Sfânta Cuvioasă Tecla, prima femeie martir a Bisericii. Născută în cetatea Iconium din Asia Mică, Sfânta Tecla a fost convertită la credința creștină prin propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, care ajunge în oraș în prima călătorie misionară, în jurul anului 44. Era pe atunci încă vremea catacombelor: fugăriți din locurile publice, obligați să se roage în tot soiul de ascunzișuri, la marginea orașelor și în cimitirele dispărute, creștinii trăiau realitatea morții pentru credința lor în Hristos. Însă tocmai în asemenea condiții dure credința creștea, era „pe măsură”. Abia ulterior s-a vorbit despre „dorul de martiraj”, o nebunie pentru omul contemporan al zilei de azi. Bătrâni și tineri renunțau la toată cinstea politică cu care erau încununați, la poziția și avantajele lor din societate și urmau la moarte lui Hristos. Istoria creștinismului ne zugrăvește o mulțime de tineri care, de bunăvoie, s-au lepădat de lume. Șirul martirilor a început cu Sfântul Arhidiacon Ștefan, urmând mulți dintre Apostoli, continuând cu Sfinții Dimitrie, Gheorghe, Procopie, Iulian, Chiriachi, Talaleu, sfinți care se pomenesc aproape zilnic în cultul liturgic. Urmărind numele martirilor înscriși în conștiința liturgică, observăm și foarte multe femei care au ales moartea, în locul vieții. Șirul mucenițelor sau al martirelor se deschide în istoria mântuirii cu Sfânta Mare Muceniță Tecla.

Pentru acești credincioși, limba lui Hristos nu era grai, ci un adevărat limbaj al sufletului, o expresie a iubirii supreme care depășea orice teamă. În ciuda prigoanei și a amenințării cu moartea, ei au răspuns cu dragoste la ură, iar sacrificiul lor a vorbit mai mult decât orice cuvânt. Iubirea era limba lui Hristos pe care o vorbeau, o limbă plină de speranță, de iertare și de dăruire totală. În această iubire au găsit curajul de a-și mărturisi credința în fața tiranilor, refuzând să se lepede de Mântuitorul. Cine nu își amintește cuvintele Sf. Apostol Pavel: „De aș grăi în limbi omenești și îngerești, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, și de aș avea toată credința, încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (1 Corinteni 13)?

În acest context al sacrificiului de sine, martiriul nu era și nu este o simplă moarte, ci biruința iubirii, o mărturie supremă că viața, atunci când este trăită în Hristos, depășește orice formă de suferință și teamă, iar moartea devine o poartă către o altă existență, veșnică. Glisând între planuri temporale diferite, materia epică a romanului pe care ni-l propune Adrian Lesenciuc are punct de plecare în realitățile unor teritorii și mentalități aflate în conflict, însă miza e cu totul alta, pentru că personajele, pe rând, fac loc alegoriei, unor înțelesuri mai înalte, care se cer a fi căutate. E un roman al trecerii, al aflării de sine, al asumării unui drum nou. „Drumul Damascului” e calea regală pe care tot omul ar trebui să și-o asume plenar, în timp ce ochii ar trebui să rămână deschiși pentru experierea elementelor de teofanie. Sintagma din titlu face referire atât la limba pe care o vorbea Iisus Hristos – e vorba de aramaică occidentală, care încă se mai păstrează într-o comunitate mică, la Maaloula și încă vreo două sate, dar face referire mai ales la acel sentiment care înnobilează caracterul omului și îi conferă sens, aducându-l mai aproape de Dumnezeu. Prin iubire, poți redescoperi chipul dintâi! Existența acestui loc pe care vrea să îl atingă unul din personajele cărții e strâns legată de Sf. Tecla, iată: „Maaloula a fost fondată de sfântă. Numele «poarta», despre care vă spuneam, vine de la una dintre minunile sfintei, care, în încercarea de a-și păstra fecioria, fiind urmărită de soldații romani, a parcurs drumul din munții Qalamun și nu a putut trece din cauza faptului că a găsit calea fugii ei blocată de o stâncă. Era expusă și, prin urmare, nu i-a rămas decât o singură cale: a rugăciunii. S-a rugat fierbinte în timp ce soldații se apropiau de ea și, în mod miraculos, stânca s-a împărțit în două, iar sfânta s-a strecurat înăuntru fără ca soldații să înțeleagă unde a dispărut. Aceasta este poarta miraculoasă care n-a fost trecută…”

