Despre ferestrele lui Aurel Stanciu

În tot acest amalgam generat de insuficienţele unei contemporaneităţi ce abia mai respiră, printre nonsensurile unei societăţi situate în falsele temeiuri ale post-adevărurilor născute doar de dragul unor artificii schizoide şi interesate de politicile consumeriste, funcţiile memoriei ar trebui cu siguranţă reconsiderate, recontextualizate; doar în felul acesta s-ar produce re-orientarea, ieşirea dintr-o paradigmă care, iată, îşi dovedeşte neputinţele. Într-o intervenţie tipărită după zilele Revoluţiei, Ion Vianu ţinea să reamintească întregii societăţi că „nu e nevoie să fii psiholog ca să înţelegi ce este, în viaţa fiecărui ins, amintirea: pe de o parte, ea alcătuieşte acel capital care se acumulează şi care dă, prin prezenţa lui mereu sporită, greutate şi substanţă existenţei umane, dar în acelaşi timp ea este şi firul conducător care dă fiinţei o continuitate şi o devenire fără de care existenţa nu ar avea valoare”. Memoria e fără doar şi poate superioară, o forţă unificatoare, un pod între viaţa conştientă şi inconştientă, fără de care existenţa s-ar desfăşura fragmentar şi mai degrabă fără tâlc.

Am avut bucuria de a-l fi cunoscut pe Aurel Stanciu cu mulți ani înainte, în postura de profesor al Colegiul de Artă „G. Apostu” Bacău și încă de acolo am înțeles că domnia sa e în toate o prezență cât se poate de vie, care știe însă de fiecare data cum să procedeze în așa fel încât să așeze temei de semnificație în discursul pe care și-l asumă. Mă gândesc acum că printre altele, ceea ce îi este propriu pictorului Aurel Stanciu este și această capacitate unică de a găsi liant între volutele timpului, generând un metatext care alunecă dinspre clipa prezentului către ceea ce va fi fost să se întâmple undeva, cândva. Forma, culoarea, linia sunt toate așezate la îndemâna omului creator, poate singurul care mai e în stare de a vorbi despre frumusețea tuturor celor ce ne înconjoară. Nu știu dacă greșesc, însă acolo printre coridoarele cele mai interioare, Aurel Stanciu este un romantic care își continuă crezul de a oferi celui din apropiere tot soiul de motive pentru a-și căuta mai departe chipul identitar. Porțile și ferestrele lui Aurel Stanciu funcționează sub forma unor portaluri care acumulează energie reprezentativă pentru un mod de a fi înalt. Ele pot fi lecturate totodată și ca o invitație pentru a consemna prezența. Aproape de fiecare dată rama e semn al devenirii, o apariție întru totul simbolică care consfințește prezența a cel puțin două etape, e presemn și împlinire a semnului, e depărtare și apropiere, temniță și libertate, de ce nu – o continuă promisiune că aici și acolo pot face parte din aceeași preumblare prin ținuturile Logosului. Tonurile potrivite vorbesc despre o altfel de armonie, aceea a rodului de prin legende și grădini edenice. La Aurel Stanciu actul pictural e o reafirmare a volumetriilor pârguite, altfel spus asistăm la o discretă încredere în chiar propria predestinare. Într-o lume bolnavă, suferind printre propriile neputințe, gestul de încredere al pictorului vizează un viitor ce poartă însemnele luminii. Ferestrele sunt și ochiul casei, canalul prin care celălalt poate lua aminte de o anume prezență. Adesea, în lumea de odinioară, ritualurile se desfășurau la fereastră: canaturile mediau între afară și înăuntru, între speranța și ceea ce va fi fost împlinit, între acum și ceea ce urma să fie. Mai mult, cele patru ochiuri ale geamului erau delimitate de o cruce de lemn cu importante funcții taumaturgice. Ceea ce mi se pare important este faptul că Aurel Stanciu însuși dorește să salveze această corolă de minuni. E multă emoție, o doză mare de nostalgie, privire aruncată peste umăr, dar și discurs așezat sub tonul imperativului care ar trebui mai mult ca niciodată să miște energii altfel uitate.

Închise sau deschise, cu obloane ori fără, ferestrele sunt martorul deloc pasiv al unei istorii care curge cu cel râu amintit încă de Antichitatea greacă. De acolo pleacă întreaga istorie asumată a frumosului artistic. Piatra, lemnul, elementul vegetal sunt ingredientele unei lumi care încă nu a încremenit ci ființează cu o îndrăzneală și un firesc ce ar putea să surprindă orice set de politici ale prezentului. La Aurel Stanciu, fereastra cu flori e și amintirea unui legământ, e întoarcerea acasă, aduce aminte de crinii țarinii lui Paisie Velicicovski.

Profesor și artist, Aurel Stanciu e pe deplin conștient de misia lui. Pictează pentru a readuce la suprafață, ne acomodează cu o poetică a plinului pentru a ne (re)familiariza cu un firesc constituit în granițele frumosului, binelui și adevărului. Nu risc prea mult dacă admit că nu e gratuit nimic în arta lui Aurel Stanciu, ci totul e purtător de semnificație – înzdrăvenește punctele nodal-semnificative, aduce cerul mai aproape, lasă să se întrevadă, adumbrește doar pentru a chema cu și mai multă forță lumina, apoi ne rânduiește în tindă pentru a desfășura mai departe această poveste frumoasă a ferestrei.

Grație acestor ferestre (aflu că artistul a depășit demult cifra de 100 de lucrări), Aurel Stanciu creează un continuum care ne invită în permanență să vizităm încă și încă o dată esența lucrurilor, așezând existența cu tot farmecul ei în această dialectică a unor medieri subiective.