Ioan Burlacu, spectacolul arhetipurilor

Începând de marți, 11 iunie 2024, Centrul de cultură „George Apostu” găzduiește expoziția „Incinta”, expoziție a artistului plastic Ioan Burlacu; în întregul ei, manifestarea a echivalat cu o nouă provocare, aducând în fața publicului o suită de obiecte, instalații, lucrări grafice etc. care, toate, laolaltă, mărturisesc un crez, un mod de viață, o asumare deplină a condiției creatorului aflat, cumva paradoxal, la el acasă dar și într-o continuă preumblare de-a lungul și de-a latul, într-o lume (re)generată de arhetipuri. Avem de-a face într-adevăr cu o expoziție-eveniment: chiar dacă o parte a lucrărilor au mai fost invitate la „întâlnirea cu publicul” (de exemplu, mă gândesc la expoziția „Des Veliri” de la Galeria Dana, Iași), „Incinta” e o demonstrație unitară despre forța de creație și evantaiul larg al mijloacelor de expresie. Ioan Burlacu face parte din rara stirpe a celor care știu să dăruiască miracolul creat, adunând la o agapă spirituală întreaga fire. În ultimul timp mai ales, această disponibilitate de a reconfigura volumetrii, de a încerca forme noi, de a prelungi existența evadând din convențional, i-au adus cuvinte de laudă și i-au așezat în linia orizontului noi sensuri. Spațiul amprentat de Ioan Burlacu e cel al începuturilor și nu numai, un spațiu poate nu neapărat edenic, dar care mai adăpostește ceva din temeiurile Creației. Simbolic, totemic, formele știute devin și mai inteligibile în virtutea unor metamorfoze ce în mod spectaculos duc povestea mai departe. Aflate între experiment și certitudine, exponatele sunt elementele ce interconectează viziuni luxuriante. Nu ai cum să nu te bucuri de seria „carelor de luptă”, de scarabeul solar, de șarpe ori de săritor, de alte și alte apariții care semnalează un plan secund, alternativa, disponibilitatea de a re-imagina știutul, forța cuvântului-imagine. Din toate acestea înțelegi că nu degeaba Ioan Burlacu este nu doar un iubitor de poezie, ci un poet în adevăratul sens: undeva cu câțiva ani în urmă, mai bine zis cu prilejul apariției volumului său de versuri, ajungeam la certitudinea că, în cazul lui Ioan Burlacu poezia însăși devine drum extatic, o forță incluzivă care topește însemnele cotidianului și acaparează ființa: „Resfir paginile astea cu tot ce exist / filă cu filă și literă / încerc să mă caut ca și cum nu aș fi implicat / resfir întâmplările care există cu mine / desprăfuiesc cu pămătuful luminii / vreau să le văd de-a doua oară / mângâindu-le blick-ul // mă dezbrac / mă desatur / de unele mă dezic acum / sunt doar un om…” („ca și cum”). Toate aceste reconfigurări, aceste „des veliri”, toate aceste minunății care îi îmbracă lumea dezvoltă o lumină aparte cu forța de a-i completa discursul.

„Incinta” e mai apoi și posibilitatea de a vedea suprapuse mai multe layere ale aceleași biografii artistice chiar dacă, deja am lăsat să se înțeleagă, artistul se află dincolo de timp într-o continuă devenire, atitudine ce vine în principal din curiozitatea-i nedisimulată. Mi-aduc aminte de un interviu mai vechi, în granițele căruia îmi declara: „La peisaj programul a constat doar în culoare, lumină, mai târziu într-o serie de epurări și abstractizări, la grafică lucram cu diversitate mai mare de tehnici mixte. Dar peisaj lucram doar sub imperiul impresiei și naturii, nu puteam interveni; de regulă, în atelier era altceva, îmi lipseau aerul, lumina schimbătoare, căutarea motivului… aerosolii de plainair, monșer! Și apoi, activam într-un grup, unde peisajul devenise ușor defazat. După simpozionul ceh și vizitele în muzee importante, m-am simțit atras tot mai mult de pictură peste imagini printate, colaj si apoi decolaj. Aici, programul a constat în experiment și folosirea de noi materiale adecvate suportului (mult pastel, baiț, tușuri, culori de apă) pentru obținerea unei expresii noi, cu o mai mare prezență a subconștientului, a gestului rapid, a materialelor simple, uneori prefabricate. Compoziția, portretul, nudul, au luat treptat locul peisajului care apărea doar în interpretări, iar cele două dimensiuni se adânceau prin intermediul colajelor și mai ales al decolajelor, apoi cu prezența unor cutii ca suport tridimensional. A venit Parisul cu experiențe artistice noi, vizite la artiști, mari muzee, artă stradală, la înalte standarde. A urmat o intensă activitate de atelier și trecerea tot mai accentuată spre obiect și a treia dimensiune. Aceasta zonă a obiectului a venit mai târziu și asta pentru că aveam ceva de arătat aici”. Nu știu dacă am intrat cu totul în zodia ready made sau a artei upcycling, însă ceea ce știu cu siguranță e faptul că Ioan Burlacu e, așa cum îl vede și Dragoș Burlacu, un artist ce „pendulează în jurul naturii și a simbolurilor universale, reciclând forme, texturi oarecum familiare”.

Coloanele – chiar miniaturale, aeroterma de nori, lasourile destinate norilor și visului, mușcătorul de colț, sforile timpului, gheișa, ceramibotul (o, cât îmi e de drag – mă trimite cu gândul către lumea lui Stanislaw Lem), vechiul pian, zeul urban – și multe, multe altele – sunt adevărurile și crezul artei lui Ioan Burlacu, un adevăr ce „constă în identitatea asumată a întregului ce devine ecran – oglindă a artistului, ce nu inventariază o realitate curentă, cu un flux metaforic al existenței, al fragilității, încapsulat în reacții, atitudini, gânduri ce modelează fiecărui privitor înțelegerea propriului său microcosmos raportat la însemnele ce îl înconjoară” (Maria Bilașevschi).

„Incinta” lui Ioan Burlacu e după o rețetă probabil organic însușită adevărata bibliotecă a trăirilor,  intertext și metatext, difuzie a unei stări de grație pe care omul o poate străvedea dincolo de mode și teoretizări inutile.