I-am admirat lui Adrian Lesenciuc și cu alte prilejuri capacitatea de a ivi „haine” potrivite pentru evenimente și chipuri; de ce nu, romanul său e, cel puțin la un prim nivel, și o lecție de istorie: cine nu e un cunoscător al Orientului Mijlociu, are șansa acum de a vedea ceva mai clar ce înseamnă Califatul, Primăvara arabă, care sunt fracțiunile războinice și motivele pentru care acestea se luptă ș.a.m.d. Aici, concluzia rămâne amară: partidele sunt în Orient umbrele ideologice pentru înființarea diferitelor armate (organizații paramilitare) iar „Libanul trăiește acum în afara granițelor sale”. Libanul, patria mamă, e văzută ca un „coșmar care a modelat existențe”. Lingvistul, criticul, poetul, romancierul  marca Lesenciuc se întâlnesc cu toții și în volumul de față, găsind drept numitor comun aceeași dorință de a experimenta încrederea într-o lume care respiră sub cupola tainei. Autorul dovedește că are știința compartimentărilor de ordin lexical. Personajele își păstrează un anume șarm, ele poartă discuții viabile, dinamice. Prin felul în care vorbesc și adesea se comportă, ele mărturisesc nu întotdeauna voit ceva din zbaterile pe care sunt nevoite să le înfrunte. Astfel, autorul este fără doar şi poate un „om al locului”, ba chiar un „om al locurilor”, care se va fi împărtășit la vremuri cuvenite din aceleași taine ale existenței înalte. Demnă de menționat este naturalețea cu care autorul construiește rugăciuni și chiar „fragmente de acatist”…

Arhitectura cărții e solidă, chiar dacă alternează un plan – cel al vieții și patimilor Sfintei Tecla, cu un al doilea, cumva în oglindă, în limitele căruia sunt „inventariate” traumele omului contemporan, cu atât mai mult cu cât personajul, repet, un libanez, e nevoit să ia de timpuriu calea Occidentului. Îl vom acompania de la vârsta copilăriei, trecând prin adolescență și prima tinerețe, apoi luăm act de maturitatea deplină care îi aduce un statut important în plan social, până la momentul când se îmbolnăvește de cancer și e nevoit să se pensioneze; dar imediat se hotărăște să își asume o nouă direcție. Această prezență narativă mărturisitoare are menirea de a naște întrebări în conșțiința / sufletul cititorului. Într-un fel sau altul, omul modern își duce propriile bătălii, se conformează propriei alienări; lipsit de repere certe, șansa lui e aceea de a reface legături, de a se reîntoarce acasă – una dintre cele mai importante teme recurente ale literaturii universale. „Eul” narativ se mărturisește și ne mărturisește, arătând cum „eu sunt Iuda din propria viață” / „Eu sunt un om simplu care a studiat, a ajuns mare, dar a pierdut totul pierzându-se pe sine și pierzându-și propria sănătate.”, atenționându-ne implicit că totul pleacă de la confuzii. Gândul m-a dus la celebra lucrare a Sf. Nicodim Aghioritul „Paza celor cinci simțuri” în care implicit se „pleda” pentru o viață plină de Lumină, de claritate. Dar, pline de suferință, coridoarele de interior ale romanului au mai multe voci care narează la persoana întâi, așa încât poate că de tradiționalul statut al „personajului principal”… nu se împărtășește nimeni! Sub semnul tragicului, se regăsesc și Sf. Apostol Pavel și Sf. Tecla, cât și asupritorii lor!

În final, romanul lui Adrian Lesenciuc se așază ca o oglindă în fața omului contemporan, arătând că, deși decorurile și bătăliile s-au schimbat, esența luptei rămâne aceeași: căutarea unui sens și a unei reîntoarceri către Lumină. Prin această complexă împletire de istorie, credință și drame pe deplin asumate de actanți, autorul ne amintește că, dincolo de orice confuzie și suferință, există întotdeauna un drum către propria teofanie, un drum al Damascului pe care îl putem regăsi în interiorul nostru.