scurtă pre-cuvântare vag lămuritoare

De-a lungul timpului, am reflectat adesea asupra aspectelor mai puțin plăcute ale realităților noastre contemporane. Navigând prin această epocă marcată de hibridizare, am luat aminte că ceea ce era odinioară neobișnuit a devenit normă. Cu siguranță nu greșesc, aici și acum omul nu mai stă cu privirea ațintită către ideal, către înalt, ci e disperat, în formele unui ludic paradoxal, să fugă de el însuși. Nemaiavând ochiul antrenat pentru frumos și îndepărtând armonia din datele sale organice, pare să cultive un soi de insensibilitate care nu are de-a face cu natura umană, așa cum o înțelegeam odată. Și da, vai lui, vai „omului recent”, prins între asemenea realități claustrante, căci se simte cel mai adesea un refuzat, un prizonier. Vorbim despre un om însingurat, care doar pozează o anume indiferență,

Nu mă tem să o spun, Viorel Savin este un scriitor complet. Volumele sale întregesc un loc aparte, de primă calitate, în literatura de azi; nu are voie să lipsească din absolut nicio istorie literară (deși astfel de lucrări vor apărea de acum încolo prea puțin spre… deloc)! O fișă bio-bibliografică care să așeze în lumina potrivită reușitele sale ar depăși fără doar și poate cadrul de față, realitate pentru care nu voi trece în revistă numeroasele ediții, succesiunea volumelor de teatru, poezie, proză, memorialistică, inițiativele culturale, premiile obținute etc. Voi spune totuși măcar atât: din și prin toate, Viorel Savin dovedește că e un bun cunoscător al firii umane, precum și al vicisitudinilor istoriei și istoriilor personale. Cu o capacitate de a nu se îndepărta prea mult de ceea ce e esențial, construiește situații credibile în care angajează personaje și „întâmplări” ale trecutului recent. Cu puține excepții, literatura sa își are punctul de plecare în societatea românească, cu toate neajunsurile ei. Instrumentele autorului sunt în principal sarcasmul și ironia fină, scoțând în ochii cititorului caricatura unei societăți în veșnică transformare spre nimic, în picaj. Nu ocolesc să o spun, citindu-le, textele lui Viorel Savin mi-au înfățișat un moralist lucid, hotărât de a semnaliza mecanismele artificiale, viciile pline de un maladiv ce traversează societatea românească de (măcar!) câteva decenii bune. Privit nu o dată pieziș, pentru unii contemporani născând chiar spaime, pentru alții comentarii în răspăr, paginile de aduceri-aminte, suita romanelor din B (pe care m-am angajat să o analizez în forma unui eseu-critic mai substanțial), dar și alte texte nu s-au sfiit să arate direct spre ceea ce necesita a fi îndepărtat, rezecat.

Moralitatea este o caracteristică definitorie a ființei umane, implicit a societății. De-a lungul istoriei, educația a avut mereu misiunea de a cultiva valori morale, având un rol crucial în integrarea individului în comunitate. Nu vreau să reiau dar, mai ales în contextul actual, marcat de schimbări sociale rapide și de o influență mediatică nefastă tot mai prezentă, care naște ambiguitate, nevoia de a transmite principii etice autentice devine din ce în ce mai presantă. Nu zic o noutate: natura umană este profund socială, iar acest lucru presupune interacțiuni constante între indivizi. Fără un cadru de norme și reguli care să reglementeze aceste relații, o societate riscă să-și piardă coeziunea, ajungând la atomizare. Chiar dacă moralitatea poate varia în funcție de contextul geografic, politic și cultural, globalizarea și contactul tot mai strâns dintre culturi nu infirmă existența unor principii etice universale, cum ar fi tripticul dintotdeauna format din frumos, adevăr și dreptate. Educația urmărește formarea și dezvoltarea caracterului, respectiv a conștiinței și a conduitei etice a fiecărui individ. În vechime, tragediile, epopeile și chiar comediile erau adesea un instrument de explorare a virtuților, a viciilor și a consecințelor acțiunilor umane. Un autor era un moralist prin însăși misiunea sa de a aduce în prim-plan dilemele etice și de a oferi exemple de comportament nobil. Evident, moralistul clasic era un observator fin al comportamentului uman. Studia pasiunile, emoțiile și motivațiile care stau la baza acțiunilor oamenilor, nu pentru a le judeca superficial, ci pentru a le înțelege și a le expune, de multe ori prin intermediul unor personaje arhetipale. Scopul era de a oferi cititorului o oglindă a propriei sale condiții. În contrast cu emoția și impulsivitatea, moralistul clasic punea mare preț pe rațiune și pe capacitatea omului de a-și controla pasiunile. Operele sale pledau pentru ordine, echilibru și moderație. Chiar dacă literatura lui Viorel Savin presupune contexte particularizate până la cele mai mici detalii, ea păstrează legăturile într-un final cu aurea mediocritas, fiind un cod „la vedere”, un posibil manual / ghid de revenire în firesc. L-am citit și îl citesc pe Viorel Savin în această paradigmă. Nu neapărat gravă. Dar dincolo de situațiile comice, dincolo de comportamentele voit liniare ale personajelor sale, precum un scriitor antic (un moralist în literatura clasică nu era un predicator neapărat rigid, ci un creator plin de efervescență care, prin arta sa, explora destine și caractere), Viorel Savin vrea să restabilească un cod moral, poate chiar ierarhii, vrea să recompună imaginea unei lumi după care tânjește. 

Cartea de față, „Motanul mizantrop”, completează seria romanelor din B: „Gresia albastră. Arta înfrângerii de sine” (Ed. Raluca, 2009), „Viața ca o scârbă”, (Ed. Eikon, 2023), „Implozia lui Melec” (Ed. Junimea, 2000), „Cinesunta – fata cu trecutul amputate” (Ed. Junimea, 2017), „O zi din viața lui Teofil Avram” (Ed. Paralela 45, 2020), „Colecționarul de nasturi” (Ed. Junimea, 2020), „Deși Sfântul Petru era necăjit…” (Ed. Eikon, 2022). În întregul ei, această serie formează o suită atipică în proza românească, explorând un univers multifațetat, de la underground până la ceea ce se află „la vedere”. Prin îmbinarea elementelor de realism cu dialoguri tăioase și chiar inserții poetice, autorul creează o lume complexă și unică, care se distinge prin forța cu care abordează teme umane profunde. Asistăm la explorarea unor destine marcate de înfrângere, dar prezentate într-un stil original și captivant, cu siguranță departe de clișeele literare.

„Motanul mizantrop” aduce un artificiu oarecum nou în lumea lui Viorel Savin: realitățile sunt văzute cu bune și rele prin ochii unei feline simpatice care analizează comportamentele bipezilor, care înregistrează cu pricepere micimile atitudinale, qui pro qou-ul etc., oferind lectorului o lume ca un carnaval. Trimiterile nu sunt greu de prins, mai ales că în centrul galeriei personajelor se află Marta – femeia de vârstă medie dar încă cu sex-appeal, în jurul ei roind o serie de prezențe masculine care fac deliciul. Dar, la sfârșit, așa cum se întâmpla și la Caragiale, îți dai seama că toți sunt o apă și-un pământ: o lume de marionete penibile care fagocitează existența.

Scurtă paranteză: animalele nu sunt chiar o prezență rară în scrierile cu vădit caracter moralizator. Bune „companii”, ele mediază perfect între intențiile autorilor și lumea-de-aproape a cititorilor. Nu îmi propun o listă cu toate aceste ocurențe, vă rog totuși să vă amintiți măcar de măgarul lui Apuleius, de țara Houyhnhnmilor în care ajunge Gulliver, urcând mai înspre noi de animalele din „ferma” lui Orwell, chiar de gândacul din „Metamorfoza” lui Kafka (ilustrând lipsa de compasiune, ipocrizia existentă în relațiile umane), de „Fluturele de aur” al lui Henri Charriere care, în forma unei critici blânde, reflectă ironic asupra vanității, minciunilor și iluziilor pe care sunt construite viețile oamenilor. Nici literatura română nu e chiar străină, chiar dacă „arhitecturile” nu sunt foarte dezvoltate; corect ar fi să vorbim mai ales de fabule (Grigore Alexandrescu, Alecu Donici, chiar I.L. Caragiale), de versurile lui Arghezi ori Topârceanu, cu un ton umoristic și o perspectivă ușor ironică, atenți la universul celor mici. Și așa mai departe! Și nu, nu mă contrazic. Știu că toate acestea sunt prezente… de când lumea, dar mai constat că în prezent „suma de mici și mari ticăloșii” a crescut nepermis.

Dar nu aș vrea să fiu rău înțeles: Viorel Savin nu face literatură cu girofar. El nu își impune artificial viziunea ci, aducând în strălucire tot ceea ce ar trebui să șadă altundeva, face loc adevărului, bunului-simț. Îmi aduce aminte cumva și de satira cinicului grec Menippus care în forme epice diverse era interesată nu de a așeza la colț indivizi, ci de a vituperiza caractere, comportamente, tare. Bahtin îi aprecia „carnavalescul”, originalitatea, lipsa oricărei rigidități.

Bun, acum motanul! Cine nu și-a dorit măcar o dată o pisică drept companie? Scenariile sunt aceleași: e frumoasă, jucăușă, toarce, te acompaniază în momentele de însingurare… pentru că așa suntem noi, oamenii – gândim egoist, rece în raport cu celălalt. Dar dacă ne pomenim în casă cu o pisică înzestrată cu propria ei rațiune? Care are propriul ei sistem de valori și necesități? Ba mai mult, care se dovedește a fi destul de critică cu felul nostru de a fi? Un motan care împrumută ceva-ceva de la eroul romanului picaresc. Îl vedem cum își conștientizează propria apariție în lume („Astfel, izbindu-mă de ceea ce mi se păruse a fi o fereastră rotundă, m-am trezit bot în bot cu un motan negru cu pieptul alb, care, odată cu mine, își dezveli colții și scuipă amenințător”), îi percepem mândria motănească – pentru că și el poate greși („Pe mine, cu care își permite să se fălească și să dea ceață în B.!”); un motan însemnat („Și, apoi, priviți: are pieptul alb! Semn de mare onestitate. Pe deasupra, este și un exemplar rar: e mai curajos decât Făt Frumos din poveste!”), care își permite în numele libertății să dezvolte afirmații sapiențiale: „Căci bogăția, după cum pe propria-mi piele constat, nu este decât o închisoare cu gratii de miere”, „Dragostea nu este altceva decât o minciună sfruntată și aducătoare de necazuri! Ea modifică psihologia oamenilor, îi inhibă și îi programează din start victime ale frustrărilor de tot felul”. Ei? Cititorule, cartea asta e un must have (na!), întrucât te învață ce e ecolalia, lubricosofia, îți înfățișează ridicolul situaților frivole și într-un ton pastișat eminescian te învață că „Pânda și camuflajul atent în timpul vânătorii nu sunt fățărnicie, ci sunt reguli ale jocului; căci și vânatul, ca să câștige, se camuflează în teren, și nu de puține ori își modifică aspectul, confundându-se cu acesta, spre necazul vânătorului. De aceea vânătoarea este o faptă cinstită. Un concurs. O artă a supraviețuirii. Și de o parte și de cealaltă”.

„Motanul mizantrop” e o carte care nu are cum să plictisească. Așa cum am făcut-o și cu alte ocazii, apreciez la Viorel Savin și arta dialogurilor bine tocmite, realitate ce vine cel mai probabil din experiența dramaturgului Viorel Savin. Un limbaj savuros, „potrivit” pentru statutul fiecărei voci. Totul e viu, se desfășoară tonic în fața ochilor cititorului, îl convinge, îl ține aproape, îl face să râdă dar și să își micșoreze pleoapele, poate din spaima de-o clipă că și el ar putea avea un loc printre personajele cărții. Volumul e pentru cel interesat de cum nu ar trebui să iubească, de cum nu ar trebui să gândească ori să se comporte, e – altfel spus – pentru cel interesat de a găsi un colac de salvare.

La începutul acestei scurte prezentări trasam câteva tușe groase cu referire la viața lipsită de destin a omului de acum-și-de-aici. Alături de Viorel Savin, consimt că adevărata libertate nu se găsește în rătăcire, ci într-o raportare la Bine, Frumos și Adevăr, ceea ce ar cere un interes netrucat față de o cultură morală solidă. Poate că soluția ar fi aceea a unei „noi moderne”, o revenire la valorile antice, clasice, însă fără a lăsa deoparte experiența acumulată în atâtea secole, chiar informația științifică. Doar printr-o astfel de revenire am putea depăși lipsa de profunzime, superficialitatea, derapajele.

A! și – evident, achiziționarea unui motan. Ca soluție. De a ne delimita de mizantropia noastră.