următoarele materiale fac parte din noua rubrică prezentă în paginile revistei „Ateneu”

Un altfel de Prolog

Ascultasem și înainte Bach, în special „Concertele brandenburgice” – fiindu-mi extrem de apropiate sufletului pentru lumina și energia pe care o conțineau și pe care mi-o ofereau cu multă generozitate la răstimpuri, însă cu muzica de orgă nu mă întâlnisem consistent până în vara lui 1996, când am avut șansa de a asculta câteva fragmente dintr-o lucrare în legendarul spațiu al Catedralei Notre Dame. Acolo și atunci am înțeles pentru încă o dată, deși altfel, că lumea ce ne-a fost dăruită e în mod real de o perfecțiune și frumusețe pe care omul ar fi dator să le cultive nepărăsind niciodată temeiurile moralei. Cred până în clipa de față, probabil acum mai mult decât oricând, că filozoful de la Königsberg avea dreptate când simțea nevoia de a ne convinge că „Elocința este un atribut al înțelepciunii însuflețită de sensibilitate”. Muzica existenței noastre aduce laolaltă o serie de „desfășurări sonore”, altfel spus amprentele fiecăruia dintre noi, păstrându-ne „notele” caracteristice dar în același timp integrându-ne unei polifonii ample, capabile cumva în mod mai mult sau mai puțin tainic să genereze însuși misterul vieții. Plusând de-a lungul registrului confesiv, admit că, în ceea ce mă privește, aș echivala – desigur, naiv întrucâtva! – această „corolă de minuni” cu „Toccata și Fuga în Re minor” (BWV565); consider că dincolo de vocea umană, instrumentul care ar putea să releve din preaplinul și rodul lumii va fi pe mai departe orga clasică. Într-o discuție cu organistul Bisericii Negre, Hans Eckart Schlandt, acesta era convins de faptul că „Sunetul orgii amintește de eternitate, te purifică și îți dă idei înălțătoare” – parcă îl simțim pe însuși Bach în spatele acestor cuvinte, mai ales dacă „ne facem timp” și pentru alte detalieri: „Efectul sonorității de orgă a fost de secole recunoscut, impactul fiind sigur. Impunătorul instrument – «regina instrumentelor» – nu este egalat de niciun alt instrument. Organiștii de biserică sunt mai aproape de Dumnezeu și de îngeri. Ei fac muzică «Soli Deo Gloria». De cele mai multe ori nu sunt văzuți, dar a lor prezență este profund simțită, confirmând credința. În timpul slujbei religioase și la ieșirea din biserică sufletul sensibilizat primește mai intens cuvântul divin, datorită orgii. Combinațiile dintre voce, instrumente și orgă în celebrele oratorii sau concerte aduc în biserică și oameni care din păcate s-au îndepărtat de biserică. Dar caracterul sacru al muzicii le-a înlesnit drumul către religiozitate”. Desigur, deși poate mai anevoioase, rămân și alte căi de a ajunge la credință.

În ultimul timp, semiotica discursului muzical, alăturându-se teoriilor comunicării la modă, ne strecoară idea conform căreia toți ne naștem cu capacitatea de a fi muzicieni activi dar foarte puțini ajung să participe efectiv și direct la actul muzical, cel puțin în sensurile pe care le admite tradiția Occidentului. Uităm în drumul nostru anumite abilități ori poate chiar bucuria de a trăi simplu. Apoi, ne încăpățânăm să valorizăm doar ceea ce se află de-a lungul unor drumuri bătătorite: cine a auzit de Kakarla Tyagataja ori Muthuswami Dikshitar? Asemenea nume contemporane lui Beethoven ar putea oricând completa meritoriu tabloul sunetelor lumii. Dar, pe de altă parte, cât de conștienți suntem azi de faptul că dacă am fi fost contemporani lui Beethoven, nu am fi avut cel mai probabil posibilitatea de a asculta în timpul vieții mai mult de una-două dintre simfoniile sale? De multe ori, nu cunoaștem aproape nimic despre ceilalți, știm prea puține despre noi.

Ne aflăm mereu într-o sală de concerte față de a cărei „arhitectură” suntem cumva datori. Încă de la început (sper să nu mă înșel), celebra Gewandhaus din Leipzig (o aripă a clădirii țesătorilor), avea forma unei potcoave, în sensul în care o însemnată parte din auditoriu stătea de o parte și de alta a sălii, cu o vedere excelentă a părții opuse, însă neavând direct orchestra în câmpul vizual. Era să fie în fapt o copie a bisericii lui Bach din Leipzig, Thomaskirche. Anna Ungureanu („Madrigal”) opina că „o sală bună” se referă într-adevăr și la un spațiu adecvat din punct de vedere acustic, dar mai ales la o sală încărcată de emoția publicului, de acea căldură cu totul aparte care capătă sens în dezvoltările sonore ulterioare. Pe bună dreptate, adevărata muzică se coboară tainic și poate fi auzită din orice colț al lumii; ea se autopropune și sub forma unui liant al unor conștiințe ce mărturisesc iubirea la unison. A fi alături. De la populațiile Amazonului (de a căror amprentă sonoră s-a ocupat în ultimul timp, printre alții, Jean Michel Jarre) și până la mesajele săpate-n „piatră” ori până în arealul acoperit de clopotele Shang, din vechime și până în prezentul ultra-digitalizat, în lungul și latul lumii, cu ajutorul unor instrumente mai mult sau mai puțin sofisticate, muzica vieții complinește posturile și rosturile cele mai înalte ale persoanei. Cuvântul dăruit de Dumnezeu e însuși purtător de vibrație celestă, armonic cu Ipostasurile Acestuia și plin de folos față de scopul ultim al existenței, acea nevoie întipărită în cele mai intime coridoare de a ne întoarce Acasă.

Fiecare dintre noi accesează cu ușurință o serie de registre. Monodia muzicii bizantine, arta corală, poate în general muzica sacră echivalează cu spațiul sonor în care mă regăsesc de cele mai multe ori. Alături de alte nume, îl prețuiesc aparte și pe cel al lui Adrian Sîrbu, conducătorul proiectului „Byzantion”: „Sfânta Tradiție a fost clădită pe temelia operelor Sfinților Părinți, dintre care, mulți dintre ei, imnografi, melurgi, maistori, alcătuitori de tropare, canoane, condace sau de cântări de înaltă complexitate. Aceste texte se păstrează în fiecare slujbă a Sfintei Biserici, astfel încât ele reprezintă nu doar o rugăciune, un mesaj, o învățătură ci și o mărturie a istoriei Bisericii și a evoluției Tradiției vechi de 2000 de ani. Atunci când cântăm imnul Apărătoarei Doamne călătorim în timp și ne urcăm cu mintea pe zidurile cetății Constantinopolului anului 626 alături de bizantinii asediați și salvați ca prin minune de către Maica Domnului, mulțumindu-i în același cuget cu cei de acum 1400 de ani”. Adevărata Tradiție nu limitează, ci așază în dialog. În trăire adevărată, granițele timpului și spațiului dispar, lăsând loc fiecăruia dintre noi să participe în imediat la temeiurile lumii.

Vox humana nu a fost și nici nu va fi un substitut, nici o altă parte, diferită de angrenajul plin de culoare al firescului. Dimpotrivă: de multe ori, a reorientat, a adus consecvență, a amplificat ori a decantat. De cele mai multe ori a amintit de „fenomenele ondulatorii” prezente în viața de zi cu zi, punând în evidență o anumită Lumină, o anumită Prezență. Așa a fost și sper că își va păstra menirea… Acolo unde e prezentă, vox humana devine criteriu de selecție și efect al bunei-înțelegeri. Nu în ultimul rând, vox humana va genera, poate și în ceea ce mă privește, un continuum interpretativ, aducând pe mai departe în fața unui auditoriu deloc prezumtiv modalități discursive dinspre arte diferite, totuși complementare. Dacă în Italia anilor 1600, vox humana / voce umana / vox celestis era „un tremolo al vocii abia sesizabil ce demonstra sinceritate și pasiune” (Ludovico Zacconi – „Prattica di Musica”), ori „o caracteristică a muzicianului perfect” (Luigi Zenobi), dacă avea să fie teoretizată de către Michael Praetorius în celebrul „Syntagma Musicum” ori în fine, pusă la colț de compozitorul și teoreticianul Cristoph Bernhard, vox humana se va întoarce în „limbajul” orgilor din Franța secolelor XVII, pentru ca mai apoi să invadeze restul Europei. E din ce în ce mai evident că, odată cu vox humana, nu vorbim doar de un registru aparte, ci de o atitudine în fața vieții, poate chiar un mod de celebrare. Organistul Leo van Doeselaar ne arăta cum la orga pe care cânta Sweelinck în biserica Oude din Amsterdam, cel mai des fusese reparat tocmai acest „efect”, în prezent nemaisupraviețuind decât undeva în ținuturile nordice ale Finlandei (Lapland).   

Așadar, vox humana va propune un repertoriu amprentat subiectiv, raportat deopotrivă la trecut și prezent, la spații diverse dar conectate la aceeași bucurie a existenței și la aceeași nevoie de a ne întoarce cu fața spre ținuturile-de-aur lăsate cândva în urmă. Cât de universal-profetice rămân versurile lui Marcel Breazu („Celalalte cuvinte”): „Daca vrei cu tine lumina s-o împart, / Lasă-mă să ard, lasă-mă să ard. / Dacă tot ce-i dus vrei din urmă s-ajung, / Lasă-mă să curg, lasă-mă să curg”.

Biblioteca de prezențe „armonice”

Fără doar și poate, Lumea în întregul ei este cea mai la îndemână dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Din timpuri străvechi, imemoriale, omul a avut în instrumentarul său posibilitatea de a percepe la cuvenita valoare frumusețea și preaplinul dimensiunilor existențiale în care și-a căutat identitatea. E vorba într-un final de metanarațiunea acelei conștiințe ce nu a ocolit adevărul și nu a căutat exprimări facile, dictate preponderent de contexte favorabile. Destinul persoanei este acela de a se fi situat dincolo de istorie, de a fi triumfat în lupta cu limitările pe care nu le-a putut mereu dejuca. Din păcate, postmodernismul și era post-adevărului ultimilor ani au adus realitățile unei și unor de-canonizări ce nu cunosc oprire. Aleatoriul, fragmentul, rareori chiar haosul au devenit certitudini în existența aceluiași om contemporan. Fatalmente, a fi tolerant implică azi cel mai adesea părăsirea drumului drept, de dragul unor repere cel mai adesea fără probitate morală. Dar omul fără rădăcini e un om cu o existență ce nu rodește, dezinteresat de soarta celuilalt, aflat în afara posibilității de a se întâlni chiar cu el însuși, practic de a-și regăsi Chipul dintâi. Nu mulți mai sunt conștienți astăzi că adevărata libertate conjugă existența persoanei în raport cu Binele, Frumosul și Adevărul, dar aceasta implică o cultură înalt morală, care în mod necesar ar trebui orientată teologic. Altfel spus, o revenire nu înspre marginile firescului, ci chiar în inima acestuia.

Părintele de vrednică pomenire Iosif Vatopedinul (ucenic al Sfântului Iosif Isihastul, înnoitorul de la Vatoped și Nea Skiti) arăta că „Discernământul este instrumentul prin care Biserica își chivernisește fiii în mijlocul furtunilor și al vijeliilor mării învolburate a vieții” (Mărturie Athonită, Editura „Sf. Nectarie”, 2016). Dar nici măcar discernământul nu e punctul de vârf, ci treapta supremă se leagă de iubirea necondiționată, a experierii Ipostasului divin prin textele liturgice, sacre, prin Rugăciunea lui Iisus, grație unei tradiții milenare.

Îmi aduc aminte cum, cu prilejul unei apariții editoriale a anului 2014, IPS Părinte Ioachim ne argumenta teologic că asemenea unui GPS performant, credința în Iisus e cea care ne poate salva, e cea care ne scoate la liman, aducându-ne aminte în permanență care ne este ținta și actualizându-ne în timp real calea cea mai scurtă către aceasta. Pentru omul care se abate din drum nu există decât o singură atitudine potrivită care vine cu învățătura părinților Patericului: de vei cădea, ridică-te pentru încă o data! Lucrarea la care am făcut referire, „Creștinismul abia începe”, propune un discurs ce coboară din tradiție dar care paradoxal, în același timp, apelând la exemple din realitatea imediată, clarifică datele ființiale ale lumii în care trăim. Sunt pagini care nu ocolesc Adevărul și nu țin cont neapărat de interesele contingentului. Compun adevăratul timbru a Cuvântului dintotdeauna, e parte din vox humana.

Așa cum pot distinge și discerne cu uneltele unui novice – și totuși sunt convins că nu greșesc! – IPS Părinte Ioachim face parte din categoria ierarhilor care pot conta ei înșiși drept modele demne de urmat. Parcursul Înaltpreasfinției Sale, opera publicată, nu în ultimul rând atașamentul mirenilor pentru Ierarhul lor sunt motive trainice de a înțelege darurile cu totul deosebite ale Înaltpreasfinției Sale. Volumul de față, tocmai apărut la Editura „Filocalia” – „Dipticele sufletului meu. Chipuri de ierarhi și preoți” – vine de fapt în continuarea unui efort mai larg de a oferi repere valide în marea aventură a creștinului; mă refer aici pe de o parte la cartea din 2016, „Panteonul sufletului meu: portrete de preoți”, dar și la seria impresionantă de acatiste pe care le-a compus și le-a îngrijit de-a lungul timpului (printre care acatiste ale Sf. Emilian din Durostor, Sf. Antipa de la Calapodești, Sf. Mucenic Sava de la Buzău, Sf. Simion Ștefan, Sf. Iosif de la Văratic, Sf. Ierarh Varlaam, Sf. Neagoe Basarab, Sf. Onufrie de la Vorona, ale Sfinților Români ș.a.m.d.), asta pentru a nu aminti și de dosarele întocmite către Sinodul României, dosare destinate canonizării Episcopului Melchisedec Ștefănescu și Cuviosului Irinarh de la Mănăstirea Horaița. Se adaugă lucrările înalt-teologice dedicate Sf. Cuvioase Parascheva și Părintelui Dumitru Stăniloae. 

„Dipticele sufletului meu. Chipuri de ierarhi și preoți” adună în paginile sale fișe-portret ale unor personalități de prim rang ale Ortodoxiei noastre, cât și versuri dedicate unor clerici, fii duhovnicești sau prieteni ai autorului. Capacitatea de analiză e completată extrem de armonios de un ton cald, confesiv, care reînvie diferite episoade trăite cu bucurie alături de aceste personalități cu totul remarcabile. IPS Arhiepiscop Ioachim reușește – acolo unde cel mai probabil un altul nu ar fi făcut-o – să exprime (fără a cădea în banalitate) multitudinea însușirilor și activităților definitoare pentru cei aflați „sub lentilă”. Cu fiecare prilej, autorul stabilește și câteva note distincte, pe care le particularizează apoi, creionând punți de legătură dintre cele mai surprinzătoare. În fapt, pentru un ochi atent, devine obligatoriu de sesizat că în mijlocul acestei țesături de prezențe, fapte, idei, amintiri, se află „un bibliotecar de sentimente”, dublat de „un teolog al iubirii”. Traversând viața și înmagazinând o experiență cultural-duhovnicească cum rar am intuit, IPS Părinte Ioachim ocupă un loc asemănător cu cel al invitaților săi, printre aceștia aflându-se: Bartolomeu Anania (printre altele este rememorat un episod desfășurat la Varatic), Visarion Puiu (mitropolit cu viață sfântă, care a avut bucuria de a fi intrat în dialog cu Sfântul nou canonizat Ioan Maximovici), Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist (un adevărat restaurator al mănăstirilor și vieții monahale), Patriarhul Iustin Moisescu (patrologul de neînlocuit al teologiei românești), Arhiepiscopii Eftimie Luca (de o blândețe rară în relația cu fiii duhovnicești), Adrian Hrițcu (o personalitate aparte într-o perioadă plină de umbre și lumini), PS Ioachim Mareș, Episcopul Teodosie Atanasiu (acompaniind ostașii români pe fronturile de luptă), Arhim. Emilian Panait (ctitor de locașuri sfinte și restaurator de suflete), Serafim Huzdup (părinte tânăr dar cu maturitatea unui Avvă), Antonie Jeflea, Părinții Nicolae Achimescu, Arsenie Boca, Radu Vasile, Epifanie Bulancea, Arsenie Voideș, Partenie Bulancea și primul preot militar al Garnizoanei Bacău, părintele Iordache Pascariu. Generozitatea IPS Arhiepiscop Ioachim rămâne deosebită, întrucât confesiunile nu urmăresc nici pe departe să supraliciteze artificial propria imagine, ci curg firesc, având mai degrabă menirea unor mărturii aduse cu scopul de a scoate în evidență același preaplin al iubirii lui Dumnezeu, care încă ne mai oferă modele vii de folos duhovnicesc.

Atent la detalii, cu un simț literar deosebit (despre care luasem amintite cu prilejul altor volume), IPS Părinte Ioachim întocmește un corpus-portretistic de o valoare incontestabilă. Elemente de caracterizare directă întâlnesc modalități de afirmare a unor constante mai mult sau mai puțin implicite în lungul acestor „preumblări afective”. Fie-mi iertată comparația, personal  volumul în discuție mi-a readus în minte „Crinii țarinii” a lui Paisie Velicikovski dar și minunata lume a „Grădinilor” lui Horia Paștină. De ce nu, amintind de delicatețea și sensibilitatea picturală a unuia din fondatorii Grupului „Prolog”, Înaltpreasfinția Sa știe să asculte, să privească, să țină minte ceea ce merită cu adevărat, și mai ales să ofere mai departe – cu alte cuvinte, să îngăduie Lumina.

Dincolo de toate aceste portrete, IPS Ioachim ne face să înțelegem că până și în actualitatea invadată de non-valoare, în lume se ascunde ceva solemn, tăinuit, ceva sacru care se cere a fi redescoperit pentru încă și încă o dată. Poate că paradigmatic, ar trebui să înțelegem că în zgomotul prezentului se află și tăceri ce trebuie ascultate. Tălmăcit altfel, volumul e o invitație pentru fiecare de a înceta a se mai afirma exclusiv pe sine și de a alege să-l confirme pe Hristos. Nu în sensul de a renega și abandona propria personalitate, ci de a abandona afirmarea înșelătoare, pseudo-anatomia; a se lepăda de sine înseamnă a lua crucea și a urma Hristosului, adică a fi gata întotdeauna să sufere alături de / cu celălalt”.

Evident, destinatarul întregii creații este omul. Acesta rămâne singurul cu darul capacității de a raționa, de a-și gândi viața raportând-o la marile întrebări existențiale. Creația nu a fost completă până când Dumnezeu nu i-a dezvăluit omului sensul acesteia. Iar omul, tocmai în virtutea voinței și a rațiunii, are datoria de a-i descoperi din aproape în aproape sensurile cele mai înalte, de cele mai multe ori prin Harismaticii slujitori ai lui Dumnezeu. „Dipticele sufletului meu” e o asemenea cale de revenire Acasă, printre cei plăcuți Domnului.

„Acasă” la Victor Brauner, între invenții și magie

Așa cum era și firesc, există în ultimul timp, mai ales în presa culturală, o emulație legată de opera fabuloasă a lui Victor Brauner, interes probabil datorat și organizării la Timișoara, cu prilejul noului statut de capitală europeană, a celei mai importante expoziții Brauner organizate vreodată în estul Europei. Am putea spune fără a forța prea mult că în 2023, iată, Victor Brauner se întoarce acasă și le propune iubitorilor artei un regal vizual. Am vizitat expoziția de la Muzeul Național de Artă Timișoara cu sentimentul că Victor Brauner se cere cumva redescoperit și reevaluat dimpreună cu suprarealismul românesc și, de ce nu, chiar cel european. Figură de altfel emblematică a mișcărilor de avangardă de la noi în anii 20 ai secolului trecut, cel în discuție se alătură în 1933 mișcării pariziene condusă de Andre Breton, cu prilejul strămutării în capitala culturii – avea să înceapă o minunată aventură!

În primul rând prin ineditul lucrărilor sale, deopotrivă tematic dar și la nivelul mijloacelor de exprimare artistică, Victor Brauner a inovat o matrice semantică de o complexitate extraordinară care generează continuu posibilități de receptare a acestei dimensiuni aparte, un „spațiu” sincretic ce pare să coboare din mit, oferindu-i practic omului contemporan – și nu numai! – forme și energii de care acesta nu (mai) era conștient. Asta pare să fie în principal și miza expoziției „Invenții și magie”, curatoarea Camille Morando (director de documentare la Centrul Pompidou și profesor la Ecole de Louvre) reunind peste o sută de lucrări, reprezentând atât desene și sculpturi, cât mai ales tablouri, ilustrații și documente (multe din ele) inedite, dând formă unei lumi multi-dimensionate ce poate fi înțeleasă apelând la felurite limbaje. Suprarealismul lui Victor Brauner e canalul principal de exprimare a crezului că „Metamorfoza este esența universală a devenirii”; la Brauner, fiecare prezență presupune Totul, ființele care se bucură de viață participând cumva tainic dar deloc paradoxal la o lume invizibilă – așa ajungem să înțelegem că fiecare unitate / parte / secvență e în fapt consubstanțială unui întreg infinit. Lucrările funcționează în fapt sub forma unor artefacte care dau strălucire unui întreg univers capacitat dinspre interior-infinit către o lume ce adăpostește o întreagă „corolă de minuni”. Cele două se „inundă” reciproc amintind de principii și credințe universale.  De altfel, ar fi bine să nu uităm că pentru suprarealiști arta primitivă este expresia inconștientului, a călătoriei interioare, a visului premonitoriu – nu voi discuta aici chestiunea atât de des amintită a autoportretului cu un ochi enucleat. Avem de-a face cu un soi de epopee durată în forme și nuanțări cromatice ce împreună trimit către vibrații și chiar sonuri arhetipale, însemne ale unor prezențe deopotrivă malefice și benefice. Se știe că încă de timpuriu, încă din perioada petrecută la Piatra Neamț, Victor Brauner era interesat de ocultism și era fascinat de figura Iuliei Hașdeu – în paranteză fie spus, puțină lume cunoaște că vizita destul de des cimitirul Bellu! Devine din ce în ce mai evident că avem de-a face cu o operă vizionară în care își fac apariția și licantropii – poate o sugestie pentru interpretarea discursului apelând la noile achiziții ale psihanalizei… Dar tot aici ar trebui să ne amintim că printre figurile pe care le aprecia se număra și aceea a lui Swedenborg – om de știință suedez, dar și medic, teosof, militar, astronom, medic, zoolog, anatomist. Am mai spus-o, așa se naște o lume ce vizitează concretul dinspre culoarele cele mai interioare, o lume izvorâtă din inconștient și hazard dar încărcată de emoții puternice. În sens invers, Brauner ne convinge implicit că există o dimensiune a evenimentelor interioare. De altfel, aici „artistul nu pictează ce vede ci, printr-un proces de substituție, reproduce imaginea care evocă în chip poetic impresiile produse de apariția unor «forme omenești și obiecte care se unesc amestecându-se unele cu altele și se pierd pentru a se regăsi în aceeași ceață»” (Victor Brauner, Carnet havanne a spirale, Marseille, Clinique Paradis, 1941, via Mihaela Petrov – „Domnișoarele coafate și Iulia Hașdeu” în „Dilema veche”, nr.817/ 17-23 octombrie 2019).

