Vălva visului

Spre mijlocul primăverii lui 2024, Centrul de cultură „George Apostu” a prilejuit o expoziție cu totul aparte, e vorba de „Vâlva visului”, aducând limbajul pictural al Gabrielei Culic mult mai aproape de inimile iubitorilor artelor vizuale. Prezentată de universitarul ieșean Petru Bejan, în întregul ei, expoziția poate fi așezată sub semnul unei altfel de mirări, dezlegând firele unor povești care coboară către prezent din zone imemoriale. Gândită amplu, aducând laolaltă lucrări din perioade diferite ale creației, reușește să ne argumenteze vizual un întreg univers care se naște din modul de a privi al autoarei. Gabriela Culic scoate de sub un văl ființe, lucruri, evenimente ce capacitează stări de vis și fabulos, însă toate acestea constituie de fapt propriul real în care i se definesc mirările, instaurând implicit o bucurie a percepțiilor.

Chiar titlul pe care îl alege – „Vâlva visului” trimite el însuși în bună măsură către o anumită zonă și mai ales către o anume cale de înțelegere a lumii pe care o semnalez aici. Nu știu dacă greșesc sau nu, însă, pentru mine, deși Gabriela Culic a fost apropiată pe rând unor orientări de exprimare artistică mai mult sau mai puțin complementare, ceea ce am „văzut” cu acest prilej la Centrul „George Apostu” m-a trimis către un discurs de factură esențial romantică de o bogăție aparte, care înlesnește decodificări cu ajutorul mai multor discipline. Așa „vede” Gabriela Culic, din interiorul mitului, glisând între dezvoltări onirice, în fapt reconstruind / revelând frumusețea și tainele dintru începuturi.

Lumea vâlvelor e lumea credințelor purtate odinioară. În mitologia populară întâlnim „divinități” sau mai degrabă duhuri, fiecare stăpânind peste o anumită categorie de elemente sau locuri din natură. În această categorie intră și vâlvele ori știmele. Așadar, dacă mergem în această linie, vâlva este o divinitate telurică, întruchipată cel mai adesea ca o femeie care veghează asupra pădurilor, casei, minelor – „vâlva albă”, dar care poate să apară și sub forma unui duh rău cu înfățișare antropomorfă: femeie frumoasă sau o bătrână, cu furca în brâu, un om bătrân cu luleaua în gură, un pitic, un copil, etc. În ipostaza zoomorfă poate lua chip de pisică, iepure, berbec, miel, găină, vrabie, șarpe sau balaur. Totuși, de cele mai multe ori, vâlva însumează atribuțiile mai multor reprezentări mitice feminine: femei fabuloase, fără identitate precisă, cutreierând noaptea pe dealuri şi aducând cu ele maleficul; în paranteză fie spus, în credința populară, ele pot fi alungate doar cu fumul rezultat din arderea crenguțelor de cătină roșie pe care le aprind copiii din dorința unei purificări. „Vâlva visului” e un loc unde sufletul romantic poate să alunece între contraste: fizic / metafizic, finit / infinit, eros / Thanatos, rațiune / sentiment. În zona Gabrielei Culic subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, de o evidentă exacerbare a eului – vocea care înregistrează și mărturisește este în mijlocul evenimentelor, are acces la taină nemediat. La o adică, fără a forța deloc, tablourile deschid orizonturi, perspective: ele sunt – după cum probabil am lăsat deja să se înțeleagă – marcate de nostalgia originilor, de nevoia întoarcerii către illo tempore, în același timp cultivă misterul și presupun sondarea sufletului, a psihicului. Ar fi binevenită o cercetare a motivelor recurente și cu instrumentarul psihanalizei, chiar dacă, cu siguranță, la Gabriela Culic, lupii, corbii, vâlvele nu generează panică, teamă, așadar nu sunt semnele unor traume, ci ar trebui privite exact invers, ca posibilitate de eliberare de banalitatea cotidianului. În contra bidimensionalității, lucrările autoarei par să evadeze din planuri convenționale; mizează pe „volumetrii” câștigate din pasta vâscoasă, „scoasă” în fața ochilor celui care urmează să cunoască. Zborul angular, tușele groase ale lupilor dar mai ales dansul vâlvelor ne demonstrează că lumea poate fi pe mai departe o posibilitate de voință și reprezentare, o pădure de semne ce așteaptă să fie descifrate.

Lucrări din cicluri diferite, prezentate și în minunatul catalog care însoțește expoziția, „Vâlva visului”, „Textura visului”, „Întru taină” etc., se leagă perfect de mai vechile „Huginn și Muninn”, „Strigăt”, „Lucrurile se întâmplă în altă parte”, „Lupii mă îmbracă”; sunt lucrări care eludează obișnuitul și care instaurează o terra mirabilis încărcată de mult lirism, nostalgie și reverii. Într-un interviu publicat în revista „Vitraliu”, revistă a Centrului „George Apostu”, artista admitea: „Am revelații, lucruri pe care le văd dintr-o dată. […] Semnele sunt deseori extrem de evidente și asta se întâmplă pentru fiecare dintre noi”. Ne lăsăm convinși nu doar prin formă și culoare ci, iată, și de cuvânt: „undeva / strigătul e tradus în ecou; / din dragoste de voi / adesea tac / îngrop rostirea în mine- / izvor întru taină (abia acum înțeleg iubirea / micului prinț pentru / deșertul ce-ascunde izvor în adâncu-i)”.