Prin viața lui Titu

Îmi aduc aminte că undeva la mijlocul lui 2021 am răspuns în „Convorbiri literare” unei anchete inițiate de Cassian Maria Spiridon cu privire la „Critica literară azi”, plecând de la nevoia de a înțelege cât de actual mai este canonul estetic impus de Titu Maiorescu și perpetuat ulterior de marii critici ai literaturii noastre. S-a vorbit în mai multe rânduri despre faptul că actualitatea literară este incredibil de multifațetată și, poate tocmai de aceea, întrebarea rămâne justificată și țintește / revine la chestiunea autorității. Ce vor autorii, ce primesc cititorii – care sunt din ce în ce mai „specializați” – , dar, mai ales, ce validează criticii? Într-adevăr, mai sunt (mai pot fi!) cu adevărat principiile estetice conturate de Maiorescu un etalon, un corpus de instrumente viabil pentru criticul literar astăzi, de multe ori scufundat (mai degrabă decât cufundat) într-o societate plictisită până și de propria-i postmodernitate? Din păcate, mai degrabă nu! Se poate observa lesne cum principiile dispar sub tirul unor păreri ce sunt lipsite de orice formulă argumentativă, căzând astfel sub semnul unei superficialități – cosmetizate în modă. Unde și cum îl întâlnim pe Maiorescu? Prima întâlnire se întâmplă de cele mai multe ori extrem de chinuit, undeva pe băncile liceului, de-a lungul unor ore eminamente teoretice unde, cel mai adesea, suficiența profesorului dublată de inabilitatea didactică așază o asemenea personalitate într-un trecut ghipsat, care nu (mai) dialoghează veridic cu nici una din operele vremii. În paranteză fie spus, la rândul lor, Slavici, Creangă ori Caragiale sunt receptați „în spiritul programei”, fără nuanțările de rigoare. Poate doar Eminescu să mai suscite ici-colo ceva interes, tezist-trunchiat, de cele mai multe ori prin raportarea la varii teorii ultra secrete. Iar linia aceasta continuă și pe băncile facultăților de litere, acolo unde exercițiul științific întâlnește ultimativ-necesar spectaculosul: biografia câștigă în fața operei, în timp ce scandalul dimensionează atmosfera. Din păcate, cei care vor reveni consistent la un studiu aprofundat dedicat acestei perioade reprezintă excepția excepției – ce vreau să spun cât se poate de răspicat este faptul că peste această întreaga perioadă de vârf a literaturii noastre se sare cu bună știință, fapt pentru care Titu Maiorescu este un „bun neasumat” de generații întregi. Apoi, nu ai cum să nu te întrebi: câte ediții cu adevărat reprezentative cunoașteți în ultimii douăzeci de ani? Putem număra pe degetele unei mâini instituțiile de cultură interesate de a organiza colocvii, dezbateri etc. dedicate moștenirii junimiste. Scos cu forța din temeiurile sale în anii ’50, Maiorescu este trimis și astăzi în exil, învinuit când de convingeri radicale, când de un soi de neoconservatorism despre care unii cred că ar trebui înfierat fără ezitare. Împinsă extra muros, filozofia estetică a lui Maiorescu e arătată cu degetul ca nefiind într-un raport de complementaritate cu textele noilor canoane. Și totuși…
Moștenirea lui Titu Maiorescu nu se va fi încheiat! – adevăr susținut implicit și de noul docu-roman scris de Adrian Jicu, „Maiorescu. Confesiunile unui stoic”, apărut în colecția de succes „Biografii romanțate” a Editurii „Polirom”. O carte care face un dublu serviciu, deopotrivă „subiectului aflat sub lupă”, cât și cititorului de acum care, cel mai probabil, avea nevoie de un alt unghi ori de alte filtre pentru a-l simți pe Maiorescu mai… credibil, mai aproape. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit: teza autorului nu este aceea de a demitiza personalitatea cu orice preț, ci de a o scoate din sfera unor automatisme anchilozate, de a o reda pur și simplu vieții.
