Dionis Pușcuță și hermeneutica Bestiarului oniric

(note la expoziția „Bestiar”,

 desfășurată în luna octombrie 2025 la Centrul de Cultură „George Apostu”)

Opera lui Dionis Pușcuță nu se oferă privirii ca o simplă succesiune de imagini, ci ca un teritoriu inițiatic, un spațiu de trecere în care privitorul este invitat să renunțe la confortul realului și să pășească într-o zonă a revelației. Așa cum observa Oliv Mircea, pictorul parcurge o „cale purgatorială”, un traseu de purificare a privirii și a memoriei, țintind spre refacerea acelei unități primordiale, unde barierele dintre uman, bestiar și sacru erau încă inexistente. În acest sens, Dionis Pușcuță nu este doar Pictorul, ci chiar un demiurg al unei lumi paralele, un arhitect al unei cosmologii personale în care asprimea dezolantă a cotidianului este distilată în creuzetul alchimic al pânzei. Venind cu un „instrumentar” parcă din timpuri imemoriale, prin disciplină, rigoare și febra penelului, precaritatea existenței este convertită în reziduu de sacralitate, într-o formă de rezistență metafizică, într-o încercare de a salva ceea ce realitatea, în brutalitatea ei, tinde să distrugă. În acest demers, pictorul nu caută frumusețea convențională, ci adevărul profund, chiar dacă acesta se prezintă sub forme fracturate / deformate, întru totul neliniștitoare, teratologice.

Visul devine, în această arhitectură, mecanismul central de acces la adevăr. El nu este doar cale de evadare – așa cum îl preferau romanticii, ci o unealtă de cunoaștere, un ochi vigilent capabil să perceapă ceea ce realitatea diurnă ascunde. Personajele sunt (poate) extrase din fluxul istoriei imediate și plasate într-un spațiu al eternității imaculate, unde timpul nu mai degradează, ci conservă, ba chiar potențează înțelesuri în progresie geometrică. Ele trăiesc într-o atmosferă sacră, într-o lumină care pare să iradieze din interiorul lor, ca și cum ar fi fost surprinse exact în momentul în care se desprind de condiția lor biologică și intră în regimul simbolic al picturii. În această suspendare a timpului, Dionis Pușcuță reușește să creeze o lume în care fragilitatea devine forță iar efemerul capătă consistența unei revelații. Receptorul unui asemenea demers intuiește destul de repede că asistă la o epifanie, la o apariție care nu poate fi explicată prin logica obișnuită, ci doar printr-o sensibilitate pregătită să accepte misterul. Spațiul pictural devine astfel un ecou al confesiunilor surde, un laborator nocturn în care desenul nu mai este o etapă preliminară, ci un idiom al oniricului. Aici, nostalgia, frica, neliniștea și extazul se coagulează într-o rețea de linii și straturi cromatice care transformă pânza într-o interfață între privitor și subconștient. Fiecare tușă funcționează ca un element de control al acestei interfețe sacre, un buton invizibil prin care privitorul navighează printre năluci, himere și fragmente de memorie ancestrală. Pictura devine un UI (user interface) metafizic, un portal către stările extatice ale arhetipului umanității, un spațiu în care privirea nu doar contemplă, ci participă, se implică, se lasă absorbită de vibrația materiei. În acest sens, cel-care-știe-să-pună-în-valoare-semnele nu pictează doar forme, ci construiește un mediu, o atmosferă, un câmp energetic în care privitorul este absorbit fără să-și dea seama.

Bestiarul lui Dionis Pușcuță nu este o colecție de monștri, ci o morfologie coerentă, o „biologie a fantasticului”. Fiecare hibrid are o logică internă, o funcție, o necesitate. Fuziunile om–pasăre, om–lup, om–scorpion nu sunt deformări arbitrare, ci gesturi de eliberare, rupturi ale limitelor speciei, ale identității, ale corporalității. În lucrări precum Himera, hibridul devine un vehicul al transcendenței, o formă de a depăși condiția umană, de a accesa un nivel al existenței în care formele nu mai sunt constrângeri, ci posibilități. Personajele canine înaripate, figurile hieratice, păzitorii, nu sunt simple invenții vizuale, ci psihopompi, ghizi ai sufletului. Ei mediază între Cer și Pământ, între vizibil și invizibil, între ceea ce poate fi rostit și ceea ce rămâne în zona misterului. În Păzitorul casei, animalul devine un arhetip protector, un mediator între lumi, un garant al trecerii, un simbol al vigilenței spirituale. În aceste creaturi, privitorul recunoaște ecouri ale mitologiilor arhaice, ale basmelor, ale ritualurilor de trecere, dar și o sensibilitate contemporană, marcată de anxietate și căutare.

Figura Cavalerului se suprapune peste axa acestei inedite cosmologii. El este un Don Quijote reconfigurat, un erou al viziunii, nu al realității. Armura sa nu protejează corpul, ci visul. Funcționează așadar și ca o barieră împotriva cinismului lumii moderne, un scut împotriva dezvrăjirii. Cavalerul refuză realitatea banală și alege să lupte cu uriașii interiori, cu himerele, cu propriile limite. Participă la o ceremonie a măștilor, un ritual de dezvăluire a identității profunde. Deși blindat, el este vulnerabil, fragil, prins într-un zbor magic care îl poartă dincolo de condiția umană. Identitatea sa devine o stație de tranzit pentru suflet, un simbol al celui care caută unitatea pierdută, chiar dacă prețul este izolarea în propria viziune. Cavalerul lui Dionis Pușcuță nu este un luptător în sensul firesc al cuvântului, ci un vizionar, martorul unei lumi care se destramă și pe care, în același timp, o recompune în interiorul său. Tocmai în această figură, pictorul proiectează o întreagă filozofie a rezistenței interioare, a fidelității față de ideal.

În seriile de portrete — Bacovia, Solomonar, Chip — materia picturală devine vehicul al unei trăiri metafizice. Chipul nu mai este o oglindă a realității fizice, ci o hartă a suferinței, o interfață a hiperlucidității. Deformările expresive nu sunt accidente, ci coduri ale interiorității, semne ale unei tensiuni spirituale care nu poate fi exprimate altfel. Straturile succesive de culoare creează o vibrație organică, o densitate a materiei care dă senzația unui organism viu. Pasta devine materie pulsândă, emanând o energie proprie. Această incandescență metafizică este semnul unei alchimii picturale în care materia devine spirit, iar spiritul devine materie. Lucrări precum Chip sau Solomonar sunt construite din rețele de tușe fragmentate, pulsatile, în care textura devine un cod sursă, un limbaj secret al interfeței onirice. În aceste portrete, Dionis Pușcuță reușește să surprindă nu doar fizionomia, ci vibrația interioară, tensiunea dintre luciditate și delir, dintre memorie și uitare. Privitorul simte că asistă la o confesiune mută, la o dezvăluire a unei zone intime, inaccesibile altfel.

În seriile recente, artistul explorează forțele cosmice care guvernează acest arhipelag al formelor. Solomonarul devine figura supremă a controlului asupra haosului. Chipul său fragmentat este o explozie de energie, o fuziune între uman și elementar. El este magicianul care ordonează haosul prin gestul pictural, cel care transformă energia brută în ordine estetică. Semnele zodiacale — Săgetător, Taur, Fecioară — sunt transpuse în limbaj teratologic, devenind arhetipuri ale destinului, punți între om și cosmos, între individual și universal. În aceste lucrări, pictorul reușește să creeze o punte între mit și contemporaneitate, între imaginarul arhaic și sensibilitatea modernă. Zodiacul (re)devine un alfabet al forțelor primordiale, un cod al energiilor care modelează destinul, în timp ce pictorul (cum altfel?) devine interpretul acestor semne.

Concluzionând, opera lui Dionis Pușcuță cere atât o disciplină a privirii, cât și o disponibilitate spirituală. Receptorul mesajului navighