Dumitru Macovei, liturghisind frumusețea creatoare

Mi-aduc aminte de cuvintele Arhimandritului Spiridonos Logothetis care arăta că „frumusețea minunată a lumii, cu preafrumoasa ei melodicitate, cu armoniile minunate ale trilurilor de păsări, cu melodiile preadulci ale instrumentelor muzicale, cu sunetele minunate ale omului, ale psalților, ale cântăreților, precum și cuvintele minunate pe care le spun oamenii în cuvântări, toate acestea au fost făcute ca să bucure urechile și auzul omului, ca să devină ajutor spre desăvârșirea lui și spre slava lui Dumnezeu”. În actualul dar persistentul ei proces de îndepărtare de fiorul magic, lumea contemporanului pare să își fi pierdut acea sensibilitate arhetipală, înotând acum mai degrabă artificial printre maniere de a gândi existența clipei. Într-un asemenea carusel interesat exclusiv de dinamica nebună a transformării formei, ici colo se mai ivește câte un creator de frumos în accepția – aș zice eu! – firească a termenului. E și cazul fericit al lui Dumitru Macovei, o prezență care amintește pe deplin de marii maeștrii ai Renașterii, în sensul în care pânzele și frescele sale trimit către felul specific în care cei de „odinioară” priveau plenar lumea; lipsită de excentricități care să îi alimenteze coridoarele interioare, arta lui Dumitru Macovei complinește sensul cel mai adânc al existenței umane, întrucât mărturisește preponderent cromatic rodul bun al lumii în care trăim. Să ne înțelegem însă: discursul său nu trenează într-o lume fixată în memorie, ci dimpotrivă, este viu, plin de sevă, oglindind nimic altceva decât taina supremă a existenței, iubirea – iar către iubire tind formele surprinse în exercițiul artistic: atașamentul față de obiecte, străzi, case, persoane e până la urmă legământul pe care artistul îl face cu ceea ce îi compune viața. Pe de o parte, peisajele sale mi-aduc aminte de versurile lui Vasile Voiculescu din „Pârgă”, dar întrucât opera lui Dumitru Macovei își poate proba oricând universalitatea, nu mă feresc a-l aduce, pe de altă parte, și în apropierea lui Jakob Bohme, iar o asemenea trimitere nu mi se pare deloc deplasată cât timp arta sa poartă în sine dovada faptului că omul poate accesa în imediat frumusețile lumii divine. Astfel, locuri situate diferit apar străluminate de o paletă cromatică care iată, îl individualizează pe Dumitru Macovei între colegii de breaslă: Sighișoara, Moinești, Brezoi, Sozopol, Balcic, Tuzla, Eforie Sud, Herculane, mai apoi Ierusalim și tot așa, devin reperele unei lumi pe care artistul ne-o încredințează într-un gest aproape liturgic. Totuși, pânzele sale nasc o poetică a naturalului, a firescului. Tot acestea reamintesc apoi de unele din atributele omului din vechime dintre care cel mai important pare a fi capacitatea de a fi răbdător, de a aștepta în „straie sufletești potrivite” întâlnirea cu înaltul. Până și convenționala „natură statică”, surprinzând adesea colțuri ale atelierului, desfășoară mai degrabă un câmp de simboluri care devin operante mai ales în contextul întregii opere – a se vedea „Natura statică cu fond roșu”, dar și prezența fructelor, florilor, dintre care se detașează irișii și crinii (sper că vă aduceți aminte de celebrul text aparținând lui Paisie Velicikovski – „Crinii țarinei”). Nu știu dacă greșesc, dar până și gramofonul pare să fie dispus a-și orienta sunetele către ceea ce se află dincolo de aici-și-acum, către „afară”. Iar gramofonul ar putea fi adus în aceeași matrice sonoră cu „Cântărețul singuratic”, complinind sonorități perfect armonice.

Conștient de latura profund subiectivă a prezentelor „lecturi”, consider că Dumitru Macovei e un maestru al peisajului, umplând cu formă și culoare adâncurile unei vieți orientate, cu rost. Trăind în mod evident pentru artă, împrietenindu-se pentru totdeauna cu pictura de șevalet dar respirând cumva continuu în proximitatea zidurilor bisericilor și mănăstirilor pe care le însuflețește cu mare știință, artistul în discuție te convinge de adevărul aceleași speranțe că „Frumusețea va salva lumea”. „Dublul peisaj din Tescani”, „Casa din Butuceni”, dar poate mai ales „Copacul și orașul”, „Mărul și casa”, suita „Pomul recunoștinței” alături de „Prin Grădină”, sunt argumentele cele mai potrivite pentru a capacita orice efort de a deschide un nou orizont interpretativ.   

Părăsesc deocamdată acest topos plin de o miasmă paradiziacă, purtând în suflet lucrări ce pot mărturisi oricând și pe de-a-ntregul un crez, o lume fascinantă la care mă voi întoarce neîndoielnic: e vorba în primul rând de „Biserica Conacului Tescani” și „Lotca”, două lucrări care împreună deschid povestea fiecăruia dintre noi, în termeni de înstrăinare, căutare, izbăvire și întoarcere acasă. Rostul artei lui Dumitru Macovei rămâne acela de a liturghisi frumusețea lui Dumnezeu.