Adrian Ghenie, aventuri în aceeași cameră

Expoziția lui Adrian Ghenie a venit de nicăieri – bine, recunosc, e nefericită formularea, însă pe undeva, pentru mine, chiar are oarece acoperire. Nu eram un mare fan al său, e drept că nici nu i-am urmărit în mod special urcușul. Știam de Ghenie, știam de mult timp – mi-aduc aminte că prima dată am survolat câteva culoare ale web-ului, căutând febril informații referitoare la tânărul ce devenise pe atunci una dintre noile stele ale artelor plastice. Am găsit ce doream destul de repede; nu la mult timp după aceea, m-am mai domolit… Se prea poate să nu mă fi priceput!

Nici acum, când scriu prezenta „notă explicativă” nu-mi face vreo bucurie specială să recunosc că pur și simplu nu știam de evenimentul de la Timișoara. Urma să aflu că fusese destul de mediatizat, însă așa se întâmplă uneori, astrele se așază atât de nefavorabil încât nici nu mai merită să cauți justificări; ridici din umeri, asta e, te dai bătut. Noroc cu vocea din off (fiecare cu norocul lui) care din când în când mă mai face atent, îmi deschide ochii. La telefon, prima dată nici nu mi-a venit să cred: am bănuit că-i o glumă, desigur fără sare și piper – nici nu vedeam care i-ar fi miza. Apoi, ușor ușor, mi-am „revenit”: da, plecat la Timișoara, aveam să am bucuria unei duble întâlniri – una fabuloasă, o numesc aci pe cea cu Victor Brauner, și o alta față de care, cum nu, manifestam interes dar îmi setasem așteptările la un nivel extrem de redus. Nu mă alint dar de obicei chiar nu mă duc la evenimente să „bifez”, ci particip doar la cele despre care cunosc că-mi vor umple inima. Cum va fi totuși la Ghenie?

Și a fost bine, a fost chiar foarte bine! „The impossibile body” – îi păstrez denumirea în engleză, parcă se pliază mai bine pe întregul concept – a echivalat cu o suită de lucrări, nu multe la număr, care spuneau povestea stranie a „aceluiași om din aceeași cameră”, a individului ce va fi experimentat formele cele mai acute ale alienării și care încerca să găsească, fie și pentru câteva clipe, prilej de a-și întâlni propriul eu. De fapt, expoziția la care mă refer continuă și la nivel tematic câteva direcții ale altor expoziții din 2022, preocupate toate de a împărtăși experiența în parte dramatică a post-pandemicului. Artistul vizual forțează rolul instrumentelor digitale, ridicându-le la rangul de prezențe în afara cărora timpul se destramă. New media reclamă noi atitudini, noi conceptualizări și chiar noi posturi – iar o asemenea realitate se întrevede printre lucrările lui Adrian Ghenie care „înregistrează” volute și volumetrii până acum probabil inexistente.

Nu știu neapărat în ce zonă să îl duc pe Ghenie, poate nici nu e cazul unor comparații, mai ales că unele se vor dovedi destul de forțate; dar parcă pe alocuri amintește de Malcolm Morley (pionier al mai multor stiluri, practicând printre altele un fotorealism de care s-au îndrăgostit politicile market media), de Donald Sultan (cu florile sale supradimensionate, apelând adesea la materiale folosite în industrie precum gudronul ș.a.m.d., în timp ce aici, la Ghenie, părți anatomice suferă metamorfoze importante, primind în prelungirea lor „prietenia” a tot felul de device-uri), poate chiar de Peter Wüthrich (artist complet, a cărui exprimare artistică cunoaște forme dintre cele mai surprinzătoare, îngăduind nostalgii romantice, cu o viziune a lumii în care cărțile au funcția de a da măsura echilibrată a epopeii omului contemporan), de Jan Wawrzyniak (cu ale sale încercări experimentale la granița cu minimalismul de a resemantiza culoarea și formele) și de ce nu,  la nivelul mesajului, mai nou, de lucrările semnate Britta Thie, care dezvoltă o mecanică interioară panotată HD, fiind interesată de felurite modalități de a redesena spațiul tehnic al televiziunii și al cinematografiei prin semnificații în parte postmoderne. Deși din zone total diferite, cei numiți pare-se că au ceva în comun fie și la acest nivel al constatării / al strigătului ultimativ, al efortului de a vedea cât mai clar seria de realități deformate care se pregătește să impună în progresie geometrică noi paradigme. Așa cum aflăm din materialul de prezentare a expoziției, „de data aceasta, transparențele joacă un rol important iar materialitățile dispozitivelor care populează scena par că influențează tonurile reci de culoare ale carnației, prin plasticul sidefat, ecranul lucios și lumina albastră”.

Eu am plecat cu gândul că mai ales acum știu de care parte a „ecranului” îmi doresc să fiu! Mă bucur că evenimentul organizat de Fundația Art Encounters mi-a facilitat întâlnirea „live” cu un artist pe care de-acum încolo îl voi „asculta” cu mult mai multă atenție – desenele lui Adrian Ghenie mi-au derulat în fața ochilor, într-un soi de monitor-oglindă, fragmente dintr-o posibilă viitoare aventură, girată și mai ales controlată de o AI ce își va cunoaște foarte bine interesele. Sau poate greșesc, oi fi eu, prăpăstios!…