Sergiu Grapă, utopii, distopii

Motto: „Credo quia absurdum” (Tertullian)

O lume prinsă în chingi, o lume care promovează valori mai mereu cu chip de import, neostoita dorință de a acumula fără opreliște, plasând individul prea puțin virtual în vârful oricărui top; o competiție acerbă cu timpul din care nimeni nu iese învingător, o „nouă societate” care trebuie să bifeze repere social-politice ieșite din aburii unor afaceri transfrontaliere. Până la urmă, vorbim de „afacerea” omului ultra-modern, care nu mai încape în nicio paradigmă dar care topește cu forțe crescânde în progresie geometrică ceea ce altădată constituia firescul, banalul, tihna, poate chiar frumusețea lumii. E priceput în deconstrucție, hibridizare, fragmentare, poate chiar într-un soi de coabitare cu aleatoriul, hazardul. Dar e și omul-cu-chip-nou care e dispus să investească toată știința în redefinirea relației pe care o construiește cu tehnologia, de multe ori fără a ține seama de principii morale. Putem admite că până mai ieri cunoașterea era interconectată inevitabil cu comunicarea, puterea cu controlul, în timp ce evaluarea scopurilor umane presupunea compartimente etice, unele derivând din latura normativă a religiei. Astăzi, binele, frumosul, adevărul (implicit, de multe ori, legătura cu Divinitatea) sunt noțiuni instabile, aflate într-o continuă redefinire. Acest lanț de noi „prefigurări” e apanajul unor specialiști care utilizează o altfel de limbă de lemn prin care implementează un „cadru legislativ” cu rol de a conferi sens unor realități a căror apariție altădată putea fi doar intuită, în timp ce azi (acestea) reconfigurează întreaga existență. Sunt conștient că aș putea fi greșit înțeles, mai ales din pricina faptului că atitudinea pe care o manifest e un element recurent în ceea ce afirm – însă nu, nu sunt un paseist, nu mă opun noului cu orice preț, ci am o doză de rezistență care vine probabil din sentimentul că „democrația” (cuvântul poate cel mai des invocat în prezent) nu mai poartă aceleași înțelesuri, că un asemenea concept a fost remodelat în așa fel încât să mențină doar câteva aparențe, dar să întunece libertatea reală.

Unde anume se află omul contemporan între utopie și distopie? Care îi este limbajul, ce anume și până unde își mai poate acesta conștientiza propria condiție? Asemenea  întrebări și multe altele (mi-)au revenit odată cu vizitarea unei expoziții cu totul aparte, pe care artistul plastic Sergiu Grapă a propus-o în luna octombrie la Galeriile „Alfa” în Bacău. Creațiile sale formează un corpus unitar, interesat de a amplifica o supra-temă, aceea a jocului dintre Creator și creație, în accente preponderent suprarealiste. Criticul de artă Maria Bilașevschi arăta cu un alt prilej că lucrările lui Sergiu Grapă „te poartă în două mari călătorii, din care poveștile se ramifică și se intersectează”, o lume în care superficialitatea, măștile, lașitatea și lipsa umanității presupun metamorfoze, aproape în toate cazurile făpturi pseudo-umane, cât și un alt traseu, de-a lungul căruia „artistul își mărturisește grafic încorsetările, […] luând pielea unor personaje care-ți indică, subtil, un moment în timp (un cod întipărit pe cămașa de piele), ori o năzuință”. Privind expoziția încerci sentimentul că Sergiu Grapă are șansa unei omnisciențe totale – el „privește” deopotrivă din perspectiva celui care creează, cât și din perspectiva ființei create. Fără a fi explicit moralizator, există o doză de (auto)ironie, dublată de un ușor sarcasm în raport cu (im)posibilitățile unei lumi decăzute, închise, saturniene.