La 14 octombrie 1942 are loc la New York inaugurarea expoziției „First papers of Surrealism” al cărei spațiu organizat și la nivel vizual de Marcel Duchamp propunea forma unei pânze de păianjen ce traversa încăperile – (pre)viziune a aceluiași Întreg. Victor Brauner compune o ființă în trupul căreia sunt puse mai multe elemente asamblate, contând ca o imagine-simbol a multiplului, a conglomerărilor urbane și poate chiar a multitaskingului de mai târziu. E o apariție la granița dintre golem și robot, acest conglomer indicând și trecerea de la un regn la altul. De altfel, seria de apariții inter-regn (dar care în același timp anunță marile teme ale societății de mai târziu, precum alienarea) e cât se poate de substanțială; de ce nu, ar merita poate amintite tot în acest registru și preocupările pentru figura lui Heron din Alexandria, invocând în parte poetic una din figurile emblemă pentru cei interesați de magie (Heron din Alexandria – matematician, constructor de automate), ori pentru și mai „galonata” apariție a misticului catalan Ramon Llull, a cărui operă fusese în timp apreciată de Giovanni Battista della Porta, Athanasius Kircher, Abatele Trithemius și chiar Paracelsus. Alăturând cabala și alchimia, Llull se arătase interesat de a găsi acea unică clavis universalis și de a da concretețe unui sistem de memorare / mnemotehnic. Astfel, aparatul ce va fi fost inventat de Llull în secolul XIII presupunea un ansamblu uriaș de simboluri ce puteau fi ordonate sub forma unei scala naturale cu scopul unei reconstrucții a ierarhiilor lumii. 

Dar să ne întoarcem în spațiul expozițional, acolo unde cele prezentate mai sus devin temeiuri pentru receptarea unui act artistic interesat în primul rând de redescoperirea acelei căi legate de revenirea acasă, despre care am vorbit în atâtea alte rânduri. Ghidat de un muzeograf mai mult decât competent – l-am numit aici pe Alexandru Babușceac – am convenit că Victor Brauner rămâne una din figurile centrale ale avangardei / modernismului european și că vocea sa distinctă a cunoscut varii puncte de tangență cu arte conexe, acoperind o artă a universaliilor. Cât de minunate sunt în continuare „Adam și Eva”, „Pasivitate curtenitoare”, „Balerina”, „Hitler”, dar mai ales „Heron din Alexandria”, „Paladista”, „Anagogie”, „Deportat”, „Mama miturilor”, viziunea sculpturală „Tot în tot” ori seria dedicată „Cazului ciudat al domnului K”, unele pline de un dramatism intrisec, altele – multe altele! – preformatate într-un registru (auto)ironic, ca o atenționare pentru istoria ce avea să nu mai manifeste răbdare. Poate vom reveni!

În exprimarea lui Bernard Blistene – „În adolescență creația lui Brauner m-a speriat. Îmi vorbea, evident, despre «scufundarea în abis» pe care o evidențiase Alain Jouffroy cu referire la Artaud, fără ca eu să înțeleg la vremea aceea ce se afla acolo. În mod cert îmi era teamă să intru în labirint. Dar, deși înspăimântătoare în unele privințe, mi-o oferit o infinitate de orizonturi hrănite cu secrete în care cele mai erudite jocuri – pe care nu prea le înțelegeam – se amestecau cu jocurile copilăriei. Și, fără să știu, fără să fi citit sau studiat, m-am trezit mâzgâlind, desenând și caricaturizând (foarte prost) personaje grotești și figuri duble răsturnate tip tête-bêche. Am fost influențat în mod cert de Brauner, nu ca artist, […] ci ca aventurier, fiindcă am încercat oarecum să fiu altfel. Aventurier al gândirii, desigur!” (text preluat din catalogul expoziției), vox humana se bucură să găzduiască un material despre tot acest „superior necunoscut”.

Poezia ca plenitudine a lumii

Nu spun un lucru nou, termenul de „poezie” derivă din latinescul „poesis” sau grecescul „poiesis”, ambele implicând sensul de creație. La nivel formal, realitatea poeziei presupune respectarea unor cerințe formale, a unor structuri care s-au impus de-a lungul timpului, precum organizarea în strofe, ritmul, măsura, rima. Nu sunt singurele! La nivel semantic, precum și în relația dintre eul liric și „publicul receptor”, lucrurile se complică în progresie geometrică. Una peste alta, poezia se dovedește a fi mai degrabă o stare de spirit, o trăire de interior, adâncă, ce nu poate fi mimată; însuși conținutul său pare a fi de factură afectivă ori măcar în strânsă legătură cu capacitatea omului de a filtra informația literară într-un context al datelor personale. Ne aducem aminte că Eminescu definea poezia sub forma unui „voluptos joc de icoane”, un „strai de purpură și aur”, probându-i într-un fel unicitatea printre mijloacele de înțelegere plenară a lumii. Ea pare a fi calea cea mai directă de a contura acea tensiune interioară a ființei necesară în propriul drum de a își redescoperi sinele (putem avea în minte „Odă…”)

În Grecia antică, creațiile literare cântate cu acompaniamentul lirei erau considerate… lirice. Și totuși, printre primele forme de lirism cunoscute, de o importanță deosebită pentru prefacerile diferitelor tipuri de societate, se află o serie de poeme străvechi egiptene cu caracter funerar și elegiac, apoi poemele ebraice veterotestamentare din „Cântarea cântărilor”, asta ca să nu aducem în discuție complexitatea Psalmilor etc. Ca o paranteză, vom reaminti că în Antichitate aproape orice lucrare în versuri era considerată drept poezie, chiar dacă conținutul acesteia ar fi strămutat-o în mod firesc către o altă apartenență. Mai mult: filozofia însăși (considerată drept regina „științelor”), morala, discursul politic ori istoric apelau adesea la rostirea poetică de-a lungul argumentărilor pe care le susțineau în polis. Ulterior, romantismul a îngăduit noi teritorii pentru o gamă lărgită de sentimente și într-un fel o redefinire a statutului eului liric (tendință de exacerbare). Simboliștii i-au adăugat muzicalitatea și i-au resemantizat înțelesurile cromatice, pentru ca modernismul sub toate fețele sale să suprapună poeticul și liricul peste tot felul de forme sincretice de exprimare artistică, născând adesea paradoxuri ce au făcut istorie. În întregul ei, ființa imaterială a poeziei a acompaniat pașii omului într-o lume a cunoașterii sensibil-logice.

În mod evident, realitățile pe care le-a impus nu sunt atât de ușor de inventariat, decelat, apreciat, ierarhizat etc. Poezia rămâne până azi un termen deloc vag, care a suportat definiri dintre cele mai surprinzătoare dar care, așa cum îi stă bine unui organism viu, se redefinește continuu în virtutea unor legături directe cu binele, frumosul și adevărul – gândite ca valori invariabile transculturale.

Una dintre cărțile ce mi-au atras atenția în ultimul timp este volumul publicat la Editura „Timpul” de Cassian Maria Spiridon – „Rugul ce nu se mistuie. Gânduri despre poezie”, un „manual” (cu caracter exhaustiv) absolut necesar pentru toți cei care intenționează să pătrundă în biografia de interior a unei metode de cercetare și a unei realități veche de când omenirea. Deși nu a fost probabil gândită inițial sub realitatea arhitecturală a volumului pe care îl avem sub lentilă, cartea adună în paginile sale o serie de materiale-program ce au fost publicate – sper să nu greșesc! – de-a lungul timpului în revista „Poezia”, revistă al cărei inițiator a fost Cassian Maria Spiridon. „Rugul ce nu se mistuie” e un volum despre parcursul unei idei generoase, despre istoria celor câteva decade ale revistei, și mai ales despre un anume tip de a trăi, prin literatură, ori mai precis, prin poezie.

Cu prilejul publicării altor două cărți – „Nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi” și „Gândurile vedere ale lui Nichita Stănescu” – afirmam că, alături de multe altele, îl admir pe Cassian Maria Spiridon pentru vitalitatea scrisului său, în care se topesc deopotrivă în măsuri cuvenite și dorința de a analiza „chestiunea în discuție” până la capăt, fără rest, dar și abilitatea de a vizualiza întreg contextul, împachetând consecuția ideilor într-un discurs de o logică fără cusur. Scriitor de factură enciclopedică și cu o „formație” de factură filozofică, discursul autorului e lipsit de prețiozități ce i-ar fi îngreunat demonstrația, e străin de categoria ornamentelor superficiale și, mai ales, nu are „îndrăzneala” de a impune o singură viziunea asupra subiectului de cunoscut. Acum, conceptul de „poezie” este definit dinspre arii conexe, dinspre domenii de cunoaștere ori de exprimare artistică care sunt aduse „la aceeași masă” și puse la lucru. Posesor al unui orizont cultural de invidiat, autorul are acces la aspectele de nuanță din filozofie, religie, mitologie, sociologie, chiar psihologie, antropologie. Subintitulat simplu „Gânduri despre poezie”, volumul pe care îl semnalez e mai degrabă o prezentare polifonică a aceleiași realități – poezia ca sistem existențial-referențial. E aproape imposibil de ales anumite materiale / articole în detrimentul întregului, chiar dacă, firește – mi-am permis și asemenea compartimentări subiective: „Un dar al lacrimilor”, „Îmi văd suflarea”, „O cale a purificării”, „De la profeție la poezie”, „Darul Divinității sau o ispitire care mântuiește”, „Prin poezie, o cale către mântuire”, „Numărul de aur al poeziei”, „Inteligența lirică”, „Poezia, jertfă întru euharistie”, „Rugul ce nu se mistuie”, „Nașterea poeziei, o taină”.

Primele pagini ale volumului fixează locul și rolul revistei „Poezia” în cadrul unei societăți ce nu și-a găsit cel mai probabil nici acum rostul și care îi sunt țintele cu adevărat importante. Poate amintind de publicația interbelică „Poezie și Muzică”, dar completând și demersul „Poesis”-ului timișorean, „Poezia” se dorește a fi o publicație de „cultură poetică”, oferind ceva mai consistent explicații cu privire la legăturile dintre artă și societate în întregul ei. E schițat – atât cât trebuie! – parcursul de până în prezent, „inventariate” echipele redacționale, precum și plusurile / minusurile unei publicații care poate oferi ceva esențial pentru „suflul unei națiuni”.

Materialele care urmează „devoalează” fețele poeziei, cele mai numeroase argumente și exemple coborând în paginile volumului în special dinspre Platon, Socrate, Kant, Hegel, cărțile sfinte ale omenirii ș.a.m.d. Din dorința de a verifica care sunt câteva din funcțiile / rosturile poeziei, sunt stabilite și analizate pe larg tot felul de apropieri, atingeri – cu tradiția, istoria, jocul cultural, alte domenii de cercetare, oarecum surprinzătoare, precum matematica ori coregrafia… De neratat considerațiile referitoare la cuvânt și comuniunea poetică, la inteligența lirică („Horațiu, în Arta poetică, spune: animi motus effert interprete lingua -limba zugrăvește mișcările sufletului- și am putea adăuga îndreptățit, limba e cu putință să le zugrăvească numai condusă de inteligența lirică a poetului” sau „așa cum nous – inteligența lui Anaximandru – este statutat de filozof drept creator divin al cosmosului, la fel inteligența lirică este esențială în crearea poeziei”.), la posibilitatea de a înțelege poezia sub forma unei jertfe întru euharistie, apoi despre legătura dintre poezie și tăcere (până la forma ei cea mai înaltă: isihia – „Olivier Clement remarcă la Părinții Bisericii, încă mai mult decât la scolastici că l-au iubit pe Aristotel pentru tăcerile lui. Orice muzică adevărată urmărește să ne facă să auzim tăcerea. Și mai ales muzica – poezie a unei Liturghii în întregime cântată. Isihia – este cuvântul care în grecește desemnează în același timp tăcerea și pacea, cum citim în Epistola către Efeseni. Prin rugăciune zgomotele lumii se sting, și cele ale trupului, respirația, bătăile inimii se topesc.”), considerații interesate chiar de a fixa geniul în datele unei cunoașteri kantiene.

Așa cum o vede, o înțelege și (ne-)o împărtășește, Poezia lui Cassian Maria Spiridon străbate veacurile până la noi încă din vremea când focul îi era omului însoțitor permanent, asigurându-i căldură și lumină, „într-un joc infinit al flăcărilor care ne fascina. […] Poezia flăcărilor este o poezie a verticalității, a vitalității lirice, spre glorificarea luminii”. Și în contextul rubricii noastre, asemenea re-considerări ale grațiilor lirice devin nuanțe armonice pline de semnificație pentru marea aventură a omului din societate și dinspre exterioarele acesteia. Sub forma unui gest cultural plin de grație,  eseul lui Cassian Maria Spiridon e terminus în raport cu o lume care încă refuză să investească în propriile șanse de reînsuflețire.

 

Constantin Călin – „Întoarceri la Alecsandri. Fragmentarium”

Am avut bucuria de a vorbi în câteva rânduri despre cărțile domnului profesor Constantin Călin, implicit despre domnia sa – scoțând de fiecare dată în evidență o anumită metodă pe care o angajează la lucru – voi reveni, dar am vorbit și despre contextele culturale ale subiectelor asupra cărora se apleacă. Mi-e teamă că am discutat însă prea puțin despre profesorul Constantin Călin și despre un anume crez, care probabil i-a dat de-a lungul anilor motivația necesară de a continua pe calea aceasta a criticii simpatetice. E interesant cum critica faptelor de literatură se împletește cu calitățile istoricului literar, ducând împreună către o critică culturală ce urmărește din interior, in situ, o anumită mecanică ce stă la baza întregului. Ce mi s-a părut dintotdeauna de apreciat este capacitatea rară a autorului despre care vorbim să transmită și chiar să impună aprecieri de natură critică, dar fără a le încărca artificial cu tot soiul de concepte operaționale, așa cum din păcate se îngrămădesc cei la modă astăzi. Într-un fel, iată de-acum o operă, volumele dedicate lui Bacovia, lui Eusebiu Camilar, lui Vasile Alecsandri, cât și interviurile publicate ș.a.m.d., toate acestea respectă în primul rând un anume principiu al accesibilității, fără a știrbi în niciun fel din valoarea expunerii. Ba dimpotrivă!

Și cred că o asemenea „realitate” vine și din prezența la catedră, pe care a onorat-o în fața multor generații de studenți. Nu vreau să intru în sfera didacticii ori a psihopedagogiei, însă nu am cum să nu constat că o serie de principii preluate de acolo se regăsesc în această critică „de teren” – îmi scuzați găselnița! Principiile pe care Constantin Călin le pune la lucru formează un sistem unitar care probează oricând un caracter deschis, plin de dinamică. De fiecare dată când l-am auzit vorbind, l-am perceput ca venind din zona aceasta a celor care sunt conștienți de forța cuvântului și mai ales de rolul formator al acestuia. Am spus-o și cu alte prilejuri, nu am putut să îl așez niciodată într-un top, într-o serie, pentru că nu asta a fost, presupun că nici acum nu e, ținta eforturilor sale. Sper să nu greșesc, am lăsat deja să se întrevadă ideea că profesorul și criticul Constantin Călin e interesat de a fixa în conștiința receptorului anumite caractere, – hai să le zic cu un cuvânt atât de des folosit azi – anumite „modele”, care vor fi câștigat lupta- și în raport cu propria devenire, cât și în raport cu anumite constante etice. Îmi permiteți ca odată ajuns aici să deschid o mică paranteză – temă cumva recurentă de-a lungul eseurilor pe care le scriu în revistele de cultură, ideea aceasta a unui post-umanism, postmodernism etc. care a dat totul peste cap mă preocupă mai ales din perspectiva posibilităților pe care le are omul contemporan de a se întoarce pe un drum al firescului, corect orientat, de a resimți nevoia întoarcerii către frumos, adevăr, bine. Dar asta nu se poate face oricum și mai ales nu se poate face renunțând la tradiție, doar de dragul unui progres (de multe ori) artificial. În ultimul timp, asemenea constatări prind contur în discursul cultural de azi, de aici și de acum. Scurt exemplu: În „Ramuri”, Gabriela Gheorghișor vorbea despre o „reînsuflețire critică a poeziei”, apreciind că „Fidelitatea de orice fel a ajuns astăzi, în epoca instabilităţii şi a versatilităţii generalizate, o monedă dacă nu ieşită din uz, oricum fără prea mare valoare. Atracţia noului subminează, de regulă, ataşamentul faţă de achiziţiile mai vechi sau încrederea în experienţele deja consumate. Nu altfel stau lucrurile în domeniul teoriei şi criticii literare, unde, mai ales la noi, ca să nu te trezeşti taxat ca demodat ori anacronic, trebuie neapărat să fii ŕ la page” (la modă), în pas cu timpurile.

Reîntorcându-mă, trebuie să fim conștienți de faptul că profesorul Constantin Călin are știință de toate noile achiziții ale criticii literare, pe care nu le înlătură ab initio, dar la care apelează doar atunci când este cazul, consumând felii mici. Mai degrabă e prieten cu trecutul, cu tradiția, cu acele valori care au creat un etos, o națiune, un ideal.

La o adică, și volumul de față e mai degrabă rodul unor asemenea preocupări de a turna relevanță în figuri uitate ale literaturii, ale societății. În afara studenților de la filologie, dincolo de 2-3 ore desfășurate în grabă la liceu, câți îl vor mai fi citit, oare, pe Alecsandri? Așa cum o spune răspicat în Cuvântul introductiv, volumul este „expresia unei datorii intelectuale pentru un simbol al locului”. Nefiind chiar din suita scriitorilor preferați în tinerețe (aici locurile erau ocupate de Bălcescu ori Negruzzi) –, fiind considerat „mult și inegal”, Alecsandri este recuperat în etape, această apariție în volum fiind acum suma tuturor acestor momente de relectură. Chiar dacă nu a fost gândit din start ca un edificiu cu arhitectură proprie, aceste microcomentarii cu privire la Alecsandri și epoca lui vor face deliciul prin inserțiile sarcastice, ironice, prin exprimarea unor curiozități de alții neformulate, dar mai ales prin capacitatea de a inter-relaționa aspecte ale operei cu viața de zi cu zi. Simplu spus, suntem așadar în fața unei cărți ce adună în paginile sale note (observații, analogii, reflecții, nedumeriri, reveniri asupra propriilor comentarii sau ale altora, puncte de tangență cu prezentul) și „pagini de jurnal” cu și despre Alecsandri – un volum ce nuanțează fără a-și uita măcar pentru un moment punctul de plecare.

Printre highlighturile cărții: rolul pe care l-a jucat corespondența în faima imediată a lui Alecsandri (să nu uităm că era singurul scriitor care, cumva retras, ținea eficiente legături cu cei din marile orașe – satul avea gară și oficiu postal), apoi toposul memorabil al Mirceștilor, apetența pentru cancelariile oficiale și politica vremii, politețea deosebită de care dădea dovadă (a se vedea „cerneala diplomatică”) dar și franchețea în fața unei lumi concepută pe straturi sociale („Am observat – îi scrie lui Maiorescu, din Paris, la 31 ianuarie 1886 – în tinerimea de astăzi s-au format un grup de ciocli literari, care și-au impus misiunea de a mă îngropa de viu. Macedonski au început săparea groapei și Densușianu urmează a da cu sapa pentru a o face mai adâncă. Atâta supărare să-mi deie numai Dumnezeu! Singurul lucru care mă îngrijește este influența fatală bunului gust ce poate să aibă pedantismul unui prost asupra unei generații întregi, condamnată a-l asculta. Regularisi-ți-l și pe acest trântor ce s-au vârât în stupul Academiei Ieșane. El mănâncă miere și scoate fiere”. Concluzia lui Constantin Călin: Alecsandri – boier, nu discută cu „rândașii literari”), apoi considerațiile despre publicul de secol XIX cu trimiteri implicite la calitatea publicului de acum, nu în ultimul rând Alecsandri-omul, cu un temperament solar, avid de lumina „A fost – s-a dedus – un friguros, dar mai tare decât de căldură, era un însetat de lumina: «Am nevoie de lumina, mi-e sete de soare”, îi declarase, când încă era tânăr, lui Negri” ori: „Pentru un convalescent – îi va sublinia fiicei sale-, lumina și soarele fac cât toate facultățile de medicină; repară sănătatea. Lipsa de soare – cugetă undeva – este cauza celor mai grozave crime”. Apoi, rânduri despre responsabilitățile junimiștilor, despre patrie, despre chirițele de atunci și de acum, Iașiul în carnaval…

Toate acestea sunt contrapunctate dinspre Constantin Călin cu știința unui cercetător de factură academică, de un om cu școală temeinică, care nu a sărit etape – iarăși o scurtă paranteză: din postura studentului, țin minte o dizertație pe care a făcut-o profesorul nostru la unul dintre seminariile cursului de Literatură veche, o dizertație despre rolul dicționarelor, mai ales al dicționarelor vechi, despre care nu se știu multe azi, nu mai sunt frecventate. Totuși, un filolog autentic nu are cum să rateze nuanțele unor cuvinte, nu are cum să priceapă nici poate la nivel minimal limba lui Dosoftei ori a lui Cantemir, a lui Ureche ori iată, chiar a lui Alecsandri…

Deci, cum ne întoarcem la Alecsandri? Ne-o spune mai întâi de toate profesorul Constantin Călin: „E firesc să cercetăm prin ce anume îi interesează Alecsandri pe contemporanii noștri. Cu alte cuvinte, ce semnificații ale vieții și ale operei sale ne determină să-l simțim apropiat spiritului nostru? Fără a fi  nouă (clasicii sunt periodic anchetați astfel) întrebarea cere un răspuns în bună măsură diferit de cele date în trecut. Cert e că nu pe calea subțire a gustului ne întoarcem la Alecsandri. Trecut prin Eminescu și Caragiale, Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga, gustul nostru a evoluat, s-a rafinat. La Alecsandri ne întoarcem, dacă pot spune așa, pe calea bunului-simț, iar ceea ce ne solicită în opera sa e fondul ei de gândire și simțire. Alecsandri reprezintă înainte de toate un principiu de consolidare sufletească, o normă etică”.

În linia lui Florin Mihăilescu („Critica și criticii”), odată cu lectura acestui volum, mă declar și eu convins că „Cine scrie despre artisti si despre creatiile lor este foarte probabil animat de o mare comprehensiune simpatetica”. Constantin Călin girează un spectacol al ideilor vii, prezentate polemic; analizele sale pot fi interesate de moda literară, deși nu o urmează. E deopotrivă atent la contemporaneitate, înregistrând și comentând aspecte sociale, morale, psihologice, literare, climatice etc., criticul reînvie Bacăul lui – (de data aceasta) – Alecsandri, pe care îl restituie locului, propunând, poate, și o nouă cale de lectură.

Ruxandra Câmpeanu – „Dincolo de regulile jocului”

De cele mai multe ori, procesul obiectiv de diferențiere a formelor de conștiință socială a facilitat apariția unor variante mai mult decât contrastante, atunci când moralitatea sau arta au fost privite ca fiind complet autonome. În mediul artistic „supraviețuiește” punctul de vedere că artistul și a sa creație își sunt autosuficiente și nu admit ori presupun în niciun caz restricții morale; simplu spus, arta există „pentru artă”. Nimic mai adevărat! Totuși, nu întotdeauna absolutizarea caracteristicilor specifice artei este unica determinantă pentru apariția în câmp a unor artefacte de înaltă calitate. Iar dacă introducem – după cum e firesc – și noile perspective ce țin să aducă în prim plan procesul efectiv al receptării artistice, cu toate compartimentele sale, implicit condițiile socio-culturale în cadrul cărora mesajul este de cele mai multe ori (re)valorizat, atunci devine extrem de evidentă realitatea conform căreia un anume discurs, în lipsa unor „proptele de ordin moral”, poate să fie re-semantizat / trunchiat / deturnat în funcție de interese de moment. Ținând cont și de faptul că atât arta, cât și moralul reflectă aspecte de fond ale ființei umane, cele două ar trebui așezate în dialog, chiar dacă, dintr-o asemenea alăturare, s-ar naște și polemici ce par la început insurmontabile. Dar… să facem câțiva pași mai aproape de realitățile literare și de lumea ideilor, idei ce adesea s-au dovedit prea înverșunate și cu putere de a schimba destine (literare). Nu aș vrea să fiu înțeles greșit – atrag atenția că nu urmăresc nici pentru o clipă declasarea esteticului; dimpotrivă, rămân și eu un maiorescian, însă extrem de vigilent în fața unor forme din ce în ce mai radicale de exhibiționism imoral. Mi-aduc aminte un interviu mai vechi al Anei Blandiana, în care arăta că „În mod evident, confuzia – și chiar degringolada – din societatea contemporană la nivel global vine din dispariția criteriilor de definire a Binelul și Răului. De-a lungul mileniilor trecute ele fuseseră definite prin religiile care, oricât de diferite, au mai mult sau mai putin același sâmbure luminos. Pentru Europa și America, Binele și Răul, se aflau în evanghelii, binele era dragostea, sacrificiul, neindiferența, răul era ura, egoismul, neîndurarea, violența. A fi moral insemna a încerca să trăiești respectând cele zece porunci, plus porunca poruncilor «Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți». În momentul în care religia a devenit opiu pentru popor, binele și răul creștin au trebuit înlocuite, ceea ce s-a și întâmplat, atunci când la baza societății a fost asezată lupta de clasă, prin care ura a devenit combustibilul istoriei. Pe de altă parte, mai mult chiar decât teroarea din dictaturile comuniste, morala creștină a fost eliminată, în țările libere și secularizate, de hedonismul, cultul valorilor materiale și indiferența societății de consum”. Ei bine, intrați cumva sub cupola politicilor transfrontaliere, sub zodia atât de primitoare a „corectidunii politice” (Gellu Dorian în „Euphorion”, ianuarie 2020: „Literatura şi corectitudinea politică? Acestea două nu au fost niciodată surate bune. […] Invocarea cu o frecvenţă abuzivă a sintagmei «politically correct» dovedeşte, în realitate, incorectitudinea atitudinii politice, politică ce se doreşte a fi formată din reprezentanţi ai clasei superioare a unei societăţi, care, în fond, este o clasă amalgam, rezultată din aplicarea unor criterii de selecţie mereu în schimbare, în funcţie de interese”.), în „noua ordine”, resimțim cu mai multă claritate – atât pentru trecut, cât și pentru prezent – nevoia de decela între bine și rău, între aparență și esență, între naivitate și înșelăciune, între blamabil și necesar-condamnabil.

Din asemenea considerente, am socotit volumul Ruxandrei Câmpeanu – „Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964. Mihai Ralea. George Călinescu. Tudor Vianu”, apărut la Editura „Corint” în 2022 – unul dintre instrumentele cele mai adecvate pentru a înțelege, chiar sub semnul exhaustivului, felul în care vârfuri ale intelectualității românești au consfințit pactul cu organele de conducere ale țării în perioada de început a calvarului comunist. Aproape neverosimil cum, de-a lungul intervalului abia menționat, societatea românească aflată sub semnul unor schimbări bruște, va contabiliza, „față către față”, atât sacrificiul nobil și realmente activ al celor care s-au opus noilor politici dictate de la Moscova, dar și „căderi” ale căror rațiuni încă stau să fie pe deplin înțelese. De această dată, sub lupă, se află Mihai Ralea, George Călinescu și Tudor Vianu, cu mențiunea că, de-a lungul studiului, printre și dintre rânduri, sunt „oglindite” și alte apariții ce nu fac nici pe departe cinste culturii române. Atent la cuvintele lui Mircea Martin, constat la rândul meu că „Ruxandra Câmpeanu nu numai că nu evită dificultățile, dar parcă înaintează în întâmpinarea acestora sau chiar le inventează spre a-și stimula imaginația și argumentația. Densitatea intelectuală și acuratețea expresiei merită, la rândul lor, o mențiune specială. Probitate, inteligență, talent”. Scurt intermezzo: Ruxandra Câmpeanu este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București. Doctor în filologie din 2020, cu distincția summa cum laude, la aceeași universitate. De mai mult de zece ani lucrează ca redactor de carte și traducător. Cartea în discuție a constituit la bază teza de doctorat.   

Revenind, volumul Ruxandrei Câmpeanu va fi, cu siguranță, titlu obligatoriu pentru orice cercetător interesat de critica și istoria literară românească. Inventariind posibilități, cântărind cu maximă exactitate probe din spații mai mult sau mai puțin complementare, nelăsând la voia întâmplării nimic, autoarea stabilește granițele unei cărți-proces. Atât Ralea, cât și Călinescu ori Vianu se afirmaseră în cadrul aceleași familii de discipline umaniste, devenind ulterior personalitățile de prim rang în sfera criticii și istoriei literare, dar și a esteticii ori a teoriei valorilor – ultimele două, discipline care începuseră să ia avânt chiar din perioada interbelică. Apelând în măsura posibilităților la metodele lui Pierre Bourdieu, autoarea ne atrage de la început atenția că judecata morală, deopotrivă aprecierile estetice nu pot fi în niciun caz tărâmul subiectivităților oarbe, al indignărilor de-o clipă ori al gesturilor de complezență. Pe de altă parte, parcă dintr-o dorință firească de a se delimita de toată această „pecete a răului”, ne atrage atenția că „a explica fenomenul compromisului nu e totuna cu a-l justifica”.

În special primul supra-capitol al cărții stabilește mecanica de investigație, oferind premise teoretice, așezând în același loc posibilitățile și limitele unei sociologii a responsabilității morale. Aducând în discuție distincția pe care Dan Lungu o făcea între „identitatea personală” – scheme de acțiune bine sedimentate, cu rol în menținerea coerenței sinelui – și „identitatea socială” – funcție pragmatică, de adaptare la structurile sociale exterioare -, Ruxandra Câmpeanu nuanțează cu plus de obiectivitate legăturile pe care o parte însemnată a intelectualilor vremii începeau să le stabilească cu noul guvern, cu noua politică. Sunt multe puncte de interes ale acestor pagini: comparația între comunismul românesc și cel francez, argumentul „răului mai mic”, exilul interior ca metodă de supraviețuire, existența „universurilor sociale”, ca spații situate în afara confruntărilor și a mizelor, dar și nevoia de a defini realitățile câmpurilor și a aparatelor.

După o primă parte în care au fost definite metodele de lucru, urmează o oglindire fidelă a realităților dintre două lumi, locul / timpul unde nimeni și nimic nu mai are răbdare cu „persoana”, drept pentru care viața se continuă hâd; între realitățile literare, asistăm la o politizare a tuturor discursurilor iar tocmai asemenea „preschimbări” sunt aduse în prim plan de autoare, urmărind evoluțiile celor trei – Ralea, Călinescu, Vianu. De văzut în aceste pagini fenomenul de supra-instituționalizare a câmpului și piața neagră a capitalului simbolic, un fel de micro-istorie a vanităților, dar poate și un reper-mască pentru ceea ce va fi fost frica. Probabil că nu ar fi de ocolit nici rândurile dedicate Uniunii Scriitorilor Români…

Partea a treia – „Canon și discipline” – prezintă toate procesele menite în desfășurare, simplu spus: la lucru! Interesați de reconfigurarea canonului (se are în vedere inclusiv „preluarea critică”), ideologii comuniști așază lumini în acord cu orientările vremii, peste operele lui Ibrăileanu, Maiorescu etc. Este urmărită cu tact și fidelitate recuperarea (când, cum și de către cine a fost făcută) unor nume importante pentru critica literară (și nu numai!) românească. Așa cum era de așteptat, Ruxandra Câmpeanu dedică un spațiu important „bătăliei pentru centrul canonului”, arătând problemele ridicate de eventuala asumare în epocă a operei lui Eminescu. Meritul autoarei este și acela de a nu fi evitat anumite subiecte ce par până în prezent tensionate, precum „antisemitismul lui Eminescu”, conservatorismul poetului ori chiar posibilitatea ca acesta să nască un discurs specific-subversiv. În rame potrivite tot pentru realitățile epocii sunt așezate și procesele de „cosmetizare” a textelor lui Creangă și Caragiale, urmărindu-se statutul criticii burgheze și permutările la noul canon oficial. Sper să nu greșesc, acest al treilea supra-capitol pare a fi și cel mai consistent, primind în paginile sale numeroase alte discuții: asupra materialismului ca metodă, asupra existenței a două spectre – estetica și filozofia culturii, dar și despre conturarea unei realități dureroase – mă refer aici la existența unei istorii literare… fără istorici; de urmărit și statutul stilisticii estetice (un fel discret de a fi reacționar), critica literară ca artă a camuflajului, statutul unei discipline exotice – literatura comparată. Un mare plus pentru interesul față de programa și manualele școlare / universitare.

Înainte de concluzii și de o bibliografie ce impune, partea a patra se ocupă de „posteritate”, altfel spus de „cum se face trecerea de la polemici la istorie”. Este readusă în prim plan dimensiunea morală, dar și personalitatea artistului vs. a criticului.

Ruxandra Câmpeanu împlinește prin această carte un act de recuperare a adevărului, pentru că ceea ce întreprinde nu are miza unei demitizări, ci pur și simplu stabilește nuanțe care reușesc într-un final să schimbe portretul arhicunoscut, dar idealizat, al unor nume de referință. Nu este locul să discutăm aici care dintre cei aflați în vizor a greșit mai mult ori mai puțin; ale cui acțiuni ori luări de poziție au contorsionat destine ori realități literare. Nu e nimeni învingător, ci toți apar culpabili. Închid această scurtă prezentare a unui op mai mult decât meritoriu, având același gând, că între morală și politică nu există decât în puține cazuri trăsături comune, iar destinul unei literaturi ar trebui ferit de ingerințele mofturilor la modă. Indiferent de modă.

Ciprian Porumbescu, reconstrucția unui narativ

Și la nivel legislativ, anul 2023 a fost așezat sub titulatura de An Cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu, pentru a celebra două opere de factură diferită, dar care au împlinit un numitor comun, regăsindu-se printre reperele cele mai viabile de a înțelege caracteristicile neamului nostru, datele lui organice, cât și reprezentările pe care le-a avut în lungul propriilor deveniri temeiurile adevărului, binelui și frumosului. Ministerul culturii, instituții reprezentative, ONG-uri, organe de presă, cercetători, lumea culturală în întregul ei și-au concentrat activitățile într-un efort de recalibrare a celor două opere. Conturate în rigurozitatea unor termeni științifici sau venind dimpotrivă, dinspre limbaje artistice, luările de poziție formează, în mod evident, o submatrice-identitară pentru ceea ce a fost și ce va fi să însemne românitatea noastră.

Mai ales în ultimul timp, am fost cu deosebire plăcut surprins de multitudinea, varietatea și – de ce nu? – pragmatismul discursurilor dedicate lui Ciprian Porumbescu. Articolul de față își dorește să semnaleze două apariții editoriale cu totul speciale, așadar inedite, tipărite la distanță una de cealaltă, dar care contribuie, cumva dinspre marginalii, la o receptare cât mai fidelă, profund nuanțată, a titanismului lui Ciprian Porumbescu. Ținând cont de realitățile unei opere nu tocmai întinse, dar însemnate din punct de vedere calitativ, operă care a culminat cu celebrul „Crai nou”, și raportată mai apoi la nivelul la care se afla muzica noastră la sfârșit de secol XIX într-o Bucovină ce își ducea luptele pentru propria ei identitate, o asemenea etichetă de „titan” nu pare nici pe departe forțată, ci perfect motivată.

*

La inițiativa Fundației Culturale „Leca Morariu” și cu susținerea directă a președintei acesteia, Maria Olar, în 2014 avea să fie coordonat și finanțat pentru tipărire primul volum din monografia „Iraclie și Ciprian Porumbescu” scrisă de Leca Morariu – om de cultură însemnat, deopotrivă profesor universitar, comentator al fenomenului cultural românesc, dar și cunoscător al muzicii de calitate, el însuși un virtuoz al violoncelului. În paranteză fie spus, autorul, Leca Morariu, a susținut extrem de activ fenomenul muzical; dincolo de cele 40 de articole dedicate lui Ciprian Porumbescu, a redactat alte aproximativ 50 de texte pentru gazetele din epocă cu care colabora, pe teme legate de muzică. Apărută așadar pentru prima dată după o perioadă extrem de mare de la momentul redactării, „Iraclie și Ciprian Porumbescu” surprinde din start prin multitudinea informațiilor, prin caracterul lor veridic (analizat și comentat mai apoi de critica de specialitate), prin precizie și capacitatea de analiză-argumentare, chiar prin faptele de limbă pe care le conține. Interesantă această lucrare și din perspectiva contextului social-cultural ce o prilejuitește. Familia Morariu nu era descendenta unei familii din marea boierime, ci „apăruse” sub forma unei necesități, având o greutate însemnată în ochii populației, mai ales întrucât era legată direct de tagma preoțească.

Liviu Papuc semnează cuvântul introductiv și implicit trasează liniile unui crochiu Leca Morariu, urmărind mai degrabă cronologic parte din datele unui ins aflat la întretăierea faptelor de cultură. În bună măsură, determinându-le. Impregnat de spiritul naționalist din familie, având acces la cărțile valoroase din biblioteca moșului său, prof. Constantin Morariu Andrievici, copilul și ulterior tânărul Alexandru va avea șansa să întâlnească încă din clasele mici profesori deosebiți – dr. G. Mihuță (profesor de română, germană, latină), prof. Simion Florea Marian (religie) sau I. Teleagă (matematică), Constantin Procopovici (științe naturale și muzică) -, va trece cu ușurință peste examenul bacalaureatului și va urma cursuri universitare la Cernăuți, intrând ulterior în Societatea academică „Junimea”, urmașa „Arboroasei”. Una dintre marile bucurii ale vieții sale, pe care nu o putem lăsa neamintită, este legată de achiziția la Viena a violoncelului lui Ciprian Porumbescu. Aflăm cum din postura de profesor universitar, un amplu capitol îl dedică Leca Morariu lui Iraclie Porumbescu – figura literară principală a mijlocului de veac XX. Oglindire fidelă a manuscrisului original, ediția de față a lui „Iraclie și Ciprian Porumbescu” împlinește o direcție, precum și un atașament însemnat.

Extrem de riguros, Leca Morariu e interesat încă de la primele pagini să fixeze în rame potrivite, dar mai ales în consonanță cu adevărul istoric, destinul „de ecranizat” al unei familii de primă importanță. Prin urmare, avem o serie de date și fapte legate de trecerea de la Golembiowski la Porumbescu, printre rânduri semnalându-se și apartenența familiei la neamul polon. Reținem că „preotul Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, abia dela 5 Aprilie 1881 ajunge să se cheme (și oficial) Porumbescu”, iar pentru o însemnată perioadă, cele două nume, Golembiowski și Porumbescu, alternează, sau mai bine spus, sunt folosite în funcție de mediile în care urmau să fie rostite / actualizate. Mai târziu, la fel se va întâmpla și în cazul lui Ciprian. De-a lungul conținuturilor monografiei urmează în linii destul de fine portretele părinților, prilej de a așeza în lumină câteva momente de primă importanță. Luăm aminte de Școala putneană, apoi de eforturile de zi cu zi pe care „cei ai casei” trebuiau să le facă pentru a contrabalansa greutățile generate de lipsa banilor ș.a.m.d. În ciuda așteptărilor lectorului de azi, Leca Morariu pare să fi fost dispus să aloce un spațiu mai mare lui Iraclie, al cărui statut e atent marcat în câteva rânduri – îl vedem până și în corul bisericii, ori chiar în haina de compozitor. Dinspre arta portretului, alunecăm către preaplinul unei lumi încercată de evenimente mai degrabă potrivnice – a se vedea relațiile cu Imperiul, procesul Arboroasei, mai târziu boala lui Ciprian -, dar și către clipe pline de spiritualitate: deschiderea mormintelor de la Putna, dimpreună cu marea sărbătoare din anul 1871. Celor din urmă li se adaugă „fotografiile” în cuvinte ce restabilesc atmosfera de la Stupca, bucuria din sânul familiei lui Iraclie, prilejuită de atașamentul pe care toți îl arată față de muzică. Toate acestea sunt continuate (și) într-un al doilea volum, ce îl poartă mai departe pe cititor printre culoarele a două destine de excepție. Deși apărut în anul următor, 2015, și acest op e tipărit la editura „Heruvim”, editura fiind un proiect al Asociației „Prietenii Bucovinei”. Sunt urmărite aici cu predilecție succesele lui Ciprian Porumbescu, fiind consemnate și comentate ieșirile la rampă ale operei „Crai nou”, dar și celălalt triumf muzical –„Concertul simfonic din 27 octombrie 1882” -, bursa obținută de la Mitropolitul Silvestru Morariu, primele tipărituri din epoca cernăuțeană („O dorință”, „O Horă Națională Romînă”) etc.

Atent la toate detaliile, contrapunctând mereu cele prezentate cu fragmente din scrierile lui Iraclie sau aducând în prim plan notițele lui Ciprian, Leca Morariu reușește să își așeze întreg edificiul sub legătura aceasta indestructibilă dintre tată și fiu. Împreună, transmit și mai fidel acest atașament deosebit față de valorile naționale, față de limba și cultura română, față de tradițiile Bucovinei și culorile trecute prin inima oamenilor din „ținuturile de mai sus”. „Iraclie și Ciprian Porumbescu” e, grație erudiției autorului, un prim punct de plecare obligatoriu spre un exercițiu complex de afirmare a unui crez, a unor principii, a unei figuri intrată pe drept cuvânt în legendă.

*

Cel de-al doilea punct de oprire e prilejuit de apariția în condiții editoriale ce țin de excelență a unui volum cu finalități extrem de pragmatice, întrucât informația prezentată vizează deopotrivă elevul din clasele primare, cât și – sunt sigur că nu greșesc! – adolescentul surprins în procesul de a-și defini un orizont cultural cât mai larg, cât mai atrăgător pentru viitoare discuții argumentate.

Gabriela Gîrmacea e un profesor exemplar, dublat de un om de litere care e pe deplin conștient de forța imaginii și a cuvântului. Continuând în 2023 la Didactica Publishing House un proiect început în anii din urmă, care a adus deja în fața celor interesați două volume dedicate lui Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, autoarea propune în același format o sinteză „Ciprian Porumbescu. Viața și creația”, venită ca o lecție deschisă, o lecție cu caracter interdisciplinar, așezând față în față cuvânt / imagine / sunet. Conținând citate bine alese, repere bio-bibliografice exacte, fragmente-decupate din texte critice, și – deloc în ultimul rând – fotografii ce te determină să pășești mult mai credibil în universul secolului XIX, Gabriela Gîrmacea își construiește demersul de-a lungul unei prime părți apelând la o serie de micro-capitole, pe care le consemnez: „Primii ani”, „Primii ani de școală”, „Anii de școală de la Cernăuți”, „Serbarea de la Mănăstirea Putna”, „Societatea Arboroasa”, „O mare iubire”, „Student la Viena”, „Călătorii”, „Profesor la Brașov”, „Călătoria în Italia”, „Boala și moartea”; acestora le urmează un al doilea capitol, extrem de interesant, în care sunt aduse la rampă faptele de viață, pentru ca în cuprinsul celui de-al treilea să privim câteva „diapozitive” ce exemplifică cum arăta lumea în vremea lui Ciprian Porumbescu. Cel de-al patrulea și ultimul capitol vine firesc, prezentându-i punctele de vârf ale creației. În plus, avem întocmit și un repertoriu de cântece, alte surprize sub forma unui puzzle de tip ghicitoare ori coduri qr, dar și un caiet-portativ, cu transcrierea muzicală a următoarelor piese: „Adusu-mi-am aminte”, „Cade-se cu adevărat”, „Cântec de primăvară”, „Imnul Unirei”, „Hora Brașovului”, „Lăudați pre Domnul”, „Tatăl nostru”, „Tricolorul”. Cărțile din această serie a Gabrielei Gîrmacea echivalează cu un bun exemplu în ceea ce privește materialul didactic modern, care pune la lucru tehnologii și principii moderne, determină hărți mentale, toate generând o motivație solidă pentru proiecte viitoare.

*

De la asemenea apariții și până la „Jurnalul” său apărut proaspăt la Editura „Corint”, de la albumul dedicat, trecând prin serii filatelice, discuri noi și chiar articole de fond precum cel al lui Mircea Diaconu din „Observator cultural”, nr.1171 (Ciprian Porumbescu la marginea imperiului. O contra-narațiune”), la care se adaugă simpozioane și cărți de specialitate, observăm cum, în „beneficiul subiectului”, se creează un nou discurs dispus să aprecieze, la justa valoare, ferit de unele idealizări artificiale dinspre mediul politic, parte a elementelor-nucleu specifice sufletului românesc.

 

Taina omului firescul rugăciunii

Ne aducem aminte, Patriarhia Română a decretat anul 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viața creștinului și a Bisericii”, deopotrivă „Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”. În acest context, cu binecuvântarea IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Protopopiatul Onești a organizat în perioada 15-16 februarie prima ediție a Simpozionului Internațional „Taina omului – firescul rugăciunii. Experiența isihastă în mileniul III”. Lucrările simpozionului au adus în același loc nume importante, cu autoritate în spațiul ortodox, ale căror prezentări au prins în rame potrivite un fenomen al începutului de mileniu trei prea puțin analizat.

Succesul manifestării a fost asigurat pe de o parte de calitatea materialelor prezentate – de ținută academică -, iar pe de altă parte de disponibilitatea participanților de a intra într-un dialog viu, departe de formalismul adesea întâlnit cu prilejul unor asemenea manifestări. Plecând de la certitudinea că rugăciunea „nu se teoretizează, ci se experimentează”, în centrul comunicărilor s-a aflat experiența isihastă a Sfinților Părinți; analizând ediții și posibilități de lectură, cei prezenți au conturat în special importanța operei Sfântului Simeon Noul Teolog, drept reper duhovnicesc pentru omul prezentului, îndepărtat de reperele validate de tradiția creștină. Tocmai în această idee, a lucrării puse în practică, lucrările simpozionului au continuat în cea de-a doua zi cu Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în Capela „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul”, deplasări la Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” (Tg. Ocna), la Biserica „Sfântul Simeon Noul Teolog” (Mănăstirea Cașin). Consideram la acel moment că manifestarea organizată exemplar de Părintele Ioan Bârgăoanu prezenta toate datele pentru a se transforma, cu timpul, într-un reper solid în a descoperi adevărata taină a omului aflat în derivă printre incertitudinile prezentului. Am plecat din acest spațiu cu încrederea că isihasmul nu e o realitate „de muzeu”, ci că încă ne poate redescoperi Lumina lumii. Trecerea timpului mi-a validat această convingere, mai ales odată cu apariția spre finele lui 2023 a volumului-mărturie „Taina omului Firescul rugăciunii. Experiența isihastă în mileniul al III-lea”, Editura „Basilica”, volum coordonat de Pr. Ioan Bârgăoanu, Prof. Mihai Dan Chițoiu, Diac. Mihai Iulian Grobnicu. „Cuvântul înainte” semnat de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, accentuează ideea că „Oameni ca toți ceilalți fiind, sfinții reușesc, prin conlucrarea cu harul, prin pocăință și rugăciune neîncetată, să sădească Lumina în suflet și să devină cuvântători de lumină, împărțind-o, prin viața și scrierilor lor, tuturor celorlalți”. Este scoasă în evidență viața Sf. Simeon Noul Teolog și mai ales importanța învățăturilor / scrierilor acestuia – „în formulări simple, dar pline de substanță și eleganță poetică, Sfântul Simeon decantează esența experienței creștine…” Apariția volumului în discuție echivalează în aceeași grilă de lectură cu „un demers cutezător și fidel spiritualității creștine răsăritene de a lăsa trecutul să vorbească și să transforme prezentul, pentru a oglindi slava Împărăției cerurilor. […] Ne bucurăm de trainica și binecuvântata inițiativă a Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, arhiepiscopul Romanului și Bacăului, care cu gentilețe și neostenită atenție contribuie, prin astfel de evenimente, la o mai onestă și iradiantă valorificare a scrierilor patristice în noul context socio-cultural”.

Desigur, granițele impuse de formula unei asemenea prezentări nu îmi îngăduie să mă opresc asupra fiecărui material prezent în volum, ci mă îndeamnă la o cumpănită selecție, operând nu după un criteriu valoric – întrucât toate materialele sunt deopotrivă bogate în informație, coerent argumentate, așadar persuasive-, ci valorificând direcții inedite ale cercetării, propunând lectorului în majoritatea cazurilor spații discursive de multe ori deschise către interdisciplinaritate și chiar transdisciplinar(itate), fiind nu o simplă manieră de lucru, ci organizându-se sub forma unei ținte-matrice, cu finalități ce depășesc rigori artificiale, dar care rămân în orizonturile unei teologii ce nu are cum să renunțe la minunata tradiție a creștinismului, o țintă al cărei obiectiv final este înțelegerea lumii contemporane și reașezarea omului pe drumul firesc al revenirii Acasă. Fatalmente, a fi tolerant implică azi cel mai adesea părăsirea drumului drept, de dragul unor repere facile, fără probitate morală. Omul fără rădăcini e un om cu o existență ce nu rodește, dezinteresat de soarta celuilalt, aflat în afara posibilității de a se întâlni chiar cu el însuși, practic de a-și regăsi Chipul dintâi. Adevărata libertate conjugă existența omului în raport cu Binele, Frumosul și Adevărul, dar aceasta implică o cultură înalt morală, cred, la rândul meu, orientată teologic. Altfel spus, o revenire. Doar astfel omul ar putea să pășească dincolo de cele șase aspecte nefaste ce sunt legate de realizarea conceptualizărilor specifice erei post-adevăr: indeterminare, fragmentare, decanonizare, lipsa de sine și de profunzime, nereprezentabil, hibridizare. Analiza și consolidarea până la ultima consecință a unor asemenea categorii estetice au născut nu de puține ori, monștri, deoarece individul s-a dovedit a fi mai întâi de toate nu un purtător de logos, ci mai degrabă un slujbaș în subordinea teoriilor la zi, căci arta urmează societatea, devenind o mașinărie complexă, a cărei funcționalitate trebuia – și este! – măsurată în unități intelectual-reprezentative. Dar în mod cert, omul nu a aparținut și nu aparține doar lumii exterioare! „Taina omului firescul rugăciunii” e volumul care convinge că rugăciunea, dialogul viu cu Dumnezeu, ar trebui să se autoinstituie în temelia unei existențe guvernate de pedagogia creștină.

Înaltpreasfinția Sa Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, deschide suita materialelor cu „Rugăciunea inimii și monahismul oriental. Părintele Dumitru Stăniloae și metodele bizantine și filocalice ale rugăciunii inimii”, prilej de reafirmare a unei cărți de o valoare inestimabilă – am numit aici „Tratatul de mistică” semnat de Dumitru Stăniloae, probabil cea mai importantă figură teologică a secolului XX. Prețuind în chip aparte învățăturile lui Dumitru Stăniloae și, punctual, viziunea pe care acesta o are asupra unui întreg fenomen – am numit aici rugăciunea isihastă, IPS Ioachim reafirmă: „Un suflet plin de smerenie îndeamnă trupul să îngenuncheze, așa cum și o metanie adăugată efortului de îndreptare a minții către Dumnezeu aduce sufletul în stare de smerenie”. În continuarea acestora, ni se prezintă metoda atribuită Sf. Simeon Noul Teolog, „întâlnirea cu Hristos în profunzimea inimii”, „întoarcerea persoanei umane spre ea însăși”, „sentimentul de a fi nesemnificativ al persoanei umane în fața Maiestății dumnezeiești”. Minunatele diferențierile pe care autorul le face între capacitățile teologiei negative și ale rugăciunii inimii de a-L afirma pe Dumnezeu. Oarecum concluziv, reținem că „În rugăciunea făcută cu mintea în inimă, el nu mai neagă lumea, ci o exclude. Acest act de excluziune a lumii nu presupune ca atributele și proprietățile lumii definite prin concepte să fie eliminate; ele rămân, dar numai ca o simplă conștiință a prezenței lor”.

Învățătura Sf. Simeon Noul Teolog este continuată de Părintele Ioan Bârgăoanu, printr-„un itinerariu duhovnicesc cântat în Imnele iubirii dumnezeiești”. După o scurtă introducere în opera Sfântului Simeon, ni se propune o „altfel de biografie”, am numit aici „drumul” ascensional al sfântului, ajungând către rugăciunea privită în forma unei „liturghii a inimii”. Nu aș putea trece mai departe fără a semnala și „Paternitatea Sfântului Marcu Ascetul în conturarea cugetării Sfântului Simeon”. Mihai Dan Chițoiu conferențiază asupra „Firescului firii ca taină a întâlnirii”, făcând distincții binevenite între firea omului și natura umană. Firea nu are de-a face cu categoria esențelor – vorbim despre firea fiecăruia dintre noi și nu despre un mod generic de existență. Întrebarea deloc retorică de la care pleacă întreg raționamentul: „Dar ce este, cu adevărat și dincolo de toate aspectele, propriul firii umane, ce o face cu adevărat aparte?” Plecând dinspre Platon și Plotin, atent la metamorfozele prezentului și chiar la disponibilitățile registrelor limbii române, Mihai Dan Chițoiu revine și el la „întoarcerea spre sine”, ca mișcare fundamentală pentru experiența isihastă. În căutarea rugăciunii, Mihai Iulian Grobnicu aduce „o mărturie din primul mileniu creștin pentru un isihasm contemporan”, cuantificând implicit rolul virtuților pe care omul-rugător ar trebui să le aibă. Extraordinar de substanțiale se dovedesc a fi și articolele propuse de Ioan Alexandru Tofan – „Ce înseamnă să iubești?”, Arhim. Andrei Ioniță – „Viziunea isihastă și darul rugăciunii oglindite în viața părinților din vetrele de sihăstrie românească”, Pr. Vlăduț Ionuț Ghionoiu – „Marginalii teologice asupra unei posibile «prietenii» și «fraternități» mistice: Sf. Simeon Noul Teolog și Bernard de Clarivaux”, Pr. Ilarion Mâță – „Filantropia la sfinții isihaști. Rugăciunea și suferința, căi de întâlnire a omului cu Dumnezeu”, Ciprian Ioan Ignat – „Rugăciunea bisericii, o perpetuă cincizecime”, Pr. Ionuț Alexandru Amărinii – „Filon din Alexandria – un practicant al exercițiului dialogului mistic și intercultural”, Adrian Alexandrescu – „Sensul rugăciunii și curriculumul de religie. Aspecte pedagogice și duhovnicești”. Alte câteva articole pleacă dinspre identitățile și alteritățile omului postmodern – „Identitatea omului rugător” (Pr. Cosmin Grigorescu), „Însingurarea omului postmodern și însingurarea sfinților. Nevoia de liniștire într-o lume risipită” (Pr. Cristian Necula), „Calea regală a psalmilor biblici” (Marius Manta), în timp ce Tone Svetelj, invitat special al Hellenic College, Boston (USA), ne prezintă în „The Jesus Prayer and rediscovery of the mind-heart connection”, câteva din punctele de tangență ale unor științe conexe, cu un instrumentar adecvat pentru a scoate în evidență legătura minte-inimă.

În întregul său, fără a augmenta artificial importanța acestui volum în format mare, de peste 450 pagini, sunt convins că acest construct-identitar va rămâne în timp drept una din lucrările reprezentative inițiate de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, un dar venit în timp pentru sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos, echivalând cu un crez în șansa omului de-aici-și-de-acum de a se salva de sub tirania efemerului. Eveniment cultural-duhovnicesc de interes cel puțin național, „Taina omului firescul rugăciunii” poate afirma în mileniul abia început odiseea omului-rugător.

Cabinetul de curiozități

Finele anului 2023 mi-a adus pe raftul cu cărți un volum cu totul aparte, la paginile căruia, sunt convins, voi avea prilejul să revin în mai multe rânduri. Dezvoltând și analizând o temă inedită – aceea a cabinetului de curiozități -, autorul are răbdare să parcurgă toate etapele unui demers de o valoare corect argumentată. Pe lângă istoricul și istoriile acestui fenomen, Constantin Ținteanu reușește să contureze chiar o matrice a reprezentărilor, privind cumva din interior, uneori pronunțat subiectiv, un subiect care a aprins cu siguranță imaginația oamenilor din toate timpurile.

Un volum precum „Cabinetul de curiozități. O privire subiectivă înspre memorie” se recomandă sub forma unei lecturi obligatorii deopotrivă pentru artiști, oameni de știință (îndeosebi biologi, geografi), literați, colecționari de tot soiul, împătimiți ai studiului imaginarului, filozofi ori, nu în cele din urmă, teologi. De fapt, avem de-a face cu însuși spectacolul lumii, întrucât „cabinetul de curiozități” a deschis de la început punți de legătură cu teritorii dintre cele mai exotice, aducând departele aproape, explicând grotescul, clasificând și inventariind obiecte, vietăți și fenomene dintre cele mai stranii. Ușor de constatat, în trecut omul nu avusese șansa să circule atât de mult, realitate pentru care acest teatrum mundi al cabinetului de curiozități oferea bucuria unor călătorii imaginare. Pe de altă parte, ar fi cazul să nu uităm că acest „teatru al memoriei” a stat la baza apariției primelor muzee: în 1753 Sir Hans Sloane avea ca printr-o donație către națiune să pună bazele a ceea ce avea să dăinuie ca British Museum; e poate cel mai ilustru exemplu, însă o serie de alte muzee ori galerii importante au manifestat interes față de asemenea cabinete de rarități, ele apărând cu totul surprinzător chiar pe lângă mănăstiri ori biblioteci. Constantin Ținteanu e deosebit de atent la toate aceste metamorfoze, oprindu-se acolo unde demonstrația o cerut-o – a se vedea, de exemplu, colecțiile lui Constantin Brâncoveanu, ale lui Constantin Mavrocordat ori, de ce nu, în Transilvania, muzeul mănăstiresc reprezentat de Institutul Batthyaneum, întemeiat pe lângă Episcopia romano-catolică din Alba Iulia. Nu putem trece nici peste 1790, anul în care devine publică colecția Samuel von Brukenthal, colecție importantă care adusese în același loc gravuri, minerale, cărți rare, numismatică, pinacoteca. Pe lângă acestea, multe altele…

Cunoscut așadar cu denumiri mai mult sau mai puțin diferite, cabinetul poate fi Kunstkammer, Wunderkammer, Cabinet d’art et de curiosite, Camera d’arte e di meraviglie, Theatrum mundi, Theatrum sapiente, Promptuaria iar în funcție de specificul acestuia el poate cuprinde mai multe categorii de exponate: artefacta, scientifica, naturalia, mirabilia, exotica, antiquites. Ca subcategorii, sunt specimene ce ţin de istoria naturală, fosile, exemplare din sfera botanicii şi zoologiei, picturi, sculpturi, textile, obiecte lucrate în metal, ceramică, piele, etnografie, podoabe din aur şi argint, instrumente muzicale, instrumente ştiinţifice. Toate acestea au fost domeniile de cercetare și frumos ale unor intelectuali iluștri precum Ferrante Imperato, Ole Worm, Francesco Calzolar, Basilius Besler, Levinus Vincent, Manfredo Settala, Rudolf al II-lea, John Tradescant, Elias Ashmole, Ulisse Aldrovandi, Ferdinando Cospi și seria, desigur, poate continua. Ele sunt și spațiile multidimensionate pe care Constantin Ținteanu le cercetează cu plus de atenție și pe care le readuce către prezent prin unele elemente din propria-i viziune / creație. Majoritatea expozițiilor organizate („Podul lui Ion Grigorescu”, „Theatrum mundi”, „Cabinet de curiozități – Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozități”, „Vita statera”, „Autoportretul Memoriei / Cabinet de curiozități”) sunt, cum afirmam cu un alt prilej, parte a unui panopticum ce vorbește despre „timpul timpilor”, care adună datele unei metafizici alcătuită pe idei și motive recurente, ceea ce demonstrează într-un final soliditatea constructului. Cu privire la Constantin Ținteanu, Ion Grigorescu nota scurt dar foarte elocvent în „cuvântul înainte” al volumului: „A construit o casă, din casă o galerie cu vitrină. Spații mici, mai mult holuri și scări, fragmente care se întretaie, de muzeu, de bibliotecă, de depozite, de expoziție. În mod necesar mobilele continuă proportional, din ce în ce mai mic, Theatrum mundi, scenă, culise, cabine, decoruri, costume, măști.” – autorul devenit el însuși personaj într-o poveste deosebit de captivantă.

Revenind la arhitectura cărții, constantăm prezența a nouă capitole – „Curiozități: cabinetul unde fiecare vede altceva”, „Cabinetul de curiozități de-a lungul timpului”, „Avangarda istorică și cabinetul de curiozități. Colecția de artă și biblioteca lui Andre Breton”, „Ecorșeul lui Constantin Brâncuși”, „Ion Grigorescu și cabinetul de curiozități”, „Ateliere de artiști (Ion Grigorescu, Bogdan Vlahuță, Matei Lăzărescu, Mihai Sârbulescu”, „Sala de disecție. Taxidermia. Memento mori”, „Discuția ramelor”, „Expoziții pe tema cabinetului de curiozități” -, acompaniate de multe ilustrații, o serie de lucrări personale, fragmentarium și o bibliografie care dă măsura corectă a tuturor eforturilor pe care le va fi întreprins autorul pentru a oferi chiar publicului larg Realitatea unui concept de o complexitate neverosimilă.  

Această istorie in situ a „cabinetului de curiozități” urcă până spre aici-și-acum, găsind noi și noi forme de expresie. Sunt de acord cu Constantin Ținteanu, când trage deopotrivă un semnal de alarmă și un strigăt de bucurie: „Cabinetul de azi nu mai are nevoie de un loc anume, concret, pentru a funcționa, nici nu-i trebuie exponate, vitrine, sertare, el s-a mutat în mare parte în zona virtuală unde aprinsele dezbateri sunt multiplicate exponential în forumuri aferente”. O carte despre lumile fascinante pe care le purtăm în suflet.

Oedip

La începutul fiecărui an am obiceiul acesta de a-mi așeza de-a lungul unei liste câteva locuri, evenimente, spectacole la care trebuie să ajung; evident, nu din dorința de a bifa, de a fi „în rând cu lumea”, nu din vreo necesitate de factură manieristă de a-mi umple pagina de facebook cu „amintiri pentru alții”. Ci dintr-un soi de naivitate și încredere deplină, pe care le port cu mine în lung și-n lat, încredere în magia unor locuri, în frumusețea oamenilor și mai ales în sensurile pe care le presupune orice act artistic autentic – cel puțin așa o numesc eu, naivitate, tocmai pentru că, în varii situații, s-a dovedit a lucra în contra majorității direcțiilor unei lumi fixate în chingile materialității și virtualului / digitalului, aproape incapabilă de a mai depăna sensuri dinspre poveștile de altădată. Alții i-au spus, fie ironic, fie admirativ (în rare situații), „boemie” – păstrez forma aceasta, chiar dacă nu este în dicționar. În fine, până la urmă vorbesc despre o mică flacără care îmi întreține curiozitatea și mai ales bucuria de a fi prezent între „zidurile cetății”. Numărând pe degete, sunt vreo două-trei concerte de la care nu mi-aș putea îngădui să lipsesc, există mai apoi alte trei – patru întâlniri pe care încă le mai aștept să îmbrace haina realității. Cât despre locuri… ehe, asta ar fi o altă poveste!

„Oedip” e deopotrivă despre oameni și locuri, despre destin, profeții, despre libertate și absența ei, despre raportul dintre simplu vs. complex / înăuntru vs. afară, implicit despre eroi și mormintele lor. Dar mai ales despre vina tragică și condițiile asumării ei. Antichitatea ne-a predat una dintre cele mai frumoase lecții, nu știu cât de mult o mai prețuim acum în forma unui reper valid.   

Dramaturgia antică și mai ales tragediile m-au interesat încă din ultimul an de liceu, m-au fascinat de-a dreptul în facultate. Minunată ediția ”Centennial” îngrijită la Chicago Press de David Grene și Richmond Lattimore, pe când o ediție asemănătoare în cultura română? Apropos de listă, se înțelege, trebuia să fie și „Oedip”, mai ales că, varianta aceasta ce poartă însemnele lui George Enescu e una care surprinde, fiind cumva mai deschisă către a înțelege provocările moderne și postmoderne, mai aproape de, paradoxal, „opera aperta”.

Un an care începe minunat. București. „Oedip”, Enescu. O minunăție!

Socotesc că e potrivit să aduc în prezentarea de față câteva date: Opera „Oedip” a fost compusă de George Enescu între anii 1919 și 1921, pe un libret în limba franceză de Edmond Fleg, evident, după tragedia lui Sofocle. Premiera operei a avut loc la Paris, la Opéra Garnier, pe 13 martie 1922. Dirijor a fost Gabriel Pierné, iar regia a fost realizată de Jacques Rouché. Notabil e faptul că distribuția a inclus nume importante ale operei franceze din acea vreme, printre care José de Trévi (Oedip), Lucienne Bréval (Antigona) și Henriette Dufrène (Iocasta). Sper să nu greșesc, pe de altă parte, prima reprezentație a operei „Oedip” în România a avut loc la București, la Opera Română, pe 8 mai 1924. Dirijor a fost însuși George Enescu iar regia a fost realizată de Victor Eftimiu. Distribuția a inclus pe Dimitrie Onofrei (Oedip), Elena Cernei (Antigona) și Maria Cebotari (Iocasta). Ulterior, opera „Oedip” a fost montată pe scenele operelor din România, printre care Opera Română din București, urmată de Opera Națională Română Cluj-Napoca, Opera Maghiară din Cluj-Napoca și Opera Română din Timișoara. Dacă e să dăm crezare presei și vocilor cu autoritate în domeniu, dintre cele mai reușite reprezentări ale tragediei pe plan universal, le putem nota pe următoarele: Metropolitan Opera din New York (1934), Royal Opera House din Londra (1936), Teatro alla Scala din Milano (1948), Wiener Staatsoper (1950), Opéra National de Paris (1967).

Într-un fel, spre București am plecat cu „temele făcute”: am ascultat în prealabil versiunea box-set a vinilurilor scoase exemplar (raportat, firește, la posibilitățile de atunci) de către Electrecord în 1965, cu David Ohanesian (Oedip), Ioan Hvorov (Tiresias), Dan Iordăchescu (Creon), Constantin Iliescu (Laios), Elena Cernei (Iocasta), Maria Șindilaru (Antigona), Mihai Brediceanu (dirijor); am căutat și consultat o serie de materiale cu referire directă la tragedia în patru acte compusă de Enescu, așezând în vârf volumul „Oedip de George Enescu” de Lucian Voiculescu; nu în ultimul rând, am recitit, dornic de viitoare comparații, textul lui Sofocle de la EPLU, în traducerea lui George Fotino (membru corespondent al Academiei Române, profesor de istorie a dreptului românesc la Universitatea din București și decan al Facultății de Drept, între 1964-1969 – cercetător principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”).

Cu un surplus de „voință și putere” (că tot vorbeam de naivitate), îmi stabilisem așadar o suită de „prefigurări”, fiind cumva convins că nu s-ar putea naște o distanță prea mare între ceea ce așteptam să se întâmple și actul în sine. Sigur, aveam să constat că m-am înșelat: ceea ce au pus în scenă Stefano Poda și Paolo Giani a fost un triumf absolut; au reușit acolo unde doar spiritele cele mai elevate izbândesc: au obținut cu mijloace relativ puține o complexitate de sensuri ce nu trădează în niciun fel nici construcția antică, dar care nici nu îl părăsesc pe „omul recent” în fața unei istorii maligne. L-au înțeles, probabil fidel, pe Enescu.

Ce am văzut pe scenă? O cutie cu semnificație evidentă, deschisă spre public, cu trei pereți de-a lungul cărora se întindea o textură ce imagina „ochiul” – trimitere evidentă la forța destinului, un spațiu aparent gol, în mijloc (podeaua scenei este o mare de nisip), unde regizorul adună și animă priceput mulțimi de oameni cu ajutorul unei turnante (sugestie pentru dimensiunea temporală), mișcări „împrumutate” deopotrivă din teatru și coregrafie. Mișcarea fiecărui individ se întâmplă cu o oarecare încetineală, gesturile fiecărei prezențe fiind atent studiate. E un joc al confuziilor voite, cu un mare impact la public. O sabie a lui Damocles așezată deasupra capului lui Oedip, care va cădea străpungând podeaua la sfârșitul actului doi, cu funcția de a trimite către împlinirea destinului potrivnic. De mare efect, o sculptură umană, simbolizând Sfinxul, în fapt o serie de actori și figuranți care, urcați pe o structură metalică, încadrează solista ca o multiplicare a cărnii. În actul al treilea apare un ochi supradimensionat, care se va sparge la sfârșitul actului, când Oedip își pierde vederea fizică dar începe să aibă acces la sensuri care până atunci îi rămăseseră ascunse. Iarăși, de un efect cu totul aparte este și muntele de nisip din actul ultim, care se varsă dintr-o imensă clepsidră (posibil simbol al timpului care vine după timp). Costumele sunt extrem de asemănătoare, conic-evazate, albe (alb-murdar în actul trei, apoi un alb plin de claritate), ce poartă același înscris – „Pathei Mathos” / „învățare prin durere” (e unul dintre extrem de puținele aspecte ce nu mi-au plăcut). Un plus mare pentru Ansamblul de balet al Operei Naționale București.

Ce am „auzit” din cele pe care le-am auzit? În primul rând, s-a cântat în franceză, ceea ce socotesc că a fost o decizie potrivită cu intențiile regizorului de a realiza o operă cu adevărat universală, ușor de adus pe scena oricărui teatru care se respectă. Mi-a plăcut în special corul, Tiresias, Marele Preot, desigur – Creon. Prea puțin interpretarea rolurilor Iocastei, Antigonei, pe care le-am găsit destul de uniforme, fără „riscuri”. Actori, balerini, copii, susținuți foarte bine de o orchestră condusă de Tiberiu Soare. Poate e locul aici să notez și distribuția: Ionuț Pascu (Oedip), Marius Boloș (Tiresias), Dan Indricău (Creon), Andrei Lazăr (păstorul), Ion Dimieru (Marele Preot), Andrei Petre (Laios), Oana Andra (Iocasta), Sorana Negrea (Sfinxul), Daniela Cârstea (Antigona), Andreea Iftimescu (Merope).

Cu ce am plecat? Cu o încredere fantastică în capacitățile omului, cu auzul plin de cuvintele lui Oedip care plin de elocință declamă: „L’homme! l’homme! L’homme est plus fort que le Destin!”. Până la urmă, cu sens pentru întreg actul de creație.

Și da, finalul este poate cel mai surprinzător pentru un cunoscător al tragediilor antice dar care e cu totul străin de opera lui Enescu. Atât muzical, cât și la nivelul discursului vizual, finalul ne aduce față în față cu măreția iubirii, amintindu-ne până la urmă de rezolvarea ghicitorii în fața Sfinxului. La sfârșit, eriniile consfințesc victoria: „Heureux celui dont l’âme est pure: la paix sur lui!” Mi-aduc aminte de vorbele lui Al. Husar care, într-un interviu pe care am avut bucuria să i-l iau), atenționa că „noi nu avem lucrări mari (în afara celor semnate de Gabriel Liiceanu ori Ileana Malancioiu de care deja am vorbit) consacrate tragicului la nivelul propus de cultura occidentală. Aceasta poate ar dovedi în ochii unora că nu am avut o existență tragică, ceea ce, iarăsi, este discutabil. Cert este totuși că sentimentul tragicului nu ne definește. Românul nu ia lucrurile în tragic. Chiar în fața marilor evenimente ale vieții, el are un sentiment de superioritate. Domină situațiile prin sensibilitatea și ratiunea sa neavând, repet, sentimentul catastrofic al existenței”. Aici e cu adevărat locul lui George Enescu, al unui spirit superior care reușește să facă punte între sensurile cele mai profunde ale tragediei antice și cultura vie a iubirii dezgolită de deznădejde a celor ce se întrevăd la linia orizontului.

Pentru final, cele mai potrivite cuvinte sunt cele ale lui Enescu. Le decupez dintr-un fragment mai amplu: „Am pus în ea tot ce simțeam, ce gândeam, în așa fel încât mă contopeam uneori cu eroul meu. Nimeni nu m-ar crede dacă aș spune în ce stare de exaltare eram gândindu-mă la Oedip și compunând, notă cu notă, această operă imensă”; mărturisire ce capătă consistență și odată cu „Oedip”, la București, în 2024.

300K

Știu, un asemenea titlu te aruncă mai degrabă către alte zone, fie în lumi virtuale, fie în cadrele unei matrici full spectrum la suprafață, care îți acaparează simțurile, dar anostă în propria esență, interesată exclusiv de valorizări materiale. Titlul vine așadar de aici-și-de-acum, însă și-ar dori să aibă puterea de a mărturisi atașamentul față de alte valori: așa cum probabil era de așteptat să se întâmple, în lungul timpului, au fost câteva nume, aparținând unor limbaje de creație diferite, care, prin opera lor, mi-au condus privirea către cerul plin de stele. Nu ar fi nici pe departe oportun să încep o înșiruire a tuturor acestor prezențe; într-un fel sau altul, am încercat în varii rânduri câteva tușe, am „construit” portrete literare, le-am adus în discuție în forma unor „cauze” cu valoare explicativă, încercând să așez de fiecare dată un soi de ordine în care am crezut și încă mai cred. Recunosc, uneori am scris cu chef, dintr-un gest, alteori mai greu, mai degrabă căutându-mă pe mine… Taxat de unii, neînțeles de alții, am continuat implicit și probabil cumva anacronic să fiu interesat de criteriile pe care domeniul moralei le-ar mai putea așeza în slujba istoriei și a criticii literare. Și… aproape neverosimil, mi-am dat seama cu câteva zile în urmă că nu am scris niciodată nici despre Beethoven, nici despre Kant, chiar dacă și unul și altul ocupă în panteonul meu poziții de prim rang. Cred că, în multe privințe, cei doi dezvoltă puncte de tangență, marcând fiecare în domeniul său un moment de cotitură extrem de important în istoria umanității. Începând cu ei se înfiripă în noi modernitatea… În paranteză fie spus, la vox humana, luna trecută, am scris despre „Oedip”-ul de la Opera Română, o amplă și – zic eu! – fericită punere în scenă a intențiilor enesciene. Cât de minunat exclamă acolo, plin de elocvență, Oedip: „L’homme! l’homme! L’homme est plus fort que le Destin!” și cum muzica, dimpreună cu libretul lui Edmond Fleg, provoacă noi sensuri în hainele unui „modernism temperat”, ce nu pare dispus să uite nici pentru o clipă minunata aventură a omului, pornită dinspre tiparele lumii antice, continuată de clasicism, trecând fără doar și poate prin umanism și iluminism; nu cred că greșesc, „Oedip” retopește sensuri adânc înrădăcinate deopotrivă în discursul ontologic și gnoseologic. Deschiderea pe care o oferă personajului opera lui George Enescu m-a condus către o „nouă lectură” a simfoniilor lui Beethoven, cât și a filozofiei lui Kant, desigur, neuitând că puterile mele se situează în zona nespecialistului. Nici muzician, nici filozof, am întrevăzut totuși, dinspre marginalii, ceva din măreția cu totul extraordinară a celor doi.

Aprilie – 2024 marchează o dată rotundă pentru moștenirea mesajului kantian. Cred că acea afirmație care considera că „filozofia kantiană alcătuiește Noul Testament al cugetării moderne ce înlocuiește sistemul cartezian.” este întru totul validă, mai ales ținând cont de faptul că o serie de sisteme care au vrut să perfecționeze gândirea lui Kant s-au învechit paradoxal mai repede decât „corpul de idei” propriu-zis. Și cât de inedită fusese în epocă concluzia: „nu cunoștințele noastre se conformează după lucrurile exterioare, ci dimpotrivă, lumea din afară se dirijează după cerințele spiritului nostru”! 300 de ani în preajma lui Kant echivalează cu noi înțelesuri pentru cunoaștere – să nu uităm, Kant alocă filozofiei o funcție cumva nouă, funcția critică; filozofia începe să aibă o funcție de control în raport cu științele pozitive. Apoi, una dintre cele mai importante inovații a privit teoria adevărului. Dacă la Platon adevărul necesita găsirea ideilor eterne, iar la Descartes se întrevedea un soi de echivalență între izvorul adevărurilor (așezate acolo de Dumnezeu) și rațiunea noastră, Kant e convins că spiritul nostru nu e o simplă oglindă pasivă, ci are o putere covârșitoare de creație spontană. În asemenea cadre și cu asemenea „puteri”, pe de o parte, necesitatea de bază a spiritului nostru e unitatea, lumea experienței exterioare, în timp ce, pe de altă parte, idealul ființei supreme e mai degrabă un principiu regulator al rațiunii de a considera toată legătura în lume ca și cum ar izvorî dintr-o cauză necesară atotsuficientă. Reiese destul de clar că lumea experienței noastre nu este singura existență posibilă și – aș spune – cunoașterea e ea însăși infinită.

Care este mai apoi statutul moralei? În ce fel poate fi arta interesată de acest domeniu, chiar dacă ea pare că își are propriile ei date fundamentale? De la Kant aflăm că rădăcinile normelor morale se găsesc dincolo de lumea experienței și (cât de surprinzător!) dincolo de bătaia rațiunii logice, dincolo de domeniul științei, mai precis: vin din lumea absolutului suprasensibil. Din cele două lucrări care dezbat statutul moralei – „Critica rațiunii practice” și „Fundamentele metafizicei moralei” – reiese că fiecare individ e practic cetățean / locuitor a două lumi. Din pricina impulsurilor egoiste ale naturii sale, omul participă la lumea sensibilă, în timp ce prin obligațiile morale (care lasă urme în conștiința sa) omul se ridică în lumea suprasensibilă, intră în spiritualitatea pură. Etica formalistă a lui Kant nu indică scopuri concrete, ci e în acord numai cu reguli generale, formale. De notat distincția: fericirea este un ideal al fanteziei noastre sensibile, în timp ce datoria este o proprietate și un ideal al rațiunii practice pure. Ce, cum, altfel spus, cu ce măsură translatăm toate acestea în domeniul limbajelor artistice? Are frumosul cu adevărat, așa cum consideră Kant, o realitate distinctă, independentă de domeniul adevărului și de cel al binelui?

Desigur, nu mi-am propus în niciun caz să fac loc în materialul de față tuturor cuceririlor filozofiei kantiene – însă, cu prilejul asumării acestui atașament, nu pot să nu mă bucur când înțeleg că sufletul (prin nemurirea sa ca substanță), libertatea (prin independența ei de cauzalitate), Dumnezeu (ca unitate supremă a realului) reprezintă idei, scopuri și chiar tendințe spre care ar trebui să tindem și pe care Kant le consideră a fi pozitive – mai e nevoie să reamintesc că acest „criticism” de care vorbim la Kant este valorizat îndeobște pozitiv? Parcă îmi aduc aminte că modernitatea cu toate fețele ei (din ce în ce mai hidoase) ar trebui să cunoască vocația de a construi și nu pe aceea de a de-construi.

Kant omul? S-au scris  multe biografii, unele mai izbutite, altele mai puțin. Pe unele le-am avut în față, dinspre altele nu am obținut decât vagi ecouri. Le las deoparte, cel puțin pentru acum, dar vă invit pentru 300K la vizionarea scurt metrajului semnat de Philippe Collin „Ultimele zile ale lui Immanuel Kant”. Având în prim plan jocul unui actor cu totul aparte (l-am numit aici pe David Warrilow, un apropiat al operelor lui Samuel Beckett), filmul e un discurs în parte metaforic despre Kant și viziunea sa asupra lumii / existenței. În fapt, filmul prezintă o viziune fictivă asupra ultimelor zile din viața „profesorului” dar capacitează câteva teme de primă importanță: confruntarea cu moartea (modul în care Kant se confruntă cu moartea iminentă – se teme de necunoscut, dar își găsește mângâiere în filosofia sa. Kant crede că moartea este o parte naturală a vieții, însă că sufletul este nemuritor), suita de regrete și nostalgii (filmul trimite măcar în parte către regretele pe care personajul le încearcă), continua căutare a sensului (Kant e convins că viața are un scop, chiar dacă nu pare să cunoască întotdeauna chipul acestuia), rațiune vs. emoție (personajul mediază între emoțiile puternice pe care le încearcă și nevoia de a le subsuma unei ordini raționale) și mai ales moștenirea lui Kant, gândită sub forma unui corpus de legi așezat la baza modernității; de ce nu, chiar paradoxal, consider că filozofia sa poate rămâne în linia creațiilor care ating sublimul, care ating chiar esența ultimă a condiției noastre. Să mă fi înșelat cu mult atunci când am văzut odată cu Oedip, Beethoven, Kant, aceleași valori „puse la lucru”? „Critica rațiunii pure” e pentru mine comparabilă cu armoniile ultimei simfonii a lui Beethoven, dar și cu speranțele din vocea lui Oedip. Pentru viitor, sunt convins, Kant va fi în continuare rara terra, un tărâm care va suscita interes, capabil de a naște energii și asumări mai mult sau mai puțin convenționale. În parcusul ei, lumea rămâne într-o continuă prefacere.

Jazz cu Virgil Mihaiu

De vreo zece ani buni ascult jazz cu o bucurie pentru care aș putea fi cu adevărat invidiat. E poate cea mai mare „descoperire” după perioada curiozităților, zbaterilor, confirmărilor etc. din prima mare parte a „aventurii” mele. Ar fi naiv să enumăr motivele pentru care jazzul mi-a devenit  atât de familiar, ele nefiind altele decât cele pe care probabil vi le imaginați, și care ar putea fi cumva subsumate unui sentiment de libertate totală, în cadrul căruia reușesc să stabilesc legături cu totul aparte de-a lungul propriilor coridoare de interior. Așadar, jazzul (îmi) e, mai întâi și dincolo de toate, bucurie și multă libertate! Țin minte cum, la „vârsta liceului”, stăteam nopți întregi cu urechea lipită de radio, în timp ce ziua purtam niște căști pe care e posibil ca ceilalți să le fi perceput ca niște prelungiri firești ale trupului. Muzică, muzică și iar muzică – în special rock, apoi clasică și, ceva mai târziu, primele elemente de jazz. Am realizat ulterior că pentru fiecare „compartiment” am avut „sfătuitori”; prin adolescența anilor ’90, nu aveai cum să nu fi auzit de Florian Pittiș, Florin Silviu Ursulescu, Iosif Sava, Florian Lungu ori Virgil Mihaiu! Aceasta e mica mea galerie cu care mă întâlneam cel mai adesea pe calea undelor, dar și de-a lungul altor canale care rămâneau în „sfera convenționalului”.

L-am cunoscut pe Virgil Mihaiu în urmă cu aproximativ un an, la Piatra Neamț, în cadrul unui minunat Festival Victor Brauner, organizat de neobositul om de cultură Emil Nicolae. Recunosc, printre invitați am fost mirat să îl văd și pe cel abia amintit, însă „am făcut pasul” și ne-am bucurat de câteva minute bune: o discuție despre muzică și celelalte arte, o întâlnire de la care am plecat cu un volum ce aveam să constat că atinge toate superlativele – e vorba de „Jazz contextele mele”, apărut în condiții (tipo)grafice de excepție la Editura „Junimea”. Deși formula clasică a unei fișe bio-bibliografice e imposibil de atins în spațiul rubricii, mă voi limita să punctez câteva din elementele cele mai importante ale unei cariere.

Așadar, Virgil Mihaiu s-a născut în 1951 la Cluj, absolvent în 1974 al Facultății de Litere din cadrul Universității din Cluj, secția engleză-germană; între 1971-1983 îl găsim în redacția „Echinox”, anul 1981 aducându-i și statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1996 aderând și la PEN-Club România. Demn de menționat este și faptul că între 1983-1994 este redactor pentru România al revistei „Jazz Forum”, editată de Federația Internațională de Jazz la Varșovia. Din 1990 face parte din redacția publicației lunare „Steaua”. În paralel, din 1992 e integrat în cadrul Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj iar în 2006 devine director cofondator al Institutului Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia, funcții pe care le va exercita până în 2012. Din 2015 e cooptat ca profesor master în cadrul Centrului de cercetare a imaginarului „Phantasma” al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai și i se atribuie titlul de profesor universitar asociat la Academia Națională de Muzică G. Dima. Din 2015 este director al centrului cultural brazilian Casa do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latino-Americane de sub egida Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Evident, lista e, cum ziceam, mult mai lungă! Așadar, scriitor, jazzolog și diplomat român, profesor de estetică a jazzului, Virgil Mihaiu e și promotor cultural, asta ca să nu mai amintim și de o postură inedită, aceea a unui performer de jazz-poetry.  Volume publicate: „Legea conservării adolescenței” – Ed. „Dacia”, 1977, „Sighișoara, Suedia și alte stări de spirit” – Ed. „Albatros”, 1980, „Indicațiuni pentru balerina din respirație” – Ed. „Eminescu”, 1981, „Cutia de rezonanță” (eseuri despre conexiunile dintre jazz și cultura contemporană) – Ed. „Albatros”, 1985, „Poeme” – Ed. „Dacia”, 1986, „Jazzorelief” – Ed. „Nemira”, 1993, „Paradis pierdut în memorie” – Ed. „Cartea Românească”, 1993, „Incantări și descântări clujene” – Ed. „Dacia”, 1996, „Recensământ de epifanii/Census of Epiphanies” (trad. engleză Adam Sorkin) – Ed. „Paralela 45”, 1999, „Jazz Connections in Portugal” Ed. „Alfa Press”, 2001, „Jazzografii pentru îmblânzit saxofoniste” – Ed. „Dacia”, 2001, „Between the Jazz Age and Postmodernism: F. Scott Fitzgerald” – Ed. „Universității de Vest”, 2003, „Aur din coama Ariadnei/Gold aus Ariadnes Mähne” (trad. germană Rolf-Frieder Marmont) – Ed. „Limes”, 2004, „Jazz Connections in Romania”  – Ed. „ICR”, 2007, „Lusoromână punte de vânt” – Ed. „Brumar”, 2010, „Blânde jazzografii de Școală Transilvană. Antologie de autor 1970-2020” – Editura „Școala Ardeleană”, 2021. La acestea se adaugă alte circa douăzeci de cărți unde îl găsim în postura de coautor – amintesc doar de „Russian Jazz New Identity” (1985), „Jazz in Word: European” (2017), și mai ales „The History of European Jazz” (2018) – volum coordonat de Francesco Martinelli. Evident, toate acestea au atras o multitudine de premii și distincții. Virgil Mihaiu e fără doar și poate el însuși o instituție!

O parte a acestor aspecte / laturi ale activității sale se întrevăd (cum altfel?) în paginile unui volum care face mari servicii jazzului românesc, care stabilește un soi de continuum pentru un fenomen ce, din păcate, e prea puțin cunoscut în țara noastră. Punctul de plecare probabil l-a constituit rubrica permanentă de la Revista „Steaua”, acolo unde „Jazz contextele” aveau să își formeze propriul public, fiind în fapt cam singura „gură de oxigen” pentru iubitorii genului, mizând pe cultivarea și în rândul scriitorilor a unei receptivități „în creștere” față de celelalte arte. În paranteză fie spus, poate merită menționat că în spațiul acesta (dar și în epoca aceea) nu erau de consemnat alte „activități”, dincolo de rubrica de jazz pe care o ținea Nicolae Ionescu la „Transilvania”, de contribuția echipei Alexandru Cărăușu & Ion Mânzatu cu formula unei reviste clandestine ce apărea la Iași („Jazz-Club”) ori de „Paginile de jazz” din revista „Cărăbuș” (București) ale lui Stelian Tănase.

