Nu-mi plac scandările alea cu „Până la moarte!…”, mă simt al naibii de stânjenit când un stadion urlă disperat „treaba aia cu m…”, dublată cel mai adesea de alte trimiteri deloc trecute prin registrul finețurilor ori al exprimărilor galante. Ar trebui să recunosc, nu sunt un „tip de galerie”, deși admit că se regăsesc acolo, la peluză, aspecte ce ar trebui admirate. Chiar multe! Într-un fel, poziția mea nu e chiar onestă pentru că, până în momentul de față, nu am urmărit niciun meci din mijlocul iureșului și efervescenței pe care le degajă suporterii înfocați. Dar… repet, nu aș putea niciodată, cred, să îmbrac haina unui ultras, chiar dacă am încercat la rândul meu, în tribună sau acasă – în fața televizorului, sfâșierile și bucuriile mele lăuntrice, prilejuite de culorile alb-roșu.
Pentru că sunt dinamovist de când mă știu. Bun, ăsta e un mod de a zice – la rigoare, cred că de prin clasa a VI-a când, nici nu mai știu de ce, în clasa noastră apăruseră mai degrabă dinamoviști decât steliști. Asta se întâmpla însă tare demult, prin ’86-’87. Erau timpurile alea când așteptai încă de dimineață, de radio lipit, să auzi marea știre: se va da la TV derby-ul sau nu? Cel mai adesea se dădea! Îl așteptam cu înfrigurare începând cu câteva zile mai înainte. Știam formația pe de rost la orice oră din zi și din noapte, cunoșteam cine cu cine poate fi înlocuit în funcție de post, abilități etc. Evident, în ziua meciului era tricoul alb-roșu. Începea „nebunia”… Și uite-așa am trecut prin zeci de derby-uri, prin meciuri mari de cupă europeană – mamă, cât am plâns în ’89 la semifinala cu Sampdoria și cât m-am bucurat, mult mai recent, la minunea de la Liberec! Să trăiești alături de echipă e de multe ori ca într-un roller coaster: senzații care se amestecă, explozie și implozie. Iar cu totul aparte e să trăiești cu și în istoria unui club de importanță cu totul deosebită pentru sportul românesc și european.
Chiar dacă sunt o cu totul altă generație față de Mădălina, a mea fiind o generație care a crescut cu Dumitru Moraru, Ioan Andone, Mircea Rednic, Costel Orac, Rodion Cămătaru, apoi cu Mișa Klein, Iulian Mihăescu, Dorin Mateuț, Florin Răducioiu, recunosc că am „încercat” cel mai adesea, într-o formă sau alta, același șir de „grozăvii” prilejuite de atașamentul față de Dinamo. De Mădălina am auzit mai mult sau mai puțin întâmplător. Deși cunoscută prea bine de „suflarea dinamovistă”, nu îi întâlnisem numele până deunăzi când, un prieten într-ale scrisului, mi-a semnalat o apariție editorială cu totul neobișnuită: o carte scrisă ca o mărturisire amplă, un imn de iubire dedicat echipei Dinamo de către un suporter. Să restrângem: de către o domnișoară! Așadar, aveam să o cunosc pe Mădălina Dumitru odată cu lectura volumului „Dinamo – iubirea care nu se stinge”, apărut la Editura Hoffman de curând. O spun din start, îi prevăd un „destin” fericit – are toate datele spre a convinge, anunțând implicit și alte „gesturi livrești” de curtoazie față de o iubire care nu are cum să se stingă.
Volumul Mădălinei Dumitru. Care îi sunt plusurile? Mai întâi de toate, o anume simplitate – informația nu e împănată, nu e sufocată de prețiozități literare care nici nu și-ar fi avut rostul. La granița dintre jurnal / mărturie / demers jurnalistic, volumul prezintă o arhitectură clară, e convingător prin exemple viabile și apelează la acele date de trăire și conștiință specifice unor suflete mari. Urcând dinspre copilărie către clipele prezentului, autoarea ne împărtășește cu o sinceritate dezarmantă etapele prin care dragostea ei pentru Dinamo a crescut și s-a consolidat. Nu e vorba doar de „victorii și trofee”, ci de mult mai mult: de atmosfera de pe stadion, de sentimentul de camaraderie din tribune, de lupta pe care o duci, poate chiar cu cei din apropiere, pentru a-ți înțelege marea pasiune. Dacă mi se îngăduie o asemenea formulă, Mădălina Dumitru reușește să surprindă esența fanatismului curat, acea legătură aproape mistică ce transcende simpla susținere sportivă și devine o parte intrinsecă a propriei identități. Cuprinsul e mai mult decât elocvent, decupez câteva titluri: „Băiatul care a iești… fată”, „Polisportiva din curtea școlii”, „Dragostea care rămâne”, „Lungul drum spre stadion”, „Primul meci / primul derby și multe întâmplări minunate”, „Fotografiile amintiri de la regretata Teodora Maftei”, „Doctorul Dinamo”, „Între legendele trecutului și statisticile contemporaneității”, „Un nou început” etc. Fericit e și faptul că volumul e girat de câteva nume de istorie ale echipei. Pe coperta a IV-a stau considerațiile lui Florin Matache, Florin Bratu, Giani Kiriță, Ionel Dănciulescu, dar și aprecierea poetului George Nina Elian: „Cartea Mădălinei Dumitru e o premieră la nivel național din cel puțin trei puncte de vedere: e prima scrisă de un suporter, prima scrisă de un suporter fată / femeie, precum și prima scrisă de un susținător dinamovist”.
Ați înțeles că volumul în discuție nu echivalează doar cu o înșiruire de fapte sau statistici, ci presupune o explorare profundă a emoției. Autoarea își folosește experiențele personale – de la primele vizite pe stadion, la ritualurile zilelor de meci, la călătoriile pentru a susține echipa acasă și poate în deplasare – pentru a crea portretul autentic al unui suporter. Ar fi de notat că eforturile îi sunt cu atât mai de apreciat cu cât înțelegem că semnatara acestor declarații de iubire nu stă în București, ci e din… Argeș, încă o dovadă că dragostea pentru Dinamo nu e doar apanajul Capitalei…
Cu umor și o vagă undă de (auto)ironie, cu știința unui discurs cât se poate de corect, dar întotdeauna cu bucurie și un soi de delicatețe ce merită apreciată, „Dinamo – iubirea care nu se stinge” depășește statutul de simplă monografie sau colecție de amintiri. Devine o mărturie emoționantă a unei relații autentice, o scrisoare deschisă adresată nu doar „câinilor roșii”, ci oricui a simțit vreodată acea legătură inexplicabilă cu o cauză, cu un simbol. Prin fiecare pagină, Mădălina Dumitru nu doar povestește, ci îi și invită pe cititori să simtă, să își reamintească propriile pasiuni, propriile „iubiri care nu se sting”. Cartea este o celebrare a rezilienței, a speranței și a bucuriei pure pe care o poate aduce apartenența la o comunitate, indiferent de rezultatele echipei de pe teren.
Lasă un comentariu