Narativ, arhitectura nu e complicată. Avem de la primele pagini un Maiorescu dispus să își „revadă” propria-i viață, să mărturisească deopotrivă suișurile și aspectele mai puțin fericite ale unei existențe destul de încercate. Autodeclarat mai degrabă ateu (dar nu trebuie să îl credem pe cuvânt), confesiunea se derulează în fața unui preot și descoperă episoade ce vor naște multiple comentarii. În fapt, motivul declanșator al întregului proces se leagă de conștientizarea bătrâneții: „Mă uit uneori în oglindă, părinte, și văd un bătrân cu părul albit și cu pielea obrazului zbârcită. Bătrânelul ăsta, care mă privește de dincolo de sticlă mirat, a prezidat consilii de miniștri, a perfectat tratate politice, a fondat instituții moderne, a ținut discursuri memorabile în Parlament sau la Academie, a format generații de studenți și a câștigat procese răsunătoare… Iar acum? Acum, trupul i s-a împuținat și a rămas o umbră palidă a omului de stat de odinioară”. Devenit mai degrabă neputincios, mintea îi rămâne vie și are tăria să admită: „Bătrânețea e singurul sfetnic cinstit, părinte. În ciuda neajunsurilor ei, are acest merit. Tinerețea te amăgește, bătrânețea alungă amăgirile. Iar neputințele trupului ne arată cine suntem cu adevărat… Un boț de humă, o bucată de lut”. Un pretins ateu în fața unei figuri clericale, poate un ultim efort de împăcare cu Dumnezeu. O „ecuație” relativ simplă și perfect plauzibilă. Dar un tip de raportare ce ar trebui privit, altfel, și cu instrumentele psihanalizei. Chiar și pentru un ateu convins, figura preotului poate activa arhetipuri adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv, așa cum le-a definit Carl Gustav Jung (bătrânul confesor, înțeleptul, părintele care poate oferi siguranță sau, dimpotrivă, șansa unei noi validări). Activarea acestor arhetipuri poate deschide porți către zone ale psihicului care, în mod normal, sunt suprimate sau ignorate de conștiința atee. Mai mult sau mai puțin paradoxal, contextul sacru poate reduce barierele defensive și permite accesul la conținuturi emoționale și morale profunde. Actul de a mărturisi, indiferent de convingerile religioase, este în esență un proces de catharsis. Vorbirea deschisă despre greșeli și vină, mai ales în fața unei figuri percepute ca neavând prejudecăți impuse de mofturile societății (sau a cărei judecată este filtrată prin promisiunea iertării), permite o descărcare a tensiunilor psihice acumulate. Din punct de vedere psihanalitic, aceste „greșeli” pot fi reprezentări ale unor conflicte interioare nerezolvate, ale unor culpabilități inconștiente sau ale unor fapte reprimate care au generat anxietate sau nevroze. Mărturisirea aduce aceste elemente la suprafață, facilitând o eliberare emoțională. Iar autorul își face timp pentru a „înregistra” seria acestor culpabilități. Sunt episoade în volum care, fără doar și poate, vor surprinde; ba chiar vor naște antipatii profunde – legătura „accentuat afectivă” cu propria-i soră, acesteia urmându-i celelalte relații mai mult sau mai puțin pasagere. Avem portretele destul de fidel construite ale soțiilor, cel mai adesea într-o „cromatică” caldă, dar și apariții spectaculoase, siluete cu atitudini incitante ce trezesc orgoliul și dorințele bărbatului pentru ca, la final, acesta să declare răspicat: „Sunt septuagenar, părinte, dar n-am reușit să pricep de ce-și închipuie femeile că te pot lega printr-un copil, că odată căsătorit ești proprietatea lor și trebuie să accepți nu doar un inel pe deget, ci și lanțul pe care ți-l leagă de gât…” Iar mai apoi – sau poate în primul rând! – e și imaginea tatălui, deloc blândă, care naște sentimente opuse, mai degrabă confuze. Tăcerile „absolute” ale tatălui și chiar tabloul unei căsnicii deloc fericite: „Noi n-am avut niciodată parte de așa ceva, părinte… Nu mi-l pot imagina pe tata cioplind cu brișca un lemn sau modelând lutul. […] Nuuu! N-avea el timp de prostii! El era profesor de istorie și luptător pentru cauza românească, iar copiii lui trebuiau crescuți în același spirit… Descendentă din neamul ardelenilor Maior, mama n-a avut tăria strămoșilor săi și s-a lăsat condusă de tata, care i-a luat până și numele… […] Așa mi-o amintesc pe mama, mereu preocupată să nu greșească, cu sabia deasupra capului, iubindu-ne cu măsură…”