Prin excelență om al dialogului, purtând o anumită generozitate sui generis, Virgil Mihaiu surprinde în volumul apărut în colecția „Exit” fapte de istorie jazzistică prezentate cu un deosebit „simț al apartenenței”; dacă lucrarea publicată anterior, dedicată jazzului, presupunea o abordare mai sistematică, aici avem un Virgil Mihaiu care se lasă purtat în țară și în străinătate de subiectele sale, demonstrând implicit și in extenso că există foarte multe valori care vin din spațiu nostru, dar și, în general, din cel est-european, „voci” / orientări / școli care pot sta oricând „cu fruntea sus” într-o istorie a jazzului universal. Sub forma invitației la lectură, decupez câteva din subiectele existente: adnotări retrospective ce privesc tentația emigrării post-1989, un material despre „muzicienii voiajori” consacrat Aurei Urziceanu, dar și o panoramă interesată de „cine rămâne acasă?” Avem „reminiscențe din ambianța jazzului român”, apoi numeroase elemente de tip portret cu privire la Jancy Korossy (a cărui artă pianistică ar putea fi lesne comparată cu cea a lui Art Tatum), Pi Mușlea – cu „Istoria” sa, Mircea Tiberian, Corneliu Stroe, Alexandru Andrieș, Nicolas Simion etc. Pe ultimul aveam să îl ascult într-o seară minunată chiar la Bacău, în cadrul unui concert la Conacul Buzdugan, concert în cadrul căruia a interpretat, pe lângă teme standard, și câteva compoziții Richard Oschanitzky și Jancy Korossy; de altfel, voi reveni cel mai probabil într-un material viitor asupra eforturilor sale de a readuce în prim plan muzica de jazz românească de calitate, atât prin actul interpretativ, cât și grație casei de discuri pe care o conduce. Revenind, subiectele se multiplică în carte  în progresie geometrică, „se-ngână și-și răspund”: formule inedite (lista fiind foarte lungă voi cosemna doar Ban – Surman – Maneri, cu un material discografic absolut inedit: „Transylvanian Folk Songs / The Bela Bartok Field Recordings”, 2020), rememorăm activitatea Vocal Jazz Quartetul sibian, a grupului Creativ,  ori a Trigon-ului din Republica Moldova, apoi ne lăsăm purtați către jazzul lumii, în spațiile ex-sovietice, în Brazilia (de neratat paginile despre Bossa Nova – vă imaginați că vânzările pentru „The girl from Ipanema” au fost mai mari decât cele pentru Beatles?), Portugalia, Cuba, Muntenegru, Azerbaidjan, Etiopia; dar pășim alături de festivalieri la Gărâna, Sibiu, Tulcea, Lugano, Brăila, Satu Mare, Bran, Timișoara. Așa cum e de presupus, toate acestea au în spate viziunea unui cosmopolit, a unui specialist care nu își permite să ofere verdicte conjuncturale. Virgil Mihaiu este deja un nume pentru jazzul mondial, nu doar pentru „acasă”.

Dar Virgil Mihaiu e și un scriitor cu certe calități, care manevrează cu multă abilitate arta de a pune la lucru cuvântul. Fin portretist, apelând adesea la „forme lungi”, de respirație boemă, întrebuințează preponderent și registrul neologic, dar asta se întâmplă nu din dorința de a face paradă, cât dintr-un fel de a fi care ține cont în permanență de noutate. „Jazz contextele mele” poate fi citită oricum: de la sfârșit către început, dinspre mijloc ori dinspre oricare altă pagină, contând deopotrivă ca un altfel de compendiu, ca o carte de confesiuni, dar și în forma subiectivă a unui catalog al producțiilor ce nu pot fi ocolite sub nicio formă de un jazzofil autentic. Mă credeți sau nu, am avut bucuria acestei „întâlniri” de-a lungul a vreo trei săptămâni, întrucât „probam” de cele mai multe ori aspectele teoretice cu „realitățile din teren”. Punctual, am o mare și nouă iubire pe care e musai s-o împărtășesc: Vladimir Tarasov cu seria sa fabuloasă „ATTO I-XI”. Știu ce zic! Încercați!

Madrigal, istorie și revelație

Nu acum scriu despre Madrigal pentru prima dată. Am făcut-o în alte contexte, de fiecare dată cu o bucurie pe care nu știu dacă am dozat-o potrivit, în favoarea articolelor cu pricina. Mai degrabă mi-a jucat feste, însă nu am avut ce-i face; recunosc, sunt subiecte care îmi provoacă o trăire aparte, în mijlocul cărora simt că îmi pierd din obiectivitate dar câștig emoții pe care abia-abia reușesc să le așez ulterior în cuvinte. Cumva las să se înțeleagă că Madrigalul e, pentru mine, prilej de a(-mi) reaminti de substanța rodului deplin, de fețele cu adevărat perfecte ale superlativelor, de taină, de misterul revelat, de rosturile dintâi ale dialogului, dar și de prietenie, de comuniune, de agapă, de discernământ – nu în ultimul rând, iată, de un firesc care abia mai subzistă printre toanele post-adevărului pe care atâția și atâția îl aclamă triumfător. În ultimii zece, poate chiar cincisprezece ani, am căutat să recuperez tot ce s-a scris despre Madrigal, să îmi completez o mini-colecție de viniluri, discuri etc., dar mai ales să ajung la concerte, în așa fel încât să percep cumva „din interior” acel fior generat de „frumosul muzical”, despre care Anna Ungureanu afirma, într-un interviu publicat în paginile Ateneului, că e un soi de armonie deplină care „poate fi asemuită fericirii depline. Ea se realizează pentru scurte momente cu toate că este căutată în permanență. Pentru atingerea acelui moment, socotesc că este nevoie de o sincronizare aproape de perfecțiune a sensibilităților, aptitudinilor, performanței și participării tuturor artiștilor”.

În eseul „Muzica și transa”, Gilbert Rouget arăta că există două tipuri de stări de conștiință: transa sau extazul. Prima conotă cu liniștea sufletească, solitudinea, freamătul emoțiilor, deprivarea senzorială, mai ales cu trezirea amintirilor, în timp ce a doua presupune mai degrabă mișcarea – zgomot, suprastimulare senzorială, exteriorizare. Spațiul sonor al Madrigalului are de-a face cu prima ipostază – mi-aduc aminte, unul dintre marile merite ale lui Marin Constantin era acela de a reuși să îl lămurească până și pe nespecialist de rolul elementelor esențiale în configurarea unui anume timbru: „Culoarea, nu numai timbrală, ci și spirituală a formației, care rezultă din: frumusețea intrinsecă a vocilor, asigurată prin exigența selecționării, lirismul propriu majorității glasurilor feminine, transparența sonorității, menținută la diferite nuanțe, cromatica pastelată, angelică – după expresia presei muzicale spaniole. Chiar și temperamentul meu – esențialmente liric – se exprimă prin Madrigal”; în altă parte: „-Se poate vorbi despre o colorare a nuanțelor corale? Cum se realizează practic? / – Cred că mulți confundă frazarea cu culoarea discursului muzical. Sublinierea textului prin analiză microscopică a cuvântului, neintegrându-l în structura muzicală a lucrării, mi se pare la fel de periculoasă ca și strădania de a decupa net, excesiv, demonstrativ, discursul muzical în secțiuni, fraze, propoziții, puncte culminante etc. Discursul trebuie așezat în linia forței sale de sugestie a imaginii muzicale ce o înglobează; iar când dirijorul devine sclavul barei de măsură, este la fel de vinovat ca și cel care face abstracție totală de forța acestei imagini. Colorarea discursului muzical implică echilibrarea și contopirea tuturor elementelor partiturii”. Dar cred că e momentul să decupez câteva cuvinte și despre celebra „psihotehnică” căreia i-a dat viață: „Ce este corul? Un instrument, dar viu în comparație cu celelalte. Deci tehnica de a-l construi și a-l modela trebuie să fie psihotehnica. Apoi, programul unui concert coral, prin multitudinea și diversitatea obligatorie a lucrărilor cuprinse, impune o transpunere operativă și autentică a fiecărui corist în stările psiho-afective prinse și cuprinse în evantaiul repertorial”. Interesant este cum, peste timp, Anna Ungureanu continuă această „grijă” pentru o înțelegere aparte a actului artistic, în cadrul căruia parte activă este și sala. Un extras la care țin mult, din același interviu amintit mai sus: „«O sală bună» se referă în primul rând la un spațiu adecvat din punct de vedere acustic, în care artiștii se simt confortabil pe scenă, însă „căldura sălii” depinde în mare măsură de public. În primul rând, când urcăm pe scenă și ne întâmpină o sală plină de spectatori, confortul psihic al artiștilor atinge cote optime. Dirijorul comunică prin formația sa cu publicul, stând cu spatele la acesta. Însă energia sălii vibrează continuu înspre scenă iar noi, artiștii, simțim din plin acest lucru. Entuziasmul aplauzelor, sensibilitatea ochilor, uneori înlăcrimați, comunică foarte clar starea interioară a publicului, este reacția acestuia la comuniunea prin frecvențele muzicii. Dacă reușim să sensibilizăm spectatorii, ei ne răspund imediat. Acest lucru ne încurajează să căutăm noi orizonturi și profunzimi ale sufletului uman. Pot afirma că este un schimb de energie și experiență cu valențe multiple ale sensibilului. Au existat multe momente în care am invitat publicul să cânte alături de noi. Au acceptat cu timiditate dar și cu bucurie provocarea, s-au simțit parte din Madrigal pentru câteva clipe”.

Dintre cărțile dedicate Madrigalului de-a lungul timpului îmi sunt mereu în atenție „Constelația Madrigal. Marin Constantin în dialog cu Iosif Sava”, București, Editura „Muzicală”, 1988 – o descopăr iar și iar sub forma unui dialog efervescent, multidimensionat, concentrându-se asupra unor aspecte identitare, însă generând totodată și istoria fenomenului Madrigal-, apoi „Corul Madrigal al Conservatorului” de Viorel Cosma și „Madrigal sau magia sunetelor” de Grigore Constantinescu. Apărut cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de existență a celebrului ansamblu cameral, Madrigalul-în-interviu (încă) echivalează cu una dintre cele mai înalte forme de cultură, inventariind aspecte ce țin deopotrivă de arta interpretării, istoria muzicii, sacrificiul în artă etc. Revenind către… „prezentul apropiat”, și implicit către o altă „cifră rotundă” – 60 de ani, am constatat în vara anului trecut o apariție (probabil în regim propriu) cu totul excepțională, mă refer la „Marea Carte a Madrigalului”, concepută de Mădălin Guruianu și editată de Emil Pantelimon. Cu siguranță cel mai impunător volum dedicat Corului Național de Cameră Madrigal Marin Constantin, lucrarea, în format mare, numără peste cinci sute de pagini, bogate în informații, repere bio-bibliografice ce sunt acompaniate cel mai adesea de imagini rare, de epocă. Îmi este cu adevărat imposibil să enumăr aspectele inedite care fac deliciul oricărui iubitor al muzicii corale de calitate. Cert este că informația, exhaustivă, este structurată simplu, fără arhitecturi prețioase, urmărind liniar desfășurarea evenimentelor reprezentative pentru fiecare an în parte, dinspre 1963 – anul înființării, până în contemporaneitate. Altfel, dinspre primele pagini care ni-l prezintă la „începuturile vieții” pe „Costică al Mariței din Urleta” (un viitor reper pentru ideea de muncă asumată), trecând prin experiențele de la Ansamblul UTM (și nu numai!) până la colectivul artistic care se mărise cu timpul, ajungând la o sută de persoane, colectiv ce își formase deja un repertoriu de patru sute de piese; apoi de la momentul primei apariții în public de la Teatrul de Stat din Brașov, până la sălile arhipline din țară sau străinătate; deloc în ultimul rând, de la primele înregistrări ale Electrecordului (cu toate opreliștile și „nevoințele contextuale”) până la catalogul impunător al prezentului (cincizeci de albume în 2009!) – iar exemplele ar putea continuă fără opreliște! Madrigalul, despre care Părintele Patriarh Teoctist opina: „Prin glasul străvechilor intonații de strană, umilința și iubirea s-au întrupat în cântec, pentru a fi, astfel, mai aproape de tainele sufletului nostru întru cuvioasă legătură cu Dumnezeirea”.

Mi-am adus aminte de cuvintele Părintelui Patriarh în timp ce urmăream în sala Teatrului Național din Iași concertul Madrigalului, act ce a făcut parte din Festivalul Internațional de Muzică Bizantină 2024, desfășurat pentru prima dată în luna mai. Vocile non vibrato, claritatea, perfecțiunea absolută a interpretării au consfințit o altfel de Liturghie, una care a împlinit faptic mottoul nichitastănescian ce acompaniază studiul (lui Mădălin Guruianu) dedicat „vocilor de îngeri”: „Madrigal este monumentul natural al glasului uman în cântec”. Madrigalul, ansamblul care îndrăznise încă din anii comunismului să așeze în taina inimilor noastre colindele strămoșești. Sunt convins că pe viitor ar merita un popas și asupra volumului Monicăi Lup „Corul Madrigal în arhivele Securității. Rezistența prin colind” – București, 2023… În săli, în inimi, povestea merge, spre bucuria noastră, mai departe!

Ion Fercu Nietzsche. Sihastrul din noi

Am auzit nu de puține ori faptul că astăzi se citesc mult mai repede cărțile scurte, eseurile, cărțile cu un cuprins nu prea larg, cu capitole care se consumă rapid. Mai mult, acestea ar trebui nu doar să mimeze simplitatea, ci chiar să se mulțumească cu un efect de entertainment asupra cititorului. Se pare că lectorului contemporan nu îi mai șade bine, odată ieșit din zona sa de confort. Lui îi trebuie desfășurări nu care să îl vrăjească tainic învățându‑l, ci doar să îl asigure că tot ceea ce știe deja a devenit normă unică! Dar nu despre asemenea cărți vom vorbi aici și acum!

Evident, apariția noului volum semnat de Ion Fercu („Nietzsche, sihastrul din noi” – Editura Academiei Române, 2024) nu m-a surprins, însă trebuie să mărturisesc că abia îl așteptam, mai ales că vocea filozofului german mi-a demontat și mie o bună parte din certitudinile pe care mi le clădisem undeva în îndepărtata adolescență. De fapt, în linia Cioran – Nietzsche – Schopenhauer, da, exact în ordinea aceasta, am înțeles că orice pas înainte – cel puțin pentru anumite domenii – se naște din sacrificiu, suferință și, implicit, orice discurs cu pretenția de a delimita noi teritorii ar trebui să provoace răni. Amintiți-vă de rândurile-crez din „Sfârtecare”: „O carte trebuie să zgândăre rănile, ba chiar să le provoace; o carte trebuie să fie un pericol”. Asemenea apariții nu sunt numeroase dar au puterea să răstoarne prejudecăți, să oripileze simțul comun, să întoarcă lumea cu susul în jos, să aducă foc, având drept unică și declarată rațiune atașamentul față de experiența nemediată, implicit arătând în linia orizontului chipul omului ce tocmai experimentează schimbarea. Dar sunt mai apoi, în urma „evenimentului”, și cărți care „duc mai departe”, care orientează, care tămăduiesc, care mizează pe dialog, care refac normalitatea tonului, de ce nu? – care adună, analizează, sintetizează datele noilor forme de existență. Se înțelege, un asemenea volum este și cel al lui Ion Fercu, în paginile căruia autorul trasează un istoric credibil al receptării operei lui Nietzsche, oferind din interior chei de lectură, punând în acord sau restabilind „punți de trecere” între atitudini ce aparent nu pot cunoaște puncte de tangență, explicând concepte de multe ori prin contextualizări potrivite. O spun de pe acum, printre meritele cele mai însemnate ale autorului identificăm discursul clar, perfect logic, lipsit de volutele ce s-ar fi putut strecura artificial și inoperant, arealul cultural larg al exemplelor ce sunt „puse la lucru”, „noțiuni de primă mână” dinspre domenii diferite (filozofie, literatură, religie, istorie, psihologie etc.), toate conlucrând la trasarea unui portret Nietzsche în datele lui cele mai intime, urmărind atitudini, reacții, opinii ș.a.m.d.

Cine este Friedrich Nietzsche? Mai întâi de toate, este cel care constată că „Dumnezeu a murit”. Dar despre ce moarte e vorba? Este fals mesajul potrivit căruia autorul lui ,,Așa grăit‑a Zarathustra”, cu acest ,,Dumnezeu a murit!”, ar fi un adevărat demolator. În fapt, ni se arată că Nietzsche vorbește în „Știința voioasă” mai ales despre moartea lui Dumnezeu în sufletele multora dintre noi: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l‑am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce‑a avut lumea până acum și‑a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne‑am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?” „Dumnezeu a murit!” reprezintă într-adevăr cuvintele cele mai citate ale lui Nietzsche, dar uităm sau nu stim că și Hegel vorbise despre un „Dumnezeu pierdut”. În ,,Prelegeri de filosofie a religiei”, Hegel nuanțează: „Dumnezeu nu mai este, Dumnezeu a murit; nu există gând mai atroce decât acesta, că tot ceea ce este etern și adevărat nu există, că negația e prezentă chiar și în Dumnezeu; la aceasta se adaugă durerea și mai profundă, certitudinea de a fi iremediabil pierduți, părăsirea oricărei valori”. Ei bine, mai ales despre acest „Dumnezeu pierdut” mărturisește și Nietzsche. În volumul „Cuvântul și carele de foc” Ion Fercu ne-a arătat că nu doar Hegel și Nietzsche au abordat o asemenea problematică ci, între alții, chiar și Pascal, cu multă vreme înainte (după cum notează Hegel), amintind despre marea durere pe care o produce vestea că Dumnezeu este mort: „Cu toate acestea, conceptul pur sau infinitul, precum abisul neantului în care toate ființele se scufundă, trebuie să caracterizeze durerea infinită, care nu era anterior decât în cultură, și senzația pe care se bazează religia modernă, senzația că Dumnezeu Însuși este mort (senzație care a fost enunțată în mod empiric de Pascal în afirmația sa: Natura evidențiază peste tot, atât în interiorul cât și în afara omului, un Dumnezeu pierdut)”.

Dar cine este cu adevărat Friedrich Nietzsche? În lectura autorului, în chei metaforice, este cel care a încurajat neliniștea limitelor, cel care a încercat să îmblânzească haosul spunându-ne că medicamentul se află la noi, în noi, este cel care ne arată cât „e de dificil de salubrizat universul prejudecăților”. Prima secvență a acestui edificiu tripartit este dedicată prejudecăților aflate între infern și provocare eternă. Plecând de la constatarea că „prejudecata este orice atitudine excesivă, care este deosebit de rezistentă la influența rațională”, Ion Fercu ne invită la o micro-istorie a acestui mod de a gândi / acționa / fi. Una dintre cele mai înverșunate voci anti-prejudecată a fost aceea a lui Francis Bacon din „Novum Organum”, loc unde erau vituperate vechile doctrine filozofice. Nu e ocolit nici Kant, cel care admitea drept surse principale ale prejudecăților imitația, obișnuința și inclinația, afirmând în „Prolegomene”: „Există învățați pentru care istoria filozofiei este însăși filozofia; prolegomenele de față nu sunt scrise pentru aceștia” (cu referire îndeosebi la cei care făceau parte din Popularphilosophie); în altă parte: „Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat a cărui vină o poartă el însuși”. Mult mai aproape de timpurile actuale, Pierre Hadot ne-a învățat cum să aruncăm praful de pe stereotipuri: printr-o asumare personală a experienței lecturii. Nu sunt uitați nici Plotin, Karl Popper care miza pe doctrina adevărului manifest (adevărul, dacă ni se prezintă în toată nuditatea sa, poate fi recunoscut întotdeauna ca adevăr) ori pasionalul Heinrich Heine ce amintea în ton de Wagner când exclama: „Când se arată zorii, e lipsit de înțelepciune să te lași călăuzit de un orb”. Din paginile cărților, figuri emblematice precum cele ale Prințului Mîșkin, Don Quijote și chiar Micul Prinț desfășoară același ultimat al desprinderii de „simțul comun”. Îi acompaniază pe deplin Borges când e de părere că „realul este ceea ce durează puțină vreme, e împrejurare, în vreme ce fantasticul este ceea ce durează mereu”. Lista poate continua… În paranteză fie spus, e minunată această lejeritate de a aduce la „masa tratativelor” nume de prim rang ale gândirii universale cu filozofi, eseiști, istorici ori literați ai contemporaneității, punându-le în lumina potrivită, după caz, meritele (pe cei din urmă nu i-am numit aici). Revenind, același Ion Fercu ne demonstrează că Nietzsche poate fi perceput drept cel mai seducător Don Quijote al metafizicii – el lasă în urmă ruine în cenușa cărora vrea să arunce semințele unor noi valori – și ne propune o privire comparativă cu textul Evangheliei lui Ioan (Cap.XII, 24). Sunt inedite – iar pentru mine cu totul surprinzătoare – trimiterile către unele din pasajele biblice, dar și către figura Părintelui Serafim Rose (implicit către mișcarea Death to the World), cel care mai înainte de a face trecerea către mediul monastic ortodox fusese preocupat de fețele bizare și hâde ale nihilismului. E momentul când sunt inventariate și o bună parte din măștile pe care le împrumută Friedrich Nietzsche, asumându-și în principal manifestările dionisiace și chipul Antihristului.

Partea a doua – „Prăbușiri și iviri de lumi” ne semnalează că în viziunea lui Nietzsche fiecare dintre noi trebuie să devină Zeu, să instaureze Supraomul, acel Supraom cu o nouă morală (opusă moralității omului de turmă), care are la bază idealul grec. Eroii antici își asumau chiar și tragic responsabilitatea distrugerii echilibrului valorilor, plătind dezvrăjirea ordinii existente cu suferința; totuși, au credința că refac armonia lumii. Ion Fercu are timp să se oprească și asupra unui palier extrem de important, acela al presupusei legături directe dintre opera lui Nietzsche și Arhiva creată de naziști; sunt definite de-a lungul procesului etape, precum și influențele exercitate (a se vedea sora Elisabeth Forster – Nietzsche). Cât adevăr, cât minciună – care sunt uneltele propagandei?

Aceleași teme și concepte cheie, precum eterna reîntoarcere, Supraomul, voința de putere, capătă noi valențe odată cu sfârșitul celui de-al doilea capitol și începutul capitolului următor („Supraomul versus Cyborgul”); aici sunt problematizate noțiuni precum postumanism, transumanism, metaumanism din perspectiva Supraomului / antitezei Ubermensch vs. Untermensch; chiar dacă nu ocupă primul plan este anunțată și apariția unei posturi grotești-stranii, aceea a omului ameliorat prin digitalizarea conștiinței, criogenie, clonare și editare genetică.

În întregul său, „Nietzsche sihastrul din noi” e probabil cea mai completă monografie în cultura română a ideilor propagate de filozoful german, un tom care se așază extrem de potrivit lângă cel dedicat subteranelor lui Dostoievski, dimpreună propunând metaexperiențe gnoseologic-existențiale purtate în raport cu ideea de limită. Autorul demonstrează în atâtea rânduri vocația enciclopedistului care are știința de a-și susține prin argumente valide arhitecturile întocmite. Grație voinței de cunoaștere, cât și unei bucurii intrinseci, Ion Fercu mă trimite cu gândul la minunatul Borges, cel care exclama în fața misterelor întregului univers: „Hay tanta soledad en ese oro. / La luna de las noches no es la luna / que vio el primer Adán. Los largos siglos / de la vigilia humana la han colmado / de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo” („La luna”); și încă: „Întotdeauna mi-am imaginat paradisul ca un fel de bibliotecă”.

Petre Isachi, către Bibliopolis

Am stat câteva minute bune să mă gândesc la forma pe care să o dau materialului de față. Am oscilat între a încerca să fiu sec, exact, angajat într-un exercițiu de maximă obiectivitate în raport atât cu critica criticii, cât și cu docuficțiunile ori dialogurile ivite cu măiestrie de Petre Isachi, în timp ce, pe de altă parte, mi-am recunoscut dorința de a încredința hârtiei și câteva rânduri despre omul Petre Isachi, un spirit cu adevărat liber, ale cărui valori temeinice au știut să gliseze dinspre spațiile livrești către realitățile de aici și de acum, propunând unei lumi în care nu și-a pierdut niciodată încrederea soluții elegante, viabile, făcând dovada unui profesor cu viziune, prezent în cetate, atent la transformările acesteia. Chiar dacă auzisem de numele dumnealui încă de la vârsta adolescenței, când elevul Liceului Teoretic „Gh. Vrănceanu” începea să „schimbe macazul” de la o clasă de matematică-informatică către un viitor domeniu al filologiei, aveam să-l cunosc într-adevăr câțiva ani mai târziu, revenind în calitate de profesor la liceul de unde plecasem; urma să fiu pentru ceva timp parte a unei catedre de limba și literatura română de excepție, care îi avea în componență – socot necesar a-i aminti – pe Rodica Miron, Coca Alexandrescu, Carleta Brebu, Ioan Lazăr, Petre Isachi. Întâmpinat cu căldură și beneficiind de experiența dumnealor, am avut parcă un plus de susținere din partea lui Petre Isachi, care m-a invitat în paginile revistei „13 Plus”, deopotrivă a știut cum să dozeze câteva sfaturi pentru activitatea de la catedră, mai mult decât binevenite, demonstrând implicit și un soi de pragmatism în relația cu elevii pe care îi considera „parteneri cu drepturi depline” într-un dialog despre destinul formelor de cultură.

Odată ajuns în acest punct, e momentul să fac cunoscut elementul central care îl definește pe profesorul și omul de cultură Petre Isachi: am în vedere ființa dialogică, așezată cumva metaforic sub imaginea aceasta a unui excurs peripatetic, cu disponibilități afective și având capacitatea de a genera parcă la nesfârșit metadiscursuri valide în raport cu o matrice existențială. Nu ar fi, cred, lipsit de importanță să amintesc că este autor al unor volume de istorie și critică literară, dar și de critică a criticii, printre care „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”, „Despre dramaturgia lui Viorel Savin”, „Aut Cioran, aut nihil”, „Conversații în oglindă cu Mircea Eliade”, „Jocul de-a adevărul”, „Cartea-Sfinx și deriva hermetică. Alternative critice”, „Docuficțiuni critice”, „Zburătorul – o revistă lovinesciano-optzecistă. Repere istorico-literare”, „Romanul, încotro?”, „Amanta de proximitate”, „Autoportret în oglindă”, „Anotimpurile romanului. Origini, convergențe, poetică și poietică, proteism, interpretări” – scris în colaborare cu Ioan Lazăr. Director fondator al unei reviste meritorii de cultură, „13 Plus”, Petre Isachi a colaborat deopotrivă cu reviste importante din țară (printre acestea „Ateneu”, „Zburătorul”, „Cartea”, „Bucovina literară”, „Vitraliu”, „Contemporanul”, „Plumb” etc.), demonstrând o anume generozitate, oferind articole de aceeași ținută / valoare, din dorința de a înțelege demersul critic ca ficțiune a ficțiunii, în care aproape fiecare element ar putea să conducă către Bibliopolis.

Desfășurând o activitate multi-compartimentată (poate ar trebui să amintesc și faptul că a fost pentru o bună perioadă redactor șef-adjunct al „Convorbirilor didactice”, consilier științific al Editurii „Psyhelp”, membru ASPRO, membru al Societății de Științe Filologice ș.a.m.d.), o analiză minuțioasă a tuturor elementelor ar presupune un volum de lucru cu rezultate ce nu pot prezentate aici, acum. Mă voi opri totuși asupra ultimelor două volume ieșite în 2024: „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”, Editura Salonul Literar Odobești – în fapt, volum reluat, operându-i-se de această dată, în 2024, adăugiri cu nuanțări / deschideri dintre cele mai interesante și „Dramaturgia lui Viorel Savin”, Editura Rotipo.

Jorge Luis Borges rămâne poate cel mai mare magician, bibliotecarul prin excelență, cel care desfășoară noi lumi, creditându-le existența labirintică printre neuitare / moarte / vis. Prețuit în spațiul unor culturi diferite, universal, de-a dreptul adulat de cei care iubesc formulele sapiențiale și un anume nonconformism cu caracter vizionar („Moartea de care ne este frică până în adâncul oaselor este moartea pe care în fiecare noapte o numim vis.”, „Nu contează să citești, ci să recitești.”, „Viața însăși este un citat.”), Borges te include în lumea lui, amintind că opera (chiar și înainte de re-interpretare) e un act de interlocuție. Petre Isachi reușește să demonstreze odată cu volumul mai sus amintit că, într-adevăr, menirea criticului nu este aceea de a scrie despre, ci de a intra în dialog, de a miza pe un act viu: lui i-a fost dat să comunice cu textul. Ni se aduce aminte că în polisul grec discipolii erau provocați la discuții dialogice prin parcurgerea a două etape: sincriza (crearea pretextului) și incitarea propriu-zisă la cuvânt. La Tzvetan Todorov principiul dialogic presupune procesualitate, cunoaștere și moralitate – aspect voit dat la o parte azi. Același atrăgea atenția că analiza nu trebuie să se răsfrângă orb asupra textului literar, ci trebuie să fie interesată și să își asume alteritățile sale. În aceeași manieră, Petre Isachi e de acord că perspectiva dialogică de interpretare implică dialogul în condițiile lumii organizate polifonic: totul comunică și se comunică, fapt pentru care cercul hermeneutic al criticii dialogice este ad infinitum – la fel precum este și sensul.

Compartimentarea volumului lui Petre Isachi amintește de pătrat ori cruce („…avem de-a face cu o civilizație degenerată care a pierdut sau nu a mai păstrat raportarea sa la două forme geometrice în / din modelul tradițional al lumii: pătratul și crucea. Este numărul totalității și plenitudinii lumii terestre, tangibile, materiale, simbolizată prin cele patru puncte cardinale, prin patru vânturi, prin patru stâlpi pe care se sprijină universul…”), cele patru dialoguri (în principal despre inspirația și forța divină, muzica misterioasă a lumii, convergența ideilor și a miturilor în orizontul unui destin plin de mister, mai ales despre imaginație) mărturisind niște crezuri adânc înrădăcinate. Luăm aminte în lungul acestei călătorii că aflându-ne într-o postură de tip Don Quijote, fiecare ar fi dator să își aducă aminte că „trăiește și moare repetând o scenă”, literatura (poate chiar viața) fiind posibilă în forma unui limbaj de repetiție. Memoria individului nu este o sumă, ci presupune o (dez)ordine de posibilități nedefinite. Întrebările lui Pedro (alter ego al autorului) demonstrează înțelepciune, abilitate de a opera cu valori din câmpuri diferite; ele nu descoperă adevăruri înlănțuindu-le, nu distrug misterul ființei, ci capacitează, multiplică, așa cum se „întâmplă” la Blaga. Sunt pe deplin acord cu Ion Fercu, cel care opina: „Căutător de leacuri pentru rănile pustiului din noi, spectacol de gală al măștilor, fantastic al fantasticului înrudit cu sângele albastru al îndrăznelilor nietzscheene, opul isachian este povestea insului sănătos intrat în malaxorul unui spital de psihiatrie, povestea noastră, soră geamănă celei din Zbor deasupra unui cuib de cuci, o odisee despre noi, aventurierii supraviețuirii care sperăm mereu să ne apropiem de mitica Ithaca…”.

Cel de-al doilea volum pe care l-am semnalat – „Despre dramaturgia lui Viorel Savin” – echivalează cu un exercițiu pragmatic de critică literară, exercițiu ce își dovedește eficiența în (re)dimensionarea unei opere de primă importanță pentru dramaturgia românească contemporană. Urmărind atât succesiunea textelor dramatice tipărite de Viorel Savin, cât și reprezentările propriu-zise, dimpreună cu aprecierile critice, opul proaspăt născut va deveni, sunt convins, obligatoriu pentru oricine interesat de destinele teatrului contemporan ori punctual de bio-bibliografia corect desfășurată / interpretată a lui Viorel Savin. Consecvent cu principiile clasice ale analizei de text, Petre Isachi descoperă motive și teme recurente (dintre care se detașează probabil „revoluția” – „o înaintare pe loc”), decodifică simboluri și descoperă semne grăitoare pentru o ficțiune (cu resorturi în realitățile imediate) ce are capacitatea de a se lua la trântă cu istoria și de a demasca comportamente viciate. Plecate dinspre o reinterpretare a clasicilor dar conștiente de noile „cuceriri” ale (post)modernității, pline de gravitate și ironie, pastișând ludic intervale ale devenirilor de-o clipă, în fine, textele (ce nu seamănă unul cu celălalt) lui Viorel Savin sunt mai degrabă corozive în raport cu o lume kitsch, cosmetizată în exces. Meritoriu atât pentru autor, cât și pentru cel așezat „în lumina reflectoarelor”, volumul actualizează metaforic mitul exilatului etern și semnele-martor ale Adevărului.

Concluzionând, prin insolitul și totuși justețea ideilor exprimate, Petre Isachi se suprapune peste imaginea cărturarului aflat în continuă căutare, într-o aventură a spiritului, demonstrându-și la fiece pas erudiția, exclamând parcă consonant cu Borges: „Privesc literatura ca pe o formă de fericire”.

Sergiu Grapă – utopii, distopii

Motto: „Credo quia absurdum” (Tertullian)

O lume prinsă în chingi, o lume care promovează valori mai mereu cu chip de import, neostoita dorință de a acumula fără opreliște, plasând individul prea puțin virtual în vârful oricărui top; o competiție acerbă cu timpul din care nimeni nu iese învingător, o „nouă societate” care trebuie să bifeze repere social-politice ieșite din aburii unor afaceri transfrontaliere. Până la urmă, vorbim de „afacerea” omului ultra-modern, care nu mai încape în nicio paradigmă dar care topește cu forțe crescânde în progresie geometrică ceea ce altădată constituia firescul, banalul, tihna, poate chiar frumusețea lumii. E priceput în deconstrucție, hibridizare, fragmentare, poate chiar într-un soi de coabitare cu aleatoriul, hazardul. Dar e și omul-cu-chip-nou care e dispus să investească toată știința în redefinirea relației pe care o construiește cu tehnologia, de multe ori fără a ține seama de principii morale. Putem admite că până mai ieri cunoașterea era interconectată inevitabil cu comunicarea, puterea cu controlul, în timp ce evaluarea scopurilor umane presupunea compartimente etice, unele derivând din latura normativă a religiei. Astăzi, binele, frumosul, adevărul (implicit, de multe ori, legătura cu Divinitatea) sunt noțiuni instabile, aflate într-o continuă redefinire. Acest lanț de noi „prefigurări” e apanajul unor specialiști care utilizează o altfel de limbă de lemn prin care implementează un „cadru legislativ” cu rol de a conferi sens unor realități a căror apariție altădată putea fi doar intuită, în timp ce azi (acestea) reconfigurează întreaga existență. Sunt conștient că aș putea fi greșit înțeles, mai ales din pricina faptului că atitudinea pe care o manifest e un element recurent în ceea ce afirm – însă nu, nu sunt un paseist, nu mă opun noului cu orice preț, ci am o doză de rezistență care vine probabil din sentimentul că „democrația” (cuvântul poate cel mai des invocat în prezent) nu mai poartă aceleași înțelesuri, că un asemenea concept a fost remodelat în așa fel încât să mențină doar câteva aparențe, dar să întunece libertatea reală.

Unde anume se află omul contemporan între utopie și distopie? Care îi este limbajul, ce anume și până unde își mai poate acesta conștientiza propria condiție? Asemenea  întrebări și multe altele (mi-)au revenit odată cu vizitarea unei expoziții cu totul aparte, pe care artistul plastic Sergiu Grapă a propus-o în luna octombrie la Galeriile „Alfa” în Bacău. Creațiile sale formează un corpus unitar, interesat de a amplifica o supra-temă, aceea a jocului dintre Creator și creație, în accente preponderent suprarealiste. Criticul de artă Maria Bilașevschi arăta cu un alt prilej că lucrările lui Sergiu Grapă „te poartă în două mari călătorii, din care poveștile se ramifică și se intersectează”, o lume în care superficialitatea, măștile, lașitatea și lipsa umanității presupun metamorfoze, aproape în toate cazurile făpturi pseudo-umane, cât și un alt traseu, de-a lungul căruia „artistul își mărturisește grafic încorsetările, […] luând pielea unor personaje care-ți indică, subtil, un moment în timp (un cod întipărit pe cămașa de piele), ori o năzuință”. Privind expoziția încerci sentimentul că Sergiu Grapă are șansa unei omnisciențe totale – el „privește” deopotrivă din perspectiva celui care creează, cât și din perspectiva ființei create. Fără a fi explicit moralizator, există o doză de (auto)ironie, dublată de un ușor sarcasm în raport cu (im)posibilitățile unei lumi decăzute, închise, saturniene.

În general, distopia naște mai multă curiozitate, e legată indisolubil de chiar „realitățile zilei”. Trăim într-o lume distopică, obsedată de fenomenul dezumanizării tehnologice? Un romancier și eseist englez, Samuel Butler (1835‑ 1902) avertiza: „Omul va fi pentru mașini ceea ce sunt astăzi câinele și calul pentru om. El va continua să trăiască, bineînțeles va cunoaște îmbunătățiri și probabil viața sa va fi mai agreabilă decât este astăzi, domesticită sub triumfala putere a mașinilor… Dar în ferocitatea lor, mașinile câștigă teren pe zi ce trece, zilnic suntem tributari lor, există din ce în ce mai mulți oameni destinați să le servească sclavi… Rezultatul final nu este decât o problemă de timp”. Industrializarea ființei trece către apariția transumanismului, a cyborgului. Părintele ciberneticii, Norbert Wiener, aprecia spre mijlocul secolului trecut că învățarea este o calitate pe care o atribuim exclusiv sistemelor conștiente de sine și aproape mereu sistemelor vii. În prezent, fără doar și poate, realitățile sunt altele. Dacă mașina (în ipostaza ei de traducător multi-input > multi-output) înlocuia doar forța umană, acum ea e în stare să parcurgă procese ale cunoașterii, să aibă inteligență (autonomă) – se înțelege că viitorul apropiat îi va da posibilitatea să analizeze și să producă serii de raționamente valide, până la urmă va fi în stare, probabil, să ființeze pentru ea însăși. Într-un fel, întâlnirea dintre nanotehnologii, biotehnologii, informatică și științele cognitive va conduce către modificarea omului, fie către augmentarea sa, fie către ameliorare (am putea deja admite că orice om vaccinat e un om augmentat). Condiția cyborgului înseamnă depășirea umanului în toate condițiile, dar în același timp cochetează și cu o „renunțare la sine”. Intuim deja cum dimensiunea morală a existenței are de suferit… Cristopher J. Benek, un pastor din Florida, a născut multe controverse susținând un transumanism creștin, în sensul că roboții înzestrați cu inteligență ar putea primi botezul, dacă doresc. Dacă doresc. Pentru unii utopie, pentru alții distopie! Ei bine, revenind la expoziție, toată această lume a unor posibilități și posturi aparte (adoratori ai dispozitivelor, relația stăpân-sclav, multiplicarea genomurilor selecționate în urma decodării, eugenia liberală etc.) e perfect vizibilă în lucrările lui Sergiu Grapă. Între lumea nouă și lumea veche, artistul își îngăduie serii de nostalgii și rememorări, iluzii optice ivite din dorința asumării depline a spațiului-cel-nou, simfonii ce amintesc de atonal și dizarmonie dar și de eterna condiție a damnatului. Suita lucrărilor aduce în prim plan un întreg șir al erorilor, istoria post-recentă consumându-se cumva într-un viitor „întrevăzut”, dar care paradoxal pare să se fi consumat. „Blue prayer”, „Sirena” și altele propun ființe bionice, augmentate, chipuri ce ne vorbesc dinspre ceea ce ne este dat să trăim; și aici, trasează un datum. Zborul imploziv din „Carantina îngerilor” ori „The Last”, „Pray” (imaginea iconică a unui robot cu mâinile împreunate, într-un joc de inversare a rolurilor grotesc-plauzibil), apoi „Cursa generațiilor”, „Geneza”, „Tree of life”, acompaniate de „Recycling” (un fel de cerc vicios al răului și al politicilor absurde) dau măsura corectă a unor realități sumbre.

Suntem într-adevăr între utopie și distopie, între un soi de terra mirabilis cu plecare în texte aparținând lui Thomas Morus („Utopia”) ori Francis Bacon („O nouă Atlantidă”) și sumbrul unor viziuni de factura lui „1984” (George Orwell), „Un nou început” (Aldous Huxley), seriale, filme de tipul „Westworld”, „Black Mirror” etc. L-aș adăuga pe bătrânul „Mad Max”, cu lumea sa plină de avertismente, ce scoate perfect în evidență caracteristicile unei societăți distopice: guvernare autoritară sau totalitară, supraveghere constantă, propagandă și manipulare, inegalitate socială extremă, lipsa libertății, tehnologie represivă, distrugerea mediului înconjurător.

Ce îi este specific lui Sergiu Grapă? O imaginație luxuriantă ce cochetează când cu suprarealismul, când cu postmodernitatea. Tușe fine, minuțioase, multiplicându-se continuu într-un joc „bitter sweet” care alcătuiește fără doar și poate una dintre cele mai solide metanarațiuni. În cheie simbolică, posibila cronică a unei transformări totale, în granițele căreia putem observa cum siliciul va fi depășit neuronul. Sergiu Grapă poate fi și „noul renascentist”, expertul în neurocultură, un homo communicans care ne atrage atenția că ne aflăm doar aparent într-un no man’s land. În fapt, „Utopie și distopie” atestă noua paradigmă social-politică: code is law. The unknown!

Frumosul întunecat

Sunt afirmații care sună în urechea omului contemporan extrem de banal, chiar naiv, dar care ar trebui să nască un soi de responsabilitate reală, deloc retorică și prea puțin teoretică. Istoria ne poate modela viitorul favorabil doar dacă învățăm cum să nu uităm lecțiile trecutului, doar dacă nu îmbrățișăm tăcerea, ci încercăm să vorbim despre erori și răni, nu pentru a le vindeca – căci ar fi imposibil, ci pentru a evita să le adâncim. Memoria este un scut împotriva repetării erorilor. Fără doar și poate, evenimentele tragice din trecut au un impact direct asupra societății de astăzi, indiferent de cât de mult focalizăm asupra unui subiect; vedem cum la nivel mondial se încearcă redefinirea polilor puterii, începutul de mileniu trei aducându-ne realități ce cuprind și câteva teatre de război cu influențe total nefaste. Ele constituie totodată prilejul de a încerca arme neconvenționale, chiar de a readuce în prim plan amenințări cu arma nucleară. Împărțim poate prea ușor între lumea civilizată și restul, uitând că mai ieri unii față de care avem acum totală încredere, au comis greșeli cu greu de iertat. Să fi învățat omul îndeajuns din incidentele nefericite de la Hiroshima, Nagasaki, Cernobîl, Fukushima? – cele cunoscute, deja cu „o istorie” larg receptată și de… nespecialiști. Câți dintre noi știm oare despre celelalte incidente? Windscale, Marea Britanie (1957) – un incendiu la un reactor a dus la eliberarea de cantități semnificative de material radioactiv în atmosferă, contaminând o zonă extinsă; Three Mile Island, SUA (1979) – o parțială topire a miezului unui reactor a provocat o evacuare masivă și a generat îngrijorări la nivel mondial cu privire la siguranța centralelor nucleare; Goiania, Brazilia (1987) – un dispozitiv medical cu cesiu-137 a fost furat și demontat, expunând un număr mare de oameni la radiații; Tokaimura, Japonia (1999) – o reacție nucleară necontrolată într-o fabrică de prelucrare a uraniului a dus la decesul unui lucrător și la contaminarea zonei. Iar lista, știu, ar putea continua! Deși apărute din cauze diferite (erori umane – greșeli de operare, proiectare defectuoasă, lipsă de instruire adecvată, defecțiuni ale echipamentelor, catastrofe naturale), cu consecințe distincte, asemenea „evenimente” constituie evidențe cu rol de a motiva comunicarea neîntreruptă, dialogul netensionat și lipsa de imixtiune a oricăror argumente de forță. „Capacitatea” omului de a fi ajuns într-o asemenea postură paradoxală de a-și pune în pericol propria existență din pricina unui impresionant bagaj informațional face parte dintr-un „frumos întunecat” ce adesea ne reamintește că valorile pentru care luptă omul în prezent presupun individualism, stress, consum neîntrerupt, conectare digitală, atitudine critică dar mereu sceptică, toate acestea ducând la hibridizarea identităților și mai ales la îngrijorări privind viitorul. Energia nucleară este o sursă importantă de energie, totuși, riscurile nasc scenarii horror, apocaliptice, ce presupun contaminare radioactivă, evacuări masive etc.

Expoziția lui Viorel Cojan „Ciornîe & Bello. Frumosul întunecat” e un semnal multi-fațetat în fața unor asemenea realități „omnivore”, trecute dar (încă) posibile. Mai presus de avertismentul intrinsec, ea are și funcția de a instaura o lecție necesară vizând valori etice și, dincolo de toate acestea, așa cum ne atenționa artistul, ne mărturisește un soi de fascinație construită în raport cu realitățile unor societăți socialiste în granițele cărora cel în discuție a trăit, fie fizic, fie prin raportări culturale succesive. Simbolic și nu numai, sub forma unei împreună-lucrări, în expoziția de fotografie și grafică de la Galeriile „Alfa” a expus și MI.GA.KO – numele de artist al fiicei sale, Miruna Cojan, aflată la studii în Franța, la Școala superioară de animație 3D MoPA, în Arles.

