„Tabǎra de creație Mǎnǎstirea Rȃṣca -10 ani de activitate”

La finele anului trecut, mai precis în data de douăzeci și unu decembrie, am avut marea bucurie de a participa la un vernisaj realmente de excepție – mă refer aici la expoziția lucrărilor de artă realizate în cadrul Taberei de la Mănăstirea Râșca, un loc de poveste, un loc care s-a dovedit peste timp că are date potrivite pentru un proiect de lungă durată.

Anul de început a tot ceea ce urma să însemne Tabăra de la Mănăstirea Râșca a fost 2014, iar de atunci, an de an, se întâmplă această agapă culturală, la care participă membrii grupului „Prolog” și apropiați ai acestora. Din dorința de exactitate, și pentru că – sunt convins! – asemenea „consemnări” vor interesa „istoriile” artelor contemporane, apelez la comunicatul de presă oferit, de unde preluăm următoarele cifre: Mihai Sârbulescu a fost prezent la nouă ediții (2014, 2015, 2016, 2017, 2018, 2019, 2020, 2021, 2022), Horea Paștina în cinci (2015, 2017, 2018, 2019, 2021), Constantin Flondor – patru (2016, 2017, 2018, 2019), Matei Lăzărescu – trei (2016, 2017, 2018), Ion Grigorescu – patru (2016, 2018, 2021, 2022), Christian Paraschiv (2028) și Valentin Scărlătescu la două (2017, 2018). Odată cu 2018 s-a consemnat un an de grație, întrucât s-au reunit toți membrii grupului. Numeroși alți artiṣti au fost invitați de-a lungul timpului, printre care: Ion Grigore (2014), Ion Mihalache (2014), Ilie Boca (2014), Ștefan Pelmuṣ (2014), Andrei Rosetti (2016), Maria Grigorescu (2018), Alexandru Antonescu (2019), Crinela Antonescu (2019), Ovidiu Bǎdescu (2019), Ștefana Petre (2019), Ioan Burlacu (2020-2023), Ovidiu Ungureanu (2021, 2022), Ionel Cuculiuc (2023), Dumitru Macovei (2014, 2023), Luminița Radu (2023), Bianca Rotaru (2023), Constantin Ṭȋnteanu (2014-2023).

Evident, de-a lungul acestui interval au fost create un număr important de lucrări de pictură, sculptură, tehnică mixtă, foto-video, desen, colaj, cea mai mare parte a lor fiind de altfel prezente și în galerii din țară și străinătate, publicate în cataloage, albume de artă, reviste; firesc, unele au luat drumul colecțiilor particulare și chiar muzeale. Revenind strict la expoziția intitulată simplu „Tabǎra de creație Mǎnǎstirea Rȃṣca -10 ani de activitate”, Constantin Ținteanu, curatorul ei, dimpreună până la urmă cu artiștii implicați, ȋṣi propun ȋn primul rȃnd sǎ celebreze acest fenomen unic ȋn felul sǎu, însă ȋn egalǎ mǎsurǎ ȋṣi doresc să aducă în fața iubitorului de artă un test pilot, o repetiție, ca o simulare, pentru un viitor muzeu al taberei care va ființa ȋn cadrul mǎnǎstirii, atunci cȃnd vor fi ȋntrunite condițiile necesare.

