Sunt afirmații care sună în urechea omului contemporan extrem de banal, chiar naiv, dar care ar trebui să nască un soi de responsabilitate reală, deloc retorică și prea puțin teoretică. Istoria ne poate modela viitorul favorabil doar dacă învățăm cum să nu uităm lecțiile trecutului, doar dacă nu îmbrățișăm tăcerea, ci încercăm să vorbim despre erori și răni, nu pentru a le vindeca – căci ar fi imposibil, ci pentru a evita să le adâncim. Memoria este un scut împotriva repetării erorilor. Fără doar și poate, evenimentele tragice din trecut au un impact direct asupra societății de astăzi, indiferent de cât de mult focalizăm asupra unui subiect; vedem cum la nivel mondial se încearcă redefinirea polilor puterii, începutul de mileniu trei aducându-ne realități ce cuprind și câteva teatre de război cu influențe total nefaste. Ele constituie totodată prilejul de a încerca arme neconvenționale, chiar de a readuce în prim plan amenințări cu arma nucleară. Împărțim poate prea ușor între lumea civilizată și restul, uitând că mai ieri unii față de care avem acum totală încredere, au comis greșeli cu greu de iertat. Să fi învățat omul îndeajuns din incidentele nefericite de la Hiroshima, Nagasaki, Cernobîl, Fukushima? – cele cunoscute, deja cu „o istorie” larg receptată și de… nespecialiști. Câți dintre noi știm oare despre celelalte incidente? Windscale, Marea Britanie (1957) – un incendiu la un reactor a dus la eliberarea de cantități semnificative de material radioactiv în atmosferă, contaminând o zonă extinsă; Three Mile Island, SUA (1979) – o parțială topire a miezului unui reactor a provocat o evacuare masivă și a generat îngrijorări la nivel mondial cu privire la siguranța centralelor nucleare; Goiania, Brazilia (1987) – un dispozitiv medical cu cesiu-137 a fost furat și demontat, expunând un număr mare de oameni la radiații; Tokaimura, Japonia (1999) – o reacție nucleară necontrolată într-o fabrică de prelucrare a uraniului a dus la decesul unui lucrător și la contaminarea zonei. Iar lista, știu, ar putea continua! Deși apărute din cauze diferite (erori umane – greșeli de operare, proiectare defectuoasă, lipsă de instruire adecvată, defecțiuni ale echipamentelor, catastrofe naturale), cu consecințe distincte, asemenea „evenimente” constituie evidențe cu rol de a motiva comunicarea neîntreruptă, dialogul netensionat și lipsa de imixtiune a oricăror argumente de forță. „Capacitatea” omului de a fi ajuns într-o asemenea postură paradoxală de a-și pune în pericol propria existență din pricina unui impresionant bagaj informațional face parte dintr-un „frumos întunecat” ce adesea ne reamintește că valorile pentru care luptă omul în prezent presupun individualism, stress, consum neîntrerupt, conectare digitală, atitudine critică dar mereu sceptică, toate acestea ducând la hibridizarea identităților și mai ales la îngrijorări privind viitorul. Energia nucleară este o sursă importantă de energie, totuși, riscurile nasc scenarii horror, apocaliptice, ce presupun contaminare radioactivă, evacuări masive etc.
Expoziția lui Viorel Cojan „Ciornîe & Bello. Frumosul întunecat” e un semnal multi-fațetat în fața unor asemenea realități „omnivore”, trecute dar (încă) posibile. Mai presus de avertismentul intrinsec, ea are și funcția de a instaura o lecție necesară vizând valori etice și, dincolo de toate acestea, așa cum ne atenționa artistul, ne mărturisește un soi de fascinație construită în raport cu realitățile unor societăți socialiste în granițele cărora cel în discuție a trăit, fie fizic, fie prin raportări culturale succesive. Simbolic și nu numai, sub forma unei împreună-lucrări, în expoziția de fotografie și grafică de la Galeriile „Alfa” a expus și MI.GA.KO – numele de artist al fiicei sale, Miruna Cojan, aflată la studii în Franța, la Școala superioară de animație 3D MoPA, în Arles.
„Frumosul întunecat” este evocarea teribilului eveniment nuclear de la Cernobîl, țesută pe destinul a doi îndrăgostiți. Nu e o poveste de dragoste ci, în cuvintele autorului, „colapsul ei, un ultim avertisment”. În fapt – trebuie s-o zicem – lucrările echivalează cu nucleul unui foto-roman grafic ce urmează să apară, un foto-roman grafic amplu, de șase capitole, cuprinzând peste 300 lucrări, care, sunt convins, la momentul apariției va naște multe discuții și se va instaura drept un reper în artele vizuale contemporane, grație tehnicilor folosite, întrepătrunderilor acestora, precum și capacității deosebite de a contextualiza viabil „realități” deopotrivă fantastice, vizionare, aflate uneori dincolo de rău și bine. O spun cu toată convingerea, arta lui Viorel Cojan nu disimulează, ci arată; nu colaționează, ci construiește fie dinspre propriile temeri, fie dinspre așteptări ce sunt umbrite acum de constatările amare pe care cel care instaurează discursul le face în fața istoriei. Am avut șansa să discut în câteva rânduri cu Viorel Cojan, am aflat multe din punctele de tangență dintre elementele propriei biografii și elementele artistice create; unele se vor topi printre rândurile de față, pe altele le voi păstra și le voi marca în font special, din dorința de a oferi la prima mână chei de lectură. Mai mult, în două rânduri voi apela și la „Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor”, volumul Svetlanei Aleksievici care a șocat lumea la momentul apariției. Cred că puse în acord, toate acestea vor crea un soi de performance de un inedit total care ne va readuce aminte că uneori arta poate surprinde violent.
Dar am lăsat să se înțeleagă că „Frumosul întunecat” și interesul pentru ruși & sovietici are rădăcini adânci. Purtând încă din copilărie imaginea terifiantă a pistolului pe care tatăl său îl ținea sub pernă, neaflând decât mult mai târziu domeniul de activitate al acestuia, Viorel Cojan va fi înțeles destul de devreme că viața e un labirint plin de pericole, un labirint care își cere în permanență drepturile.
„Aspectul cel mai hidos în comunism se leagă de ideea de libertate. Omul se naște liber iar orice constrângere îi afectează starea sa de libertate. Cea mai mare inovație a rușilor a fost aceea de a instaura teama”.
Neascultând dorința tatălui și chiar trecând peste interdicția acestuia de a păși în lumea artelor, tânărul Cojan devine pasionat de grafică, literatură, ulterior de fotografie, limbaj artistic pe care avea să-l ducă, ulterior, spre excelență. Interesat de arta cinematografiei, urmărind „producțiile vremii”, în mare parte filme rusești de propagandă, va fi marcat de pelicule precum „Alexander Nevsky”, „Al 41-lea”, „Balada soldatului”, „Zboară cocorii”, simțind ceva din artificialitatea acestora dar sesizând pe de altă parte și marea disponibilitate emoțională de care e capabil sufletul rus. Gestionând sentimente divergente în raport cu noua cultură sovietică, e sensibil la momentele ei de deschidere – la filme precum „Copilăria lui Ivan”, „Călăuza” (Andrei Tarkovsky) ori la interpreți ca Vladimir Vysotsky care, în propria arhivă sentimentală, rămâne în aceeași linie cu Bob Dylan.
„Rușii au o cultură minunată dar inutilă pentru că nu i-au putut transforma într-un popor mai bun”.
Cernobîlul e un eveniment pe care Viorel Cojan l-a trăit și care l-a marcat. În acea perioadă lucra la un studio nou înființat în cadrul Trustului de Petrol Moinești. În nopțile cu pricina, dar îndeosebi într-o seară ploioasă, când se îndrepta spre Dumitru Macovei, cu intenția de a vorbi despre tragicul eveniment, a constatat de-a lungul străzii șiroaie puternice de culoare galbenă. O atare mărturisire ne aduce aminte, peste mii de km, de vorbele unui participant direct la eveniment: „Am mers. Și eu știți ce am văzut? Pe marginile drumului. În razele soarelui. O strălucire fină. Strălucea ceva ca un cristal. Niște particule micuțe. Mergeam spre Kalinikovici, prin Mozîr. Se reflecta ceva. Am vorbit între noi. Ne minunam”. („Dezastrul de la Cernobîl”) Așadar, cu plecare din realitate, se vor naște ulterior accente în lucrările sale, galbenul fiind resemantizat, însoțind existența însăși, în toate formele ei. Protagoniștii expoziției sunt doi tineri generici, ale căror sentimente se metamorfozează ciudat. Iubirea se amestecă cu ura, răutatea invadând expresii când reci, când debusolate, când dornice de un pragmatism autentic. Trupurile poartă puterea radiațiilor iar sexualitatea e pusă în slujba Mamei Rusii. Ei se luptă cu destinul, vor să supraviețuiască cu orice preț, devenind „exponate” de o ciudățenie aparte. Pendulând între un posibil real și date suprarealiste, dinspre evenimentul-care-se-produce și vis grotesc, practic granițele dintre viață și moarte se estompează. Cei doi trăiesc agonic, în transă, percepând centrala nucleară stând pe niște picioroange, în forma unei apariții monstruoase cu puterea de a-i urmări.
„În artă nu am mizat niciodată pe o hyper-coerență”.
Suntem – cum altfel? – în plin coșmar, în transrealitate. Suntem într-o altfel de lume post-apocaliptică, recreată de artist cu obsesiile din tinerețe – mă refer la oamenii care nu mai au picioare ci niște prelungiri sub forma cărucioarelor, devenite dincolo de legile naturii „parte anatomică”. Clădirile, ba chiar întreg orașul suferă asemenea mutații. Lumea post-Cernobîl e coșmarul care circumscrie întreaga existență și astfel devin și devenim conștienți de propria noastră fragilitate.
„O civilizație se poate autodistruge dacă nu își poate opri excesele de putere și lăcomie. Probabil, singură natura este cea care va regăsi calea de a lua întreaga aventură de la capăt”.
Elemente și simboluri universale se amestecă: Titanicul, în drumul său spre pierzanie, fumegă galben, alteori (fie în Occident, fie în Afganistan) omul e cablat, supus mașinăriei; într-o lucrare, grație unui efect picture – in -picture, pe fundal, în plan îndepărtat, se află chiar afișul expoziției, posibil testament lăsat umanității. Nu au cum să nu te urmărească cele două siluete ieșite din mare, pervertind chiar sensurile primare (germinare, viață, energie, continuitate) ale unui asemenea element: pe de o parte, femeia-militar, de o sexualitate debordantă pusă în slujba prefăcutului, pe de altă parte tânăra ce poartă o mască amintind de plăgile ciumei; omul, între neputințele sale, omul căzut nu doar din Eden, ci mai nou, și din propria istorie… Viorel Cojan a reușit să propună publicului o expoziție de excepție, în spațiul căreia împlinește o întreită postură: grafician, fotograf, împătimit de text și volutele acestuia, urzind o filozofie ce vorbește despre spațiile de dincolo de limite.
Marius Manta - oceanografie culturală 
Lasă un comentariu