. Luca, protectorul artiștilor.   

• Sigur, acceptând această augmentare, ar fi Tescaniul, amintirea unui spațiu edenic, a unui mod de a fi primordial, ancorat în arhetipuri?

• Da, spiritul acesta al artelor vizuale care se îngemănează și cu cel al muzicii îi aparține cumva lui Ilie Boca, care a perceput locul sub forma unui spațiu menit să adăpostească creația artiștilor din varii domenii și cu elemente de expresie diferite. Să ne înțelegem: aici nu vin doar peisagiști, nu vin doar oameni care să picteze la infinit bisericuța, copacii… adică strict elemente de aici. Mă întorc la întrebarea dumneavoastră și admit că, într-adevăr, sunt creatori care lucrează cu semne, cu simboluri, cu matrici ale creației personale, cu elemente pe care le aduc cumva în acest amalgam care se cheamă arta contemporană românească, încercând să fie cât mai personali, dar în aceeași măsură să se și integreze și să se regăsească într-un spațiu care este deopotrivă universal și păstrător al unor valențe ce țin de tradiție. Sunt elemente necesare pentru individualizarea noastră ca spirit. O nuanță: acest gen de hub cultural este necesar pentru că istoria artei românești scrise se întrerupe undeva prin anii ’60. Au fost istorici și critici de artă care au scris foarte mult și după, însă în majoritatea cazurilor ei au împlinit proiecte individuale – cataloage dedicate, critică de artă specializată pe un anume artist sau pe o anumită grupare. Azi nu mai există o viziune de ansamblu… să vedem și partea plină: arta românească este deja integrată valorilor universale, nu acesta a rămas scopul.

• În continuarea întrebării de mai înainte – ce alte locuri vă sunt apropiate sufletului: Tescani, Balcic… Continuați dumneavoastră…

• Nu am cum să nu plec dinspre Tabăra de sculptură de la Măgura care este o școală ce s-a întins de-a lungul a șaisprezece ediții, așadar șaisprezece ani, șaisprezece sculptori, 256 de lucrări lăsate patrimoniului cultural național și chiar european. A fost o tabără în care și spiritul, și creativitatea, și oportunitățile, și – de ce nu? – înțelegerea autorităților, toate laolaltă, au dus la această minune care este pomenită în CV-urile unor artiști de mare anvergură. Sunt și alte spații în țara aceasta care încearcă să facă același lucru. Consider că toate aceste grupări ar trebui puse în evidență de mass-media. Vorbeam mai înainte de unele lacune ale criticii. Uitați-vă cum au dispărut cronicile de plastică și de muzică din marile cotidiene. Chiar cea teatrală. Paradoxal, institutele de învățământ superior scot pe bandă rulantă critici. Dar ce folos?

• Cred că toate aceste realități negative au de-a face și cu lipsa de autoritate, de ineficiența unor filtre de care s-a vorbit atât de mult, mai ales în zodia acestui postmodernism.

• Poate. Personal, am cunoscut foarte mulți critici și istorici de artă, eu ocupându-mă și de restaurarea picturii murale din cadrul monumentelor aparținând patrimoniului cultural național. L-am cunoscut bine, de exemplu, pe Vasile Drăguț, care a fost unul dintre cei mai importanți specialiști. În propriile-mi lucrări constat că nu pot să mă îndepărtez de elementele fundamentale; și încă ceva: eu lucrez bidimensional. La mine nu există cea de-a treia dimensiune, adâncimea. Lucrând ca și restaurator pe pictură murală, pentru mine povestea se desfășoară la nesfârșit pe verticală și pe orizontală. Majoritatea lucrărilor mele cred că au un spirit care să poată să fie trecut oricând într-o lucrare de monumentală – mă refer la mozaic, la tapiserie, la vitraliu. Iată cum educația pe care am primit-o ca restaurator și realitatea că am contribuit direct la restaurarea unor monumente extrem de importante precum Voroneț, Cozia, m-au condus către elemente de zestre pe care le-am integrat în unele lucrări personale. Am pregătire de monumentalist, de restaurator, de pictor de biserici, e un mod de a vedea lumea care întâlnește tradiția adevărată, ce coboară pe firul istoriei neamului nostru.

• Demersurile picturale vă sunt deopotrivă și cale de cunoaștere, așa încât vă întreb: vă considerați de obicei mai aproape de profan sau mai degrabă în imediata proximitate a sacrului? Am putea considera că există implicit în lucrările dumneavoastră și o poetică a zborului ascensional. Greșesc?

• Ideea aceasta de pendulare între sacru și profan este o temă recurentă. În general, admit că e și un soi de elasticitate în abordarea temelor. Pentru orice artist, sacrul și profanul au deopotrivă roluri bine definite. Sigur, depinde foarte mult de cât de important e fiecare dintre cele două aspecte. Să nu uităm că un artist face vizibil invizibilul și atunci sigur că fiecare își alege un mod de a se exprima. Între sacru și profan este o temă pe care o abordez și în grafică și în pictură – am avut expoziții sub titlul „Călătorii imaginare”, expoziții care înglobau această pereche sacru / profan. Repet, poate a contat și postura aceasta de restaurator. Nu multă lume s-a putut regăsi sus pe schelă, în fața Judecății de Apoi… Eu trec totul prin filtrul sensibilității mele și astfel, totul se schimbă. Să știți că lucrările mele ar trebui să presupună un receptor cultivat, care să fi citit mult și să fi văzut expoziții înainte. Așa se întâmplă și cu intertextul în literatură. Apoi, nu mai poți aduce publicul cu forța într-o sală de expoziții. Acum, prin intermediul digitalului poți fi aproape instant oriunde în lume. Dar a fi tu rămâne fundamental. A fi chiar între sacru și profan, cumva într-o continuă căutare. Îmi aduc aminte de ce zicea Brâncuși: lucrurile nu sunt greu de făcut, ci greu este să te pui în starea de a le face. Și pentru mine, în orice întreprind, există condiția aceasta prealabilă, de a intra într-o anumită stare.  

• Care este tehnica în care reușiți să vă exprimați cel mai bine?

• Lucrez în egală măsură și grafică, și pictură pe pânză. Cea din urmă îmi este cel mai aproape de suflet, pictură în culori de ulei. Tehnica în ulei îți permite să revii, să ai gesturi artistice care să ducă către expresivitate maximă. Suprafața, pentru mine, această suprafață albă trebuie să devină o poveste. Iar cel mai bine povestesc cu ajutorul uleiului. Asta înseamnă că uleiul, spre deosebire de culorile acrilice care se usucă foarte repede, te lasă să suprapui mai ușor, te ajută să obții efecte deosebite pe pânza preparată sau chiar pe carton. Poate am lăsat să se întrevadă din cele zise până acum: la mine, totul este subordonat subiectului.

• În cadrul Rezidenței Tescani 2023 ați venit cu o surpriză deosebit de consistentă – mă refer la „Vămile văzduhului”, o expoziție care aș zice că vine cumva în continuarea unor preocupări mai vechi. Altfel spus – sper să nu mă înșel -, există un continuum în creația dumneavoastră, alimentat de repere de o soliditate exemplară. Poate ne spuneți câteva vorbe despre aceste elemente de forță.

• Aici îmi permit să fiu laconic. Această temă se apropie foarte mult de felul meu de a fi și este prin urmare cea mai apropiată sufletului meu. Fără a fi prețios aș recunoaște că temele pe care le alege un pictor sunt uneori legate și de anii din buletin.