În general, distopia naște mai multă curiozitate, e legată indisolubil de chiar „realitățile zilei”. Trăim într-o lume distopică, obsedată de fenomenul dezumanizării tehnologice? Un romancier și eseist englez, Samuel Butler (1835‑ 1902) avertiza: „Omul va fi pentru mașini ceea ce sunt astăzi câinele și calul pentru om. El va continua să trăiască, bineînțeles va cunoaște îmbunătățiri și probabil viața sa va fi mai agreabilă decât este astăzi, domesticită sub triumfala putere a mașinilor… Dar în ferocitatea lor, mașinile câștigă teren pe zi ce trece, zilnic suntem tributari lor, există din ce în ce mai mulți oameni destinați să le servească sclavi… Rezultatul final nu este decât o problemă de timp”. Industrializarea ființei trece către apariția transumanismului, a cyborgului. Părintele ciberneticii, Norbert Wiener, aprecia spre mijlocul secolului trecut că învățarea este o calitate pe care o atribuim exclusiv sistemelor conștiente de sine și aproape mereu sistemelor vii. În prezent, fără doar și poate, realitățile sunt altele. Dacă mașina (în ipostaza ei de traducător multi-input > multi-output) înlocuia doar forța umană, acum ea e în stare să parcurgă procese ale cunoașterii, să aibă inteligență (autonomă) – se înțelege că viitorul apropiat îi va da posibilitatea să analizeze și să producă serii de raționamente valide, până la urmă va fi în stare, probabil, să ființeze pentru ea însăși. Într-un fel, întâlnirea dintre nanotehnologii, biotehnologii, informatică și științele cognitive va conduce către modificarea omului, fie către augmentarea sa, fie către ameliorare (am putea deja admite că orice om vaccinat e un om augmentat). Condiția cyborgului înseamnă depășirea umanului în toate condițiile, dar în același timp cochetează și cu o „renunțare la sine”. Intuim deja cum dimensiunea morală a existenței are de suferit… Cristopher J. Benek, un pastor din Florida, a născut multe controverse susținând un transumanism creștin, în sensul că roboții înzestrați cu inteligență ar putea primi botezul, dacă doresc. Dacă doresc. Pentru unii utopie, pentru alții distopie! Ei bine, revenind la expoziție, toată această lume a unor posibilități și posturi aparte (adoratori ai dispozitivelor, relația stăpân-sclav, multiplicarea genomurilor selecționate în urma decodării, eugenia liberală etc.) e perfect vizibilă în lucrările lui Sergiu Grapă. Între lumea nouă și lumea veche, artistul își îngăduie serii de nostalgii și rememorări, iluzii optice ivite din dorința asumării depline a spațiului-cel-nou, simfonii ce amintesc de atonal și dizarmonie dar și de eterna condiție a damnatului. Suita lucrărilor aduce în prim plan un întreg șir al erorilor, istoria post-recentă consumându-se cumva într-un viitor „întrevăzut”, dar care paradoxal pare să se fi consumat. „Blue prayer”, „Sirena” și altele propun ființe bionice, augmentate, chipuri ce ne vorbesc dinspre ceea ce ne este dat să trăim; și aici, trasează un datum. Zborul imploziv din „Carantina îngerilor” ori „The Last”, „Pray” (imaginea iconică a unui robot cu mâinile împreunate, într-un joc de inversare a rolurilor grotesc-plauzibil), apoi „Cursa generațiilor”, „Geneza”, „Tree of life”, acompaniate de „Recycling” (un fel de cerc vicios al răului și al politicilor absurde) dau măsura corectă a unor realități sumbre.

Suntem într-adevăr între utopie și distopie, între un soi de terra mirabilis cu plecare în texte aparținând lui Thomas Morus („Utopia”) ori Francis Bacon („O nouă Atlantidă”) și sumbrul unor viziuni de factura lui „1984” (George Orwell), „Un nou început” (Aldous Huxley), seriale, filme de tipul „Westworld”, „Black Mirror” etc. L-aș adăuga pe bătrânul „Mad Max”, cu lumea sa plină de avertismente, ce scoate perfect în evidență caracteristicile unei societăți distopice: guvernare autoritară sau totalitară, supraveghere constantă, propagandă și manipulare, inegalitate socială extremă, lipsa libertății, tehnologie represivă, distrugerea mediului înconjurător.

Ce îi este specific lui Sergiu Grapă? O imaginație luxuriantă ce cochetează când cu suprarealismul, când cu postmodernitatea. Tușe fine, minuțioase, multiplicându-se continuu într-un joc „bitter sweet” care alcătuiește fără doar și poate una dintre cele mai solide metanarațiuni. În cheie simbolică, posibila cronică a unei transformări totale, în granițele căreia putem observa cum siliciul va fi depășit neuronul. Sergiu Grapă poate fi și „noul renascentist”, expertul în neurocultură, un homo communicans care ne atrage atenția că ne aflăm doar aparent într-un no man’s land. În fapt, „Utopie și distopie” atestă noua paradigmă social-politică: code is law. The unknown!