Sunt multe amintiri care contribuie la ideea aceasta că și la Râșca există un „ceva” aparte, în stare de a cataliza energii nebănuite și de a da sens unor prietenii de durată. Cumva inedită a fost a treia ediție, cea din 2016, care s-a ținut în luna mai; la ea au participat Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Matei Lăzărescu și Andrei Rosetti. Vremea rece și foarte ploioasă i-a pus la grea încercare pe toți: de exemplu, Ion Grigorescu a experimentat cu diverse materiale și tehnici, folosind alimente de la masa de prânz (cartofi, ardei, vinete, spanac, vin, roșii, măsline, sfeclă) pe care le-a întins pe pânză în lucrarea „Ne-am ruga la icoane dacă ar avea în ele trupurile sfinților”. În cazul altor lucrări, a procedat în chip diferit: de exemplu, în „Lumânări și umbreluțe de păpădie” a pus păpădie și mir pe pânza arsă și afumată în prealabil cu lumânări; pentru „Cum voi putea îndura focul iadului?/Sfântul Martinian” a strâns cărbune de vatră și urzici, pe care le-a sfărâmat și aplicat pe pânză; pentru „Mihail Kogălniceanu 1844” a pictat cu sevă din plante, flori și frunze, apoi cu acrilic, pe pânza arsă la soare cu lupa. De fapt, procedeul la care se oprește are corespondent în realitate: autorul face referire la perioada de 18 luni în care Mihail Kogălniceanu a stat închis în turnul clopotniței de la Râșca, unde fusese nevoit să se încălzească cu lupa de la soare. Parte a acestor „bucurii ale sufletului” se întrevăd și între paginile volumului scos de Constantin Ținteanu la Editura „DanaArt”, Iași, 2023 – voi reveni!

Nu uit că trebuie să ne întoarcem în expoziție; peste toate, șansa de a vedea aceste lucrări laolaltă trebuia consemnată, chiar și așa, cu uneltele nespecialistului. La nivelul mesajului transmis, cele expuse s-au întâlnit solidar, întemeind o lume plină de simboluri, o lume care încearcă să reziste pe mai departe ca alternativă la zbuciumul și nonsensul cotidianului. În dar mai ales dincolo de istorie, arta ce poartă duhul de la Râșca e re-întemeietoare. În ultimul timp, mă urmărește obsesiv o întrebare, e drept, aparent naivă, pe care am adresat-o în câteva rânduri unor personalități care provin tocmai din lumea aceasta a artelor vizuale: ce mai merită să fie privit astăzi? În întregul ei, expoziția semnalată aici e ea însăși un răspuns mai mult decât plauzibil, fiind în stare de a oferi un univers de idei, dar mai ales de stări. Grație lucrărilor, la Râșca te afli din nou acasă, revenit într-o stare edenică, într-o grădină a candorii și a diafanului, într-un translucid care învăluie case, ziduri, clopotnițe, turle etc., într-o lume extatică unde, absolut paradoxal, firescul se odihnește la umbra unui timp ce coboară și urcă din vremuri imemoriale. Ar fi nedrept să mă opresc în chip special asupra vreunui nume, chiar dacă, e drept, elementul-surpriză nu a lipsit: pe unii aveam să îi întâlnesc aici pentru prima dată (Andrei Rosetti, Ovidiu Bădescu, Crinela Antonescu), pe alții i-am descoperit așa cum nu îi știam (Luminița Radu, Bianca Rotaru, Ovidiu Ungureanu, Ștefana Petre). Da, în expoziție au fost lucrări de Ilie Boca, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Horea Paștină, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv, Valentin Scărlătescu, Ion Grigore, Dumitru Macovei, Ion Mihalache, Alexandru Antonescu, Ionel Cuculiuc, Emilia Pop, Maria Grigorescu, Ștefan Pelmuș. Un adevărat regal! Surpriză plăcută și din partea lui Ioan Burlacu care, alături de pânzele prezentate (și acestea cu o dezvoltare cromatică nuanțată altfel de cum eram obișnuiți), a expus un „obiect” cu o poveste și semnificație aparte („Coloana lui Ion Grigorescu” sau „Mesagerul luminii”, un străjer, un personaj demn, cu „coloană”, obiect ale cărui componente provin de fapt din podul casei lui Ion Grigorescu și care trec, iată, printr-un proces de resemantizare).

„Tabǎra de creație Mǎnǎstirea Rȃṣca -10 ani de activitate” a fixat încă un reper pentru ceea ce se întâmplă în arta românească contemporană, demonstrând că dialogul (logosul mărturisitor), starea de trezvie, comuniunea, – și poate mai presus, creația – rămân valori neperisabile.