Desigur, toate acestea reprezintă doar un palier. Un palier ce va fi completat de altele, cu roluri diferite, cu alte măști. În volum, Adrian Jicu reușește un Maiorescu rotund, contrapunctând episoade cunoscute cu cele mai puțin ieșite „în lumina reflectoarelor”. Sunt grozav de bine strunite și paginile ce refac activitatea de la Junimea, care surprind legăturile pe care Maiorescu le-a avut fie cu Vasile Alecsandri, fie cu Eminescu ori Creangă – iar exemplele pot continua. Apoi „cazurile” în care a intervenit, relațiile pe care le-a construit („Relațiile au fost, pentru mine, esențiale”). Desfășurând șirul mărturisirilor in forma unei cronologii răsturnate, suntem martorii anilor grei de tinerețe din perioada studiilor la Academia Theresiană, a unui duel cu Stătescu (câți și l-ar fi imaginat pe sobrul Maiorescu mânuind un pistol) ori asistăm la momente de grație, precum cel de la Koln, acolo unde, stând în fața Catedralei, (încă) tânărul Maiorescu înțelege sensurile cele mai profunde ale frumosului (pentru ca aceeași imagine a Catedralei să revină imperial spre sfârșit, când ni se punctează în narațiune momentul pierderii auzului): „Înălțându-mi ochii, m-a lovit o senzație stranie, un vertij inexplicabil. M-am așezat pe o bancă și mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de amețeală și beatitudine. Așa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelația Frumosului”.
Toate aceste abilități organizatorice ale faptelor epice nu mă surprind. Îl știam pe Adrian Jicu din „Iorgu”, îi citisem toate volumele anterioare, aici voi aminti în special de „Coordonate ale identității naționale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc și context european”, „Mon Cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri”. Și datorită lor autorul se „mișcă” cu multă pricepere, pregătirea acestora asigurându-i o cunoaștere aprofundată a perioadei. Are această capacitate rară de a se face înțeles și plăcut în fața mai multor categorii de cititori. Scrisul său este viu, deloc parodic, însă plin de un ludic temperat, în stare de a problematiza, de a „desface” chiar sub ochii lectorului aproape toate coridoarele unei vieți. Citindu-l, vezi cinematic, ești într-un soi de performance care dă subiectului credibilitate. Revin: ceea ce întreprinde Adrian Jicu se desfășoară cel mai adesea in vivo, capacitându-l pe celălalt, invitându-l la reflexie, poate – de ce nu? – la a căuta mai departe… Abia acesta e marele plus al prozatorului și criticului literar (ordinea e subiectivă), acela de a trezi interesul, de a așeza o lectură la granița dintre mai multe științe, de a da un nou start. Criticul literar / prozatorul / profesorul Adrian Jicu ne spune ce și cum mai merită privit, orientează contextualizând și ne dă un Maiorescu de care aveam nevoie, pentru că și el crede, sunt convins, că Maiorescu nu poate rămâne în colbul uitării. De altfel, la aceeași anchetă a „Convorbirilor”, nota: „Nu știu dacă problema canonului estetic se pune în termeni de actualitate… Mai degrabă, de utilitate. Iar din acest unghi, criteriul estetic rămâne esențial pentru funcționarea sistemului literar. El și-a demonstrat viabilitatea & fiabilitatea de-a lungul vremii, dincolo de schimbările de climat politic, social sau cultural și a rezistat, binișor, încercărilor de ideologizare sau de confiscare” („Convorbiri literare”, nr. 5, mai 2021).