„Frumosul întunecat” este evocarea teribilului eveniment nuclear de la Cernobîl, țesută pe destinul a doi îndrăgostiți. Nu e o poveste de dragoste ci, în cuvintele autorului, „colapsul ei, un ultim avertisment”. În fapt – trebuie s-o zicem – lucrările echivalează cu nucleul unui foto-roman grafic ce urmează să apară, un foto-roman grafic amplu, de șase capitole, cuprinzând peste 300 lucrări, care, sunt convins, la momentul apariției va naște multe discuții și se va instaura drept un reper în artele vizuale contemporane, grație tehnicilor folosite, întrepătrunderilor acestora, precum și capacității deosebite de a contextualiza viabil „realități” deopotrivă fantastice, vizionare, aflate uneori dincolo de rău și bine. O spun cu toată convingerea, arta lui Viorel Cojan nu disimulează, ci arată; nu colaționează, ci construiește fie dinspre propriile temeri, fie dinspre așteptări ce sunt umbrite acum de constatările amare pe care cel care instaurează discursul le face în fața istoriei. Am avut șansa să discut în câteva rânduri cu Viorel Cojan, am aflat multe din punctele de tangență dintre elementele propriei biografii și elementele artistice create; unele se vor topi printre rândurile de față, pe altele le voi păstra și le voi marca în font special, din dorința de a oferi la prima mână chei de lectură. Mai mult, în două rânduri voi apela și la „Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor”, volumul Svetlanei Aleksievici care a șocat lumea la momentul apariției. Cred că puse în acord, toate acestea vor crea un soi de performance de un inedit total care ne va readuce aminte că uneori arta poate surprinde violent.

Dar am lăsat să se înțeleagă că „Frumosul întunecat” și interesul pentru ruși & sovietici are rădăcini adânci. Purtând încă din copilărie imaginea terifiantă a pistolului pe care tatăl său îl ținea sub pernă, neaflând decât mult mai târziu domeniul de activitate al acestuia, Viorel Cojan va fi înțeles destul de devreme că viața e un labirint plin de pericole, un labirint care își cere în permanență drepturile.

„Aspectul cel mai hidos în comunism se leagă de ideea de libertate. Omul se naște liber iar orice constrângere îi afectează starea sa de libertate. Cea mai mare inovație a rușilor a fost aceea de a instaura teama”.

Neascultând dorința tatălui și chiar trecând peste interdicția acestuia de a păși în lumea artelor, tânărul Cojan devine pasionat de grafică, literatură, ulterior de fotografie, limbaj artistic pe care avea să-l ducă, ulterior, spre excelență. Interesat de arta cinematografiei, urmărind „producțiile vremii”, în mare parte filme rusești de propagandă, va fi marcat de pelicule precum „Alexander Nevsky”, „Al 41-lea”, „Balada soldatului”, „Zboară cocorii”, simțind ceva din artificialitatea acestora dar sesizând pe de altă parte și marea disponibilitate emoțională de care e capabil sufletul rus. Gestionând sentimente divergente în raport cu noua cultură sovietică, e sensibil la momentele ei de deschidere – la filme precum „Copilăria lui Ivan”, „Călăuza” (Andrei Tarkovsky) ori la interpreți ca Vladimir Vysotsky care, în propria arhivă sentimentală, rămâne în aceeași linie cu Bob Dylan. 

„Rușii au o cultură minunată dar inutilă pentru că nu i-au putut transforma într-un popor mai bun”.

Cernobîlul e un eveniment pe care Viorel Cojan l-a trăit și care l-a marcat. În acea perioadă lucra la un studio nou înființat în cadrul Trustului de Petrol Moinești. În nopțile cu pricina, dar îndeosebi într-o seară ploioasă, când se îndrepta spre Dumitru Macovei, cu intenția de a vorbi despre tragicul eveniment, a constatat de-a lungul străzii șiroaie puternice de culoare galbenă. O atare mărturisire ne aduce aminte, peste mii de km, de vorbele unui participant direct la eveniment: „Am mers. Și eu știți ce am văzut? Pe marginile drumului. În razele soarelui. O strălucire fină. Strălucea ceva ca un cristal. Niște particule micuțe. Mergeam spre Kalinikovici, prin Mozîr. Se reflecta ceva. Am vorbit între noi. Ne minunam”.  („Dezastrul de la Cernobîl”) Așadar, cu plecare din realitate, se vor naște ulterior accente în lucrările sale, galbenul fiind resemantizat, însoțind existența însăși, în toate formele ei. Protagoniștii expoziției sunt doi tineri generici, ale căror sentimente se metamorfozează ciudat. Iubirea se amestecă cu ura, răutatea invadând expresii când reci, când debusolate, când dornice de un pragmatism autentic. Trupurile poartă puterea radiațiilor iar sexualitatea e pusă în slujba Mamei Rusii. Ei se luptă cu destinul, vor să supraviețuiască cu orice preț, devenind „exponate” de o ciudățenie aparte. Pendulând între un posibil real și date suprarealiste, dinspre evenimentul-care-se-produce și vis grotesc, practic granițele dintre viață și moarte se estompează. Cei doi trăiesc agonic, în transă, percepând centrala nucleară stând pe niște picioroange, în forma unei apariții monstruoase cu puterea de a-i urmări.

„În artă nu am mizat niciodată pe o hyper-coerență”.

Suntem – cum altfel? – în plin coșmar, în transrealitate. Suntem într-o altfel de lume post-apocaliptică, recreată de artist cu obsesiile din tinerețe – mă refer la oamenii care nu mai au picioare ci niște prelungiri sub forma cărucioarelor, devenite dincolo de legile naturii „parte anatomică”. Clădirile, ba chiar întreg orașul suferă asemenea mutații. Lumea post-Cernobîl e coșmarul care circumscrie întreaga existență și astfel devin și devenim conștienți de propria noastră fragilitate.

„O civilizație se poate autodistruge dacă nu își poate opri excesele de putere și lăcomie. Probabil, singură natura este cea care va regăsi calea de a lua întreaga aventură de la capăt”.

Elemente și simboluri universale se amestecă: Titanicul, în drumul său spre pierzanie, fumegă galben, alteori (fie în Occident, fie în Afganistan) omul e cablat, supus mașinăriei; într-o lucrare, grație unui efect picture – in -picture, pe fundal, în plan îndepărtat, se află chiar afișul expoziției, posibil testament lăsat umanității. Nu au cum să nu te urmărească cele două siluete ieșite din mare, pervertind chiar sensurile primare (germinare, viață, energie, continuitate) ale unui asemenea element: pe de o parte, femeia-militar, de o sexualitate debordantă pusă în slujba prefăcutului, pe de altă parte tânăra ce poartă o mască amintind de plăgile ciumei; omul, între neputințele sale, omul căzut nu doar din Eden, ci mai nou, și din propria istorie… Viorel Cojan a reușit să propună publicului o expoziție de excepție, în spațiul căreia împlinește o întreită postură: grafician, fotograf, împătimit de text și volutele acestuia, urzind o filozofie ce vorbește despre spațiile de dincolo de limite.

Gheorghe Crihan

Este binecunoscut faptul că dacă îți dorești cu adevărat să ai o societate puternică, trebuie să prețuiești în primul rând valoarea autentică și nu substitutul acesteia. Să îți permiți să înlături kitcsch-ul de cum apare și să condamni cu toate posibilitățile tot ce nu se împărtășește din tripticul bine – frumos – adevăr. Să ieși din „ceea ce se poartă”, nu dintr-un paseism inoperant ci pur și simplu din nevoia unei comuniuni organice cu armonia și echilibrul unei lumi corect orientate. Nu știu cât greșesc, dar devenirea mi se pare echivalentă cu o întoarcere îndeosebi spre tine însuți, dar mediind aproape în permanență, cu oareșce inteligență, între „cuceririle” prilejuite de activitățile desfășurate în societate și descoperirile care urcă dinspre coridoare proprii. Mi-aș dori ca undeva la vremea bilanțului să constat că „am lucrat” și pentru mine dar și pentru alții, că nu am părăsit calea dreaptă, că nu m-am aventurat irațional de dragul oricărui experiment abia ivit.

Am fost atent până la vârsta la care mă aflu (sper că și de aici încolo!) la oamenii frumoși pe care i-am întâlnit. Nu știu dacă neapărat lista ar fi una lungă, dar evident, sunt convins, nu un număr mare ar fi fost menit să (mă) impresioneze, ci aproape exclusiv calitatea oamenilor. Nu m-au interesat modelele sub nicio formă, ci am fost mai degrabă atent la comportamente, atitudini, pentru că abia de-a lungul unor asemenea paliere îți poți da seama de voiciunea unui caracter nobil. Nu am trăit printre sfinți, dar am fost destul de norocos să pot „înregistra” gesturi coborâte parcă din Pateric. Și da, pot spune cu mare bucurie că am avut repere minunate. Nu-mi plac superlativele, tocmai de aceea voi evita să aplic etichete unor nume, le voi păstra în taina inimii mele. Oamenii mari au un soi de elocvență pe care nu o poți da uitării. Immanuel Kant spunea minunat că „Elocința este un atribut al înțelepciunii însuflețită de sensibilitate”. Pe unii i-am întâlnit aievea, pe alții i-am dibuit grație paginilor volumelor ce mi-au amprentat devenirea. Despre mulți am auzit vorbindu-se.

Pe Gheorghe Crihan îl voi fi întâlnit într-o și dintr-o întreită postură: mai întâi, îmi aduc aminte de prezența domniei sale de-a lungul Aleii Parcului, în Bacău. Locuind în anii copilăriei în același bloc, întorcând cu susul în jos câmpul de joacă alături de prietenii de-atunci, altfel spus mai tot timpul afară mai ales în vacanța de vară, figura lui Gheorghe Crihan mi-a rămas întipărită ca fiind aceea a unui om cu un simț deosebit al umorului care știa să strecoare – de multe ori în treacăt – câteva „cuvinte de duh” cu rolul de a înveseli atmosfera. Un om care acordă atenție copiilor are cu siguranță o fire deschisă, plină de bunătate și de o solicitudine care nu are cum să rămână nerecompensată. Nu m-am înșelat! Apoi, l-am cunoscut pe domnia sa oarecum mediat, datorită faptului că am avut șansa de a o avea ca învățătoare pe soția dumnealui, Natalia Crihan. De-a lungul celor patru ani ai claselor primare, într-o formă sau alta, am înțeles că familia Crihan era aceea a unor oameni dedicați faptelor duse până la capăt, că sunt din stirpea rară a celor care nu umblă cu judecăți de măsură. Și da, oricât aș vrea să ocolesc un ton plin de patetism, mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi și chipul învățătoarei care a stat în câteva rânduri aplecată peste neputințele unui copil cu scris urât, ori care mai avea de lucrat la capitolul încrederii. În sfârșit, acum, după atâția ani, iată, îmi e dat să-l cunosc pe Gheorghe Crihan printre și mai multe amănunte, grație unui volum autobiografic care a ieșit la lumina tiparului către sfârșitul anului 2022, la Editura „Egal”.

Paginile cărții ne poartă de-a lungul unei vieți cu „urcușuri și coborâșuri”, cu nevoințe deosebite ale unui om care a știut cum să-și gestioneze până la perfecțiune abilitățile și datele-i specifice. Urmărind o desfășurare cronologică, semnatarul rândurilor ne contrapunctează câteva din highlight-urile acestei peripeții frumoase: plecăm dinspre anii unei copilării fericite (deși private de toate bunurile ori jucăriile unui copil de-acum), apoi simțim fiorul monstruosului război, întâlnim seceta cumplită din 1946, devenim tovarăși odată cu prezentarea stagiului militar, pentru ca mai apoi să-i urmărim cariera desfășurată sub auspiciile unei activități culturale – pedagogico – didactice. Etapă de etapă, Gheorghe Crihan își etalează (spre cinstea lui!) toate atuurile pentru a ocupa fie un prim post de învățător, fie pe cel de îndrumător cultural la Secția de Artă și Cultură Bacău, inspector școlar, secretar la Comitetul pentru Cultură și Artă al orașului Bacău, susținător al proiectului dedicat Universității Populare ș.a.m.d. Atent la drumul pe care și-l asumă, la rândul său autorul rămâne sensibil la prezențele ce îi vor deveni benefice și cărora le întoarce câteva rânduri de mulțumire și apreciere, prin cele câteva pseudo-portrete creionate în tușe destul de fine. Surprinzând deopotrivă aspecte fizice dar mai ales morale, semnatarul se simte din aceeași albie cu Iulian Antonescu, Constantin Bordeianu, Dumitru Fânaru, Corneliu Berceanu, membrii familiilor Mihai Borcea și Luncanu; desigur, nu sunt singurele nume care apar! Un capitol aparte este consacrat tovarășei de-o viață, Nataliei Crihan, cartea devenind măcar metaforic în acest punct curajoasa epopee a unei familii ce și-a dedicat existența învățământului băcăuan. Urmează o serie de anexe, fotografii, dar și câteva observații fine adresate Ministerului Învățământului. Of, mă întreb retoric: despre care minister să fie vorba? Despre cel care își schimbă politicile de câteva ori pe an? În fine, să revin: toate acestea nu sunt prezentate sec, fără „lichid sinovial”; dimpotrivă, o serie de întâmplări amuzante, pline de ironie ori invers, de-a dreptul dramatice (a se vedea episodul cu cel salvat de la moarte prin spânzurare) inundă paginile volumului. Să fiu înțeles: nu am căutat neapărat veleități literare ieșite din comun, nu m-au interesat nici arhitecturi complexe, conștient fiind de faptul că o asemenea carte e mai degrabă o cărămidă bine așezată în temeiurile unui construct moral. Ce surprinde în chip deosebit e faptul că peste și dincolo de toate, Școala rămâne marea familie în care Gheorghe Crihan se simte în largul său. E preocupat în permanență de lărgirea orizontului elevilor, de vizitarea acestora la domiciliu pentru a stabili varii măsuri remediale, de lecturile suplimentare pe care le poate oferi, de mijloacele moderne (raportate la acele momente) pe care le poate întrebuința (mai ales diapozitivele și „multifuncționalul”, propria sa invenție). Și altele, și altele…

Un volum care e scris din aceeași convingere că totul trebuie făcut pentru oameni, dintr-un soi de afinitate motivată direct, cu plin de energie și avânt, așa cum aflăm din „N-am știut toate acestea de la începutul vieții mele, dar instinctul meu m-a călăuzit tot timpul. Prin urmare, în toată lucrarea mea se oglindește acest mare adevăr: curajul!”. „Hei, viață…” e o melancolică așezare în ramă a unei profesii de credință, a unei depline încrederi în câteva din cele mai profunde date ale omului dintotdeauna. Gheorghe Crihan va fi avut curajul să creadă până la capăt în om și mult mai puțin în „timpurile” acestuia!

O nouă ediție a Crailor

Puține sunt cărțile care au născut atâtea pasiuni și au constituit punct de plecare pentru viitoare controverse precum „Craii de Curtea-Veche”. Publicat în 1929, rămâne una dintre capodoperele literaturii și limbii române, un exemplu cu totul remarcabil pentru un stil „căutat”, cu elemente constitutive din mai multe zone, un „vârf” estetic mai întâi de toate, propunând cititorului o galerie de personaje bine conturate, complexe, fiecare întrețesând propria poveste și alcătuind o personalitate puternică. Fără doar și poate, meritele lui Mateiu Caragiale sunt numeroase – au fost de altfel puse în evidență de studii importante, așa încât universul matein și-a multiplicat coordonatele într-un ritm ce te duce cu gândul la progresia geometrică. Stilul și atmosfera, temele abordate, chiar o anumită tensiune narativă mascată, registrele lexicale, simbolurile și aluziile implicite, caracterul de operă deschisă – toate se auto-instituie în argumente pertinente pentru un soi de fascinație ce a acompaniat generații și mode literare.

În paranteză fie spus, am revăzut la început de an filmul lui Mircea Veroiu – un regal! Propunând o adaptare literară care a păstrat coordonatele importante, recreând stilul vizual și în fapt adevărata atmosferă, producția cinematografică a avut puncte de tangență cu geografia intimă a vremurilor surprinse în roman, întrucât s-a filmat în zona veche a Bucureștiului, pe Batiștei, la Mogoșoaia, în zona Parcului Carol, apoi la Dunăre și chiar în preajma Cazinoului. E drept că au fost și voci mai critice cu jocul actorilor dar ele s-au topit printre volutele pline de înțelesuri tainice, pe care le-a provocat transferul dinspre literatură către arta cinematografică. Dar să închid paranteza…

Materialul de față îmbracă mai degrabă haina unei invitații la o nouă lectură a Crailor, semnalând o ediție cu totul și cu totul remarcabilă. Am așezat-o în imediata proximitate a ediției Humanitas, cea tipărită în 2015, care a beneficiat de ilustrațiile lui Răzvan Luscov. Totuși, de data aceasta, bucuria mi-a fost și mai mare, mai ales datorită faptului că vorbesc, iată, despre o apariție anastatică bibliofilă, volum îngrijit de Ioan Pintea și George Ardeleanu, ce adună în cuprins și un dosar critic matein. Cartea pe care v-o supun atenției a avut punct de plecare într-o ediție publicată în 1945 la Editura Coresi, îngrijită de Dinu Albulescu, Nicolae Steinhardt, George Tomaziu, tipărită în 446 de exemplare numerotate, numărul 225 fiind și martorul în desăvârșirea proiectului la acea vreme. Apariția volumului din 2024 a fost posibilă grație unui proiect editorial deosebit de amplu, inițiat și susținut de Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, în colecția „Panteon românesc” (ediții de patrimoniu), colecție coordonată de prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române. Una dintre particularitățile ediției este și prezența a paisprezece ilustrații de George Tomaziu – pictor, grafician, memorialist, poet, intelectual rafinat, absolvent al Academiei de Arte Frumoase București (clasa Francisc Șirato), el însuși cu un destin de excepție – posibil subiect de film! -, închis deopotrivă în timpul celui de-al doilea război mondial , cât și în 1950, acuzat de spionaj în favoarea Marii Britanii. Despre desenele sale Pavel Chihaia nota la moartea lui Tomaziu: „Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale rămâne până acum cea mai frumoasă însoțire  plastică a unei scrieri, alături de alte opere iluminate în Occident, un Cervantes, un Stephane Mallarme, un Dino Buzatti. […] Și la George Tomaziu, ca și la Mateiu Caragiale, găsim strălucirea veche a comorilor bizantine, povestiri care se întorc în răsăritul culturii noastre, siluetele cavalerilor de legendă pe decorul veșnicelor trăsături lumești și virtuților zgomotoase, orgoliile heraldice și pretențiile ridicule, această măreție și decadență a amurgului unui imperiu. George Tomaziu a interpretat pe Mateiu Caragiale ca pe ultimul mare scriitor bizantin…”

Încă din 2023, într-un articol din „România literară” (nr.1-2), Ioan Pintea atrăgea atenția asupra unei cărți rare, „greu de găsit acum în bibliotecile din România. O ediție de colecție, «bibliofilică» (termenul îi aparține lui N. Steinhardt), apărută la Editura Coresi în 1945. Lipsește din bibliografiile Mateiu Caragiale și nu e ușor de găsit în referințele și interpretările critice privitoare la Craii de Curtea-Veche. Și pentru noi, îngrijitorii acestei ediții anastatice, descoperirea a venit oarecum surprinzător. Surprinzător, citind, recitind și, redescoperindu-l pe N. Steinhardt, un matein împătimit, care a consacrat un număr semnificativ de texte lui Mateiu (incluse în acest volum), aflând, chiar de la el, date clare despre editarea ediției din 1945 (a se vedea scrisoarea din 1985, reprodusă în articolul semnat de George Ardeleanu, trimisă de N. Steinhardt directorului României literare)”  („Predoslovie”). În același articol ni se precizează: „Mărturiile lui Steinhardt cu privire la Craii de Curtea-Veche sunt numeroase și, am spune, emblematice. Le găsim nu numai în textele critice, eseuri, interviuri, completări la anumite lacune în ceea ce privește edițiile Crailor, scurte polemici pe marginea unor teme mateine, le găsim și în corespondență”. Preiau la rândul meu un scurt fragment dintr-o scrisoare a lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca: „Îndrăgostit – de patruzeci și unu de ani (scrisoarea este din 1970, n.n.), și nebunește – de Craii de Curtea-Veche, urmărind neîncetat cu atenție crescândă pătrunderea cărții în cercuri din ce în ce mai largi de cititori; strălucirea ei mereu mai explozivă, mai necontestată; diamantina refracție pe care întunericul o <<acuză>>; recunoașterea ei definitivă drept ceea ce a fost și este: o capodoperă a literaturii noastre, citesc tot ceea ce se scrie despre romanul acesta vrăjit. /…/ În sfârșit, orice prilej e bun pentru a vorbi despre Crai.” – scrisoarea a fost publicată și în primul volum de corespondență, publicat la Polirom în 2021. Trasee și afinități în și dincolo de timp! În „arhitectura critică” a lui Nicolae Steinhardt, „dosarul” conține nouă articole / eseuri publicate în reviste și / sau volume de sine stătătoare: „O carte a Bucureștiului: Craii de Curtea Veche” (de urmărit traseele pe care semnatarul le „reface”), „Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche”, „Mateiu Caragiale”, „Craii lui Mateiu și craii lui Fănuș” (o analiză comparată, având drept referent, în chip evident, romanul „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”), „Visul galeș matein” (surprinzând un dublu caracter – de vis împlinitor și de povestire în marginea vieții), „Toate ne sunt îngăduite, însă nu toate ne sunt de folos” (în contra unei critici biografice!), „Cu sifon, sifon albastru”, „Johann Strauss: valsul imperial” (un exercițiu exemplar de a pune în acord atmosfera romanului cu un „vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință.” – nota chiar Mateiu Caragiale), apoi, la final, „Addenda la Mateiu I. Caragiale”.

Volumul a fost deja întâmpinat pozitiv în cadrul unei dezbateri din martie 2024, la Muzeul Național al Literaturii Române, la care au luat parte Ioan Pintea, George Ardeleanu, Clara Mareș, Nicolae Brînzea, Călin Andrei Mihăilescu, Caius Dobrescu, Adrian Mureșan. Ulterior, în iulie 2024, cartea a fost lansată și la Mănăstirea Rohia. Au urmat alte ecouri: sunt convins, drumul ei abia a început!…