Madrigal, istorie și revelație

Nu acum scriu despre Madrigal pentru prima dată. Am făcut-o în alte contexte, de fiecare dată cu o bucurie pe care nu știu dacă am dozat-o potrivit, în favoarea articolelor cu pricina. Mai degrabă mi-a jucat feste, însă nu am avut ce-i face; recunosc, sunt subiecte care îmi provoacă o trăire aparte, în mijlocul cărora simt că îmi pierd din obiectivitate dar câștig emoții pe care abia-abia reușesc să le așez ulterior în cuvinte. Cumva las să se înțeleagă că Madrigalul e, pentru mine, prilej de a(-mi) reaminti de substanța rodului deplin, de fețele cu adevărat perfecte ale superlativelor, de taină, de misterul revelat, de rosturile dintâi ale dialogului, dar și de prietenie, de comuniune, de agapă, de discernământ – nu în ultimul rând, iată, de un firesc care abia mai subzistă printre toanele post-adevărului pe care atâția și atâția îl aclamă triumfător. În ultimii zece, poate chiar cincisprezece ani, am căutat să recuperez tot ce s-a scris despre Madrigal, să îmi completez o mini-colecție de viniluri, discuri etc., dar mai ales să ajung la concerte, în așa fel încât să percep cumva „din interior” acel fior generat de „frumosul muzical”, despre care Anna Ungureanu afirma, într-un interviu publicat în paginile Ateneului, că e un soi de armonie deplină care „poate fi asemuită fericirii depline. Ea se realizează pentru scurte momente cu toate că este căutată în permanență. Pentru atingerea acelui moment, socotesc că este nevoie de o sincronizare aproape de perfecțiune a sensibilităților, aptitudinilor, performanței și participării tuturor artiștilor”.

În eseul „Muzica și transa”, Gilbert Rouget arăta că există două tipuri de stări de conștiință: transa sau extazul. Prima conotă cu liniștea sufletească, solitudinea, freamătul emoțiilor, deprivarea senzorială, mai ales cu trezirea amintirilor, în timp ce a doua presupune mai degrabă mișcarea – zgomot, suprastimulare senzorială, exteriorizare. Spațiul sonor al Madrigalului are de-a face cu prima ipostază – mi-aduc aminte, unul dintre marile merite ale lui Marin Constantin era acela de a reuși să îl lămurească până și pe nespecialist de rolul elementelor esențiale în configurarea unui anume timbru: „Culoarea, nu numai timbrală, ci și spirituală a formației, care rezultă din: frumusețea intrinsecă a vocilor, asigurată prin exigența selecționării, lirismul propriu majorității glasurilor feminine, transparența sonorității, menținută la diferite nuanțe, cromatica pastelată, angelică – după expresia presei muzicale spaniole. Chiar și temperamentul meu – esențialmente liric – se exprimă prin Madrigal”; în altă parte: „-Se poate vorbi despre o colorare a nuanțelor corale? Cum se realizează practic? / – Cred că mulți confundă frazarea cu culoarea discursului muzical. Sublinierea textului prin analiză microscopică a cuvântului, neintegrându-l în structura muzicală a lucrării, mi se pare la fel de periculoasă ca și strădania de a decupa net, excesiv, demonstrativ, discursul muzical în secțiuni, fraze, propoziții, puncte culminante etc. Discursul trebuie așezat în linia forței sale de sugestie a imaginii muzicale ce o înglobează; iar când dirijorul devine sclavul barei de măsură, este la fel de vinovat ca și cel care face abstracție totală de forța acestei imagini. Colorarea discursului muzical implică echilibrarea și contopirea tuturor elementelor partiturii”. Dar cred că e momentul să decupez câteva cuvinte și despre celebra „psihotehnică” căreia i-a dat viață: „Ce este corul? Un instrument, dar viu în comparație cu celelalte. Deci tehnica de a-l construi și a-l modela trebuie să fie psihotehnica. Apoi, programul unui concert coral, prin multitudinea și diversitatea obligatorie a lucrărilor cuprinse, impune o transpunere operativă și autentică a fiecărui corist în stările psiho-afective prinse și cuprinse în evantaiul repertorial”. Interesant este cum, peste timp, Anna Ungureanu continuă această „grijă” pentru o înțelegere aparte a actului artistic, în cadrul căruia parte activă este și sala. Un extras la care țin mult, din același interviu amintit mai sus: „«O sală bună» se referă în primul rând la un spațiu adecvat din punct de vedere acustic, în care artiștii se simt confortabil pe scenă, însă „căldura sălii” depinde în mare măsură de public. În primul rând, când urcăm pe scenă și ne întâmpină o sală plină de spectatori, confortul psihic al artiștilor atinge cote optime. Dirijorul comunică prin formația sa cu publicul, stând cu spatele la acesta. Însă energia sălii vibrează continuu înspre scenă iar noi, artiștii, simțim din plin acest lucru. Entuziasmul aplauzelor, sensibilitatea ochilor, uneori înlăcrimați, comunică foarte clar starea interioară a publicului, este reacția acestuia la comuniunea prin frecvențele muzicii. Dacă reușim să sensibilizăm spectatorii, ei ne răspund imediat. Acest lucru ne încurajează să căutăm noi orizonturi și profunzimi ale sufletului uman. Pot afirma că este un schimb de energie și experiență cu valențe multiple ale sensibilului. Au existat multe momente în care am invitat publicul să cânte alături de noi. Au acceptat cu timiditate dar și cu bucurie provocarea, s-au simțit parte din Madrigal pentru câteva clipe”.

Dintre cărțile dedicate Madrigalului de-a lungul timpului îmi sunt mereu în atenție „Constelația Madrigal. Marin Constantin în dialog cu Iosif Sava”, București, Editura „Muzicală”, 1988 – o descopăr iar și iar sub forma unui dialog efervescent, multidimensionat, concentrându-se asupra unor aspecte identitare, însă generând totodată și istoria fenomenului Madrigal-, apoi „Corul Madrigal al Conservatorului” de Viorel Cosma și „Madrigal sau magia sunetelor” de Grigore Constantinescu. Apărut cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de existență a celebrului ansamblu cameral, Madrigalul-în-interviu (încă) echivalează cu una dintre cele mai înalte forme de cultură, inventariind aspecte ce țin deopotrivă de arta interpretării, istoria muzicii, sacrificiul în artă etc. Revenind către… „prezentul apropiat”, și implicit către o altă „cifră rotundă” – 60 de ani, am constatat în vara anului trecut o apariție (probabil în regim propriu) cu totul excepțională, mă refer la „Marea Carte a Madrigalului”, concepută de Mădălin Guruianu și editată de Emil Pantelimon. Cu siguranță cel mai impunător volum dedicat Corului Național de Cameră Madrigal Marin Constantin, lucrarea, în format mare, numără peste cinci sute de pagini, bogate în informații, repere bio-bibliografice ce sunt acompaniate cel mai adesea de imagini rare, de epocă. Îmi este cu adevărat imposibil să enumăr aspectele inedite care fac deliciul oricărui iubitor al muzicii corale de calitate. Cert este că informația, exhaustivă, este structurată simplu, fără arhitecturi prețioase, urmărind liniar desfășurarea evenimentelor reprezentative pentru fiecare an în parte, dinspre 1963 – anul înființării, până în contemporaneitate. Altfel, dinspre primele pagini care ni-l prezintă la „începuturile vieții” pe „Costică al Mariței din Urleta” (un viitor reper pentru ideea de muncă asumată), trecând prin experiențele de la Ansamblul UTM (și nu numai!) până la colectivul artistic care se mărise cu timpul, ajungând la o sută de persoane, colectiv ce își formase deja un repertoriu de patru sute de piese; apoi de la momentul primei apariții în public de la Teatrul de Stat din Brașov, până la sălile arhipline din țară sau străinătate; deloc în ultimul rând, de la primele înregistrări ale Electrecordului (cu toate opreliștile și „nevoințele contextuale”) până la catalogul impunător al prezentului (cincizeci de albume în 2009!) – iar exemplele ar putea continuă fără opreliște! Madrigalul, despre care Părintele Patriarh Teoctist opina: „Prin glasul străvechilor intonații de strană, umilința și iubirea s-au întrupat în cântec, pentru a fi, astfel, mai aproape de tainele sufletului nostru întru cuvioasă legătură cu Dumnezeirea”.

Mi-am adus aminte de cuvintele Părintelui Patriarh în timp ce urmăream în sala Teatrului Național din Iași concertul Madrigalului, act ce a făcut parte din Festivalul Internațional de Muzică Bizantină 2024, desfășurat pentru prima dată în luna mai. Vocile non vibrato, claritatea, perfecțiunea absolută a interpretării au consfințit o altfel de Liturghie, una care a împlinit faptic mottoul nichitastănescian ce acompaniază studiul (lui Mădălin Guruianu) dedicat „vocilor de îngeri”: „Madrigal este monumentul natural al glasului uman în cântec”. Madrigalul, ansamblul care îndrăznise încă din anii comunismului să așeze în taina inimilor noastre colindele strămoșești. Sunt convins că pe viitor ar merita un popas și asupra volumului Monicăi Lup „Corul Madrigal în arhivele Securității. Rezistența prin colind” – București, 2023… În săli, în inimi, povestea merge, spre bucuria noastră, mai departe!