Eu, când scriu despre Tatiana Ernuțeanu, scriu despre poezie! – și da, mai în glumă, mai în serios, de fapt foarte serios, toate textele Tatianei poartă în structura lor interioară un inefabil care se află în strânsă legătură cu fiorul și experiența unei poezii de mare forță, un spațiu în care își închide parte a temerilor, speranțelor, așteptărilor, probabil din necesitatea unor reevaluări ulterioare, pentru că – cel puțin așa am înțeles eu! – coordonatele trasate de aducerile-aminte curg prin contururi noi către clipa propriu-zisă a rostirii. Așa cum ne-o devoalează, în ceea ce o privește, întreaga existență se desfășoară în raporturi complexe cu rațiuni motivate diferit, însă asumată chiar în forma unor trăiri în parte paroxistice. Cu ceva timp în urmă scriam despre primul volum de versuri – „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra”, apărut la Ed. „Eikon”, că îi propune cititorului mai multe straturi încărcate semantic, straturi ce formau într-un final o structură de o soliditate aparte, cu forța de a-și fi demonstrat viabilitatea chiar printre întâmplările haotice ale unui prezent imoral și demotivat. Priveam atunci diferit realitățile Hydrei, concluzionând că tocmai acesta părea mai degrabă ținutul unei stări nemaivăzute, putând fi locul damnat în care sunt închise toate razele ce vor fi scânteiat pentru câteva clipe în absurdul atotprezent ce măcina și încă mai conjugă existențe – sugestia fiind, pentru încă o dată, aceea că „poemele nealese” viețuiesc fatidic: „Dincolo de hotare nu am călcat și viața mi-o plimb ca pe un pumn de semințe pe/ care nu știu unde să-l arunc” („Viața ca un tabel XL”). Reflex dorit ori ba al voinței de reprezentare în descendență schopenhauriană, lumea Tatianei Ernuțeanu e și un manifest postmodern ce adăpostește preponderent tensiunile unui personaj care mizează pe onestitate. Eminamente confesiv, excursul existențial turnat în formă lirică nu a fost și nici nu este condiționat de respectarea regulilor formale, ci răbufnește cu tărie, făcând loc unei logici intrinseci, în care se pot întâlni paradoxal absurdul, insolitul, suprarealul. Și aici, ba poate mai ales aici, poezia înseamnă stare a spiritului, asumarea din plin a tuturor trăirilor, distrugerea oricărei măști, conținut afectiv-reflexiv transfigurat și stilizat într-o viziune poetică în stare de a răsturna banalul unor „locuri comune”. În mod cert, vocea poetică determină o altă ordine a realului în măsura în care esteticul presupune libertate și autonomie.
Cel de-al doilea volum abia apărut – „buletin de știri blues” (Ed. „Tracus Arte”) ne încredințează câteva „poeme ale fragilității deopotrivă agresate și agresive” (Al. Cistelecan), desfășurate în fața ochilor așa cum ar fi putut rula pe un prompter cu chef de a face farse. În primă instanță, probabil senzația lectorului va fi aceea a unei lecturi inadecvate, care reclamă în tot cazul revenirea asupra „artefactului”.
Primul poem e unul al deschiderilor, mută linia orizontului către singurul plus infinit posibil – recunosc că l-am citit în cheia perechii eu-tu (Martin Buber): „ceea ce conține o realitate / e posibil să nu existe deloc în alta / cu toate astea continui / să stai pe o suprafață lipsită de precizie / cu obiecte mici / fără să le vezi așa / fără măcar să-ți dai seama / că nu păstrezi distanța corectă / cineva îți spune că ești trează / simți aluneci și vrei / din nou travaliul visului / unde ești prezentă prin absență / un nou om încălzit / de o formă primară de fericire / pe care o numești inexistență” (1). Creația presupune sacrificiu, iată de ce autoarea își așază volumul în siajul unui motto precum „I can only connect deeply or not at all.” – Anais Nin. Poemele nasc conștiința iar sensul Cuvântului instaurează temeiul existenței – flash-uri care anunță asumarea unei pre-ordini: „atingerea / în clar / pe umăr […] / încordare și freamăt / pe traiectoria amintirii / clipei / înainte de somn / într-un spațiu gol / în care nu există nimic cu adevărat / mai mult decât un sistem de idei inconștiente și / legănarea minții pe linia ștearsă / din suprafața care nu e nici cearșaf nici realitate / a maxilarului tău”. (2) Tema-vedetă surprinde însăși dinamica aproprierilor și depărtărilor în cuplu, fiind interesată de întreaga gamă a motivelor de a te încrede în celălalt ca posibilitate de afirmare a propriului destin. Asistate uneori de o geometrică transfigurare a realităților concentrice, visul și corpul continuă ca unități indivizibile, așa cum înregistrăm în cel de-al patrulea text: „…split screen în vis în ritmul sângelui tău singurul ritm pe care / mai știu să-l redau // nu iau cu mine nimic ies din moment cu totul // se ajunge mereu / să simplific în sumă / visul + corpul / unități simple indestructibile / ce se întorc nefolosite”. Structurate în secvențe lirice contrastante ca întindere, textele nu sunt diferențiate prin titluri, trimițând către parcurgerea mai multor etape ale aceluiași continuum. Chiar dacă rareori avem parte de mofturi ivite de niciunde („te trezești tăcută / nu e cazul să faci mai mult / nimic nu este schimbat / cu backspace te poți întoarce oriunde / spam my will”), aici, în cel de-al doilea volum, ludicul e abandonat în colț, prim planul fiind ocupat de rostirea gravă. Textele autoarei reflectă propriile temeri, sunt apa-oglindă în care eul liric își poate înregistra sau nega distopiile: „încercăm să surprindem / pe suprafața translucidă a apei / toate micile noastre fisuri absențele toate semnele disperării” (6), „îmi amintesc totul / fața de masă în flăcări disputa care a impus mișcarea / spiralele de fum ridicate spre cer / ca o rugăciune să nu se schimbe nimic / apa / apa e singurul lucru pe / care nu mi-l amintesc” (19).
La braț cu Freud, eul liric încearcă să își definească traumele. Aș zice că fiecare „îndepărtare” de o prezență investită cu soliditate și sens naște o frică compulsivă care generează la rândul ei – într-un joc cauză-efect – nevoia unor noi repere: „ceea ce mă fixează / e ceea ce dă sentimentul / că în dulap nimic nu s-a schimbat / aceleași rufe călcate / toți cei vii și cei morți / printre rafturi și lavandă / segmente artificiale / că stăm pe loc.” (10) Într-adevăr, cred că, într-o bună măsură, poezia ilustrează nevoia celuilalt, resimțită și în forma unei stări de grație. Un eu și un tu deloc generici care să susțină sub forma a doi poli esențiali rosturile iubirii și ale singurei vieți acceptabile. Cuvintele autoarei atârnă greu, au energie, sunt palpabile. Poezia Tatianei Ernuțeanu e – fără să își dorească neapărat – în contra „direcțiilor” momentului; nu e un discurs legat de conjunctură, nu prețuiește stereotipiile și mai ales nu e dispusă să caricaturizeze. Nici nu va trage cu ochiul, nici nu va privi cu lupa – de multe ori, cu o cuvenită detașare, autoarea operează atât la nivelul realității imediate („oamenii nefericiți sunt cei mai periculoși/ pentru că sunt antrenați să reziste”- 20), cât și la cel al valorilor morale, notând cu simplitate: „egalitatea / se observă / doar din poziție superioară / spre exemplu de la etaj / un etaj deasupra căruia / nu mai stă nimeni / decât Dumnezeu”-24. Chiar dacă odată cu prozopoemele din a doua parte a volumului autoarea demonstrează și dexterități de o logică convenabilă (a se vedea 41), acest „buletin de știri blues” are o arhitectură bine dusă la capăt, consumându-se sub auspiciile unor trăiri de o intensitate ieșită din comun, dar propunând și disponibilități intertextuale însemnate, ce indică deopotrivă „știință de carte”, cât și mult har poetic. O poezie a situațiilor de urgență! Nu ai cum să nu o îndrăgești pe Tatiana Ernuțeanu când declamă: „Nu-mi comisionez dorințele. Și nu m-aș dezice de cine sunt, cu toate superficialitățile mele de blondă, cu trăiri paroxistice”.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu