Grigore Ilisei – Sanctuarele memoriei
Cu certitudine, orice CV care reflectă datele esențiale ale lui Grigore Ilisei sintetizează până la urmă munca și crezurile clădite în și peste timp, derulând frumoasa poveste a unui om cu repere solide, cu orizonturi culturale vădit generoase; scrierile domniei sale, nu puține, pleacă dinspre formule apropiate speciilor publicistice dar întâlnesc până la urmă dezvoltări narative în timp ce, pe de altă parte, împlinesc rigorile celor mai înalte cerințe estetice, recomandându-l pe autor drept un uomo universale al… prezentului, aflat cumva indirect „la război” într-o societate fără direcție, ce nu poate odrăsli (iată, în afara unor asemenea excepții!) decât forme hibride și maniere kitsch. Revenind, constatăm încă și încă o dată că întâlnirea cu scrisul lui Grigore Ilisei e cât se poate de reconfortantă, poate și pentru faptul că marele ei merit rămâne acela de a oferi o motivație solidă acelei concepții antice în virtutea căreia frumosul, binele și adevărul alcătuiau o tripartită organizare a vieții intra muros.
Prezentarea de față este prilejuită de apariția către mijlocul lui 2021 a unui volum generos – „Sanctuarele memoriei” (Editura „Doxologia”, Iași), apărut cu binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Dacă e privită sub forma unui continuum, ne putem da seama că această ultimă ispravă a scriitorului se insinuează în datele unui proiect de mare întindere, purtat deopotrivă în studiourile TVR ori în cele radio, susținut de și prin posturile ori demnitățile pe care viața i le-a adus în cale. Fire generoasă, Grigore Ilisei are nevoia de a oferi și celorlalți din preaplinul destinului și a întâlnirilor sale. La rigoare, „Sanctuarele memoriei” e o carte despre oameni și locuri, despre rod și pârg, despre continuitate și de ce nu, peste toate, o carte ce reușește să reorienteze, să readucă în discuție, prin noi temeiuri, subiecte așezate, de alții, pe rafturi prăfuite. Dar autorul va fi pornit demult la drum nu cu speranța unor premii deșarte, ci respirând „aerul tare” al Moldovei, căutând și (re)valorizând taine ascunse ori uitate.
Totuși, volumul se va fi bucurat de o anume concretețe cu mult timp înainte, întrucât îi era sortit să iasă de sub lumina tiparului înainte de evenimentele ciudate ale lui ‘89. Uitat sau amânat, vede acum lumina tiparului, dovedindu-și cumva paradoxal actualitatea și contrazicând implicit părerea conform căreia nu mai există subiecte (noi) legate de clasicii literaturii noastre. Cartea de față întruchipează în mod evident o hartă a spiritului ce traversează formele de relief ale Moldovei, găsind varii corespondențe surprinzătoare. În prefață, Theodor Codreanu găsea de cuviință să atenționeze (sub forma unui indirect strigăt ultimativ) că arhitectura „merită cunoscută de tinerele generații școlare tot mai îndepărtate de ființa românească, rătăcite în universuri virtuale, artificiale, mutante și prizoniere ale mizerabilei neomarxiste ideologii political correctness, destrămătoare de familie, națiuni, în numele unei himerice globalizări”. Într-adevăr, sensul „Sanctuarelor memoriei” ar fi acela de a-i învăța pe alții ce e firescul, de a-i re-obișnui cu „normele” intime ale propriilor interioare. De ar fi voință, cartea aceasta ar putea acompania alte titluri ale contemporanului, mă gândesc la Costion Nicolescu ori Răzvan Codrescu și, de altfel, la mulți alții, care nu se află în planurile editoriale cu bugete exorbitante. Intuiesc că aș putea fi la rândul meu acuzat de un conservatorism desuet, de faptul că nu „am ochi” pentru pulsul vieții, că refuz evidențele. Societatea momentului ne învață cu forța, mai mult decât oricând, că taberele nu mai pot fi reconciliate și că la masa dialogului nu mai are loc toată lumea. Dintre și de toate aceste ciudățenii, se vor delimita (deloc treptat) oamenii noilor catacombe, ce vor continua să se situeze în contra direcțiilor mutilante. Am speranța că deși subțiat, cercul celor care vor continua să creadă în românitatea noastră își va păstra și de ce nu demonstra trăinicia. În aproximativ treisprezece capitole distincte, autorul „îndepărtează lipsa de noroc” a neamului, atât de clamată de alții; dimpotrivă, în urma lecturii rămâi cu convingerea unei apartenențe fericite, „de poveste”, coborâte din locuri și timpuri imemoriale. Treisprezece trepte auto- și inter- referente, formând o scară încărcată de o simbolistică specifică Patericului. Interesant ar fi și haina pe care o alege autorul: cu dorința vădită de a convinge, Grigore Ilisei nu se vrea nici istoric (literar), nici critic ori psiholog; aș spune că respinge din start argumentația construită științific – îi plac determinările exacte doar dacă acestea constituie punct de plecare pentru alte înțelesuri mai adânci. Altfel, autorul vălurește istoria Moldovei cu darurile cele mai de preț ale povestitorului. Stăpânind arta cuvântului, surprinzând actul de cultură în realitățile sale vădit sincretice, Grigore Ilisei pune în alte tipare întoarcerea aceluiași Ulise. Să ne înțelegem: despre fiecare dintre subiecții acestor pagini s-au scris tomuri și chiar zeci de tomuri, așa încât nu ne-am fi așteptat la „descoperiri” ieșite din comun, care să reorienteze receptarea unei opere întregi. Mai mult, nu știu dacă o asemenea constatare servește ori nu motivației de a primi cu brațele deschise cartea în discuție, consider totuși că întregul volum are viabilitate doar așa, sub forma unui tot, formând un panopticum ce reînvie sensibilități și crezuri lăsate în colbul drumului. În felul acesta, „prigorenii lui Neculce” ori „raiul Mirceștilor”, „Stupca lui Ciprian” ori „Planeta Ipoteștilor”, alături de „amintirile Humuleștilor”, „nostalgia enesciană a pâmântului românesc”, „casa de la Vovidenia”, „Văratecul – leagăn al intelighenției românești” devin puncte de o energie spirituală ieșită din comun; acestora li se adaugă spațiul citadin, adică Fălticenii, Bacăul amurgurilor violete, dar mai ales orașul de suflet… Iașiul, așezat sub semnele timpului, văzut mai apoi sub semnul prieteniilor artistice. Fiecare dintre aceste locuri întemeiază la final o inedită boemă, până la urmă un soi de crez care va transcende, fără doar și poate, prezentul. Cum ziceam, mereu impresionat, semnatarul textelor nu apelează așadar la scheme: se lasă condus de bucuria reîntâlnirii; scrie cum simte! De multe ori, pleacă de la constatări firești, aflate printre rosturile comune, pentru ca ulterior să desfășoare veridic o serie de cauzalități; de la evenimente de-o clipă urcă spre portrete în acvaforte, compunând în literă simfonia spiritului moldav. Rețin doar două scurte fragmente încărcate de un lirism „organic”: „Era toamnă, o toamnă solemnă, când am coborât spre Stupca lui Ciprian. Am alunecat pe spinările brune de urși ale dealurilor, dealuri suprapuse ca un acoperiș de pagodă, tivite cu case albe la poale, case cu acoperișuri de draniță, cu înalte porți de lemn. Mestecenii de deasupra satului argintau asemeni unor lumânări într-o noapte de Paști casele, grădinile, oamenii, satul acesta din marginea Bucovinei”, „La Liveni, lângă o sobă din cele vechi, cum se mai găsesc prin satele noastre și azi, o sobă prelungită de un cuptor, se află leagănul în care și-a petrecut cele dintâi zile copilul Enescu. O pendulă a încremenit odată cu timpul. Tace și pianul, tac și viorile jucărie, foșnesc doar carii în lemnul bătrân. Jur împrejurul acestei case de țară, cu pridvor de lemn, de unde se poate îmbrățișa cu vederea întinderea zării, pământul, copacii freamătă, răspândind aceeași mireasmă de nemărginire care i-am îmbrățișat din copilărie ființa…”
Grigore Ilisei convinge mai întâi de toate prin „curățenia” vederii. În „Convorbiri literare”, Virgil Nistru Țigănuș are la rândul său certitudinea că „scriitorul ne cere să nu ne înstrăinăm de ființa și de valorile neamului nostru – în atâtea rânduri și atâtea rânduri năpăstuit (pe «gamele» din ce în ce mai «corecte» ale fățărniciei”). O carte despre noi, despre ce ne va fi fost dat iubim!