• Și totuși voi insista puțin. Deși învățăturile despre „vămile văzduhului” nu cred că sunt fundamentate dogmatic, există mai ales în spațiul ortodox această credință că sufletul are de parcurs după moarte o călătorie de-a lungul căreia e nevoit să treacă dincolo de cele douăzeci de vămi. Un asemenea excurs, existent de altfel în forme diferite și în alte culturi, poate avea accente tragice pentru omul care nu s-a desprins de patimi, de frivolitățile unei vieți trăite necumpătat. În lucrările dumneavoastră nu am sesizat pe primul plan o asemenea tensiune, ci mai degrabă v-am perceput mesajul în forma plină de lumină a unei judecăți drepte. „Vămile văzduhului” sunt cele care garantează experierea luminii lui Dumnezeu, a energiilor necreate, o revenire acasă… Cum s-a născut povestea picturală a acestor „vămi”?

• Sunteți aproape de perceperea mesajului pe care l-am transmis în unele din lucrări. Am putea parcurge o micro-istorie. Să ne oprim măcar asupra a două elemente! De exemplu, tema aceasta se regăsește în pictura murală de la Sucevița, la Scara Drepților sau Scara lui Ioan Sinaitul, o temă care era adresată în primul rând călugărilor, apoi tuturor trăitorilor din comunitatea respectivă. Fiecare treaptă avea drept corespondent și un păcat. Sufletul celui care într-o călătorie inițiatică către înălțare trebuia să pășească pe fiecare treaptă, care însemna de fapt a lăsa în urmă un păcat. În momentul în care el ajungea sus, la capăt, i se punea o coroană pe cap și era primit în Rai de către Mântuitorul. Dacă nu depășea un păcat, pica în Infern, unde îl așteptau diavolii. Iată una dintre reprezentările acestor păcate. Apoi, pe contrafortul nord vest de la Voroneț, aceeași temă a vămilor văzduhului, în care sufletul este însoțit de doi îngeri păzitori în călătoria spre mântuire. Uneori, îngerii se pun chezași iar drumul poate fi continuat. De fapt, aceste teme au și o funcție pedagogică: ele sunt pilde, te învață ce este bine, ce trebuie făcut. Și da, toate acestea trec în lucrările mele. Lucrări ce au într-adevăr lumină și primesc cam aceleași figuri precum aceea a luntrașului, a îngerilor căzuți etc. Atenție și la rotulus-urilor – aici puteți surprinde și o doză a optimismului meu.

• O întrebare, cred, destul de grea: care considerați că ar trebui să fie statutul artei cu tematică religioasă într-o societate care, pare-se, își va fi pierdut punctele cardinale?

• Să ne întoarcem la tradiție: în orice casă existau câteva elemente sfinte: candela, icoana, așa numitul colț sacru. Etapele zilnice ale unui om se derulau firesc. Acum toate acestea s-au pierdut. Din lipsă de educație, din lipsa unor temeiuri morale. Iar atunci arta are un rol fundamental. Arta este parte din viața cotidiană a unui popor zdravăn la minte. Dar locul celui care face o pictură cu rezonanțe din semantica religioasă este foarte important doar dacă acesta rămâne consecvent cu el însuși.

• Mulțumesc mult pentru răspunsuri și pentru că ați adus în discuția noastră acea doză de firesc la care, personal, țin în mod deosebit. Dacă am vorbit despre tradiție, despre discurs vizual religios, îmi permit să vă rog să îmi răspundeți la această întrebare, pe care, vă asigur, nu o formulez în niciun caz tendențios: care sunt numele din noul val și din această zonă care v-au reținut atenția?

• Sigur, e greu și poate inoportun să fac o asemenea listă. Nu vreau să invalidez pe nimeni. Dar am un respect și o admirație deosebită pentru arta lui Ilie Boca ori a lui Mihai Chiuaru, care a pictat ani nenumărați atâtea biserici. Sigur că lista ar putea fi continuată. Noua generație vehiculează semne și simboluri dar poate că mai întâi ar trebui să și interiorizeze un anume discurs, o anumită gamă de stări și sentimente. Evident, vor fi și care vor trece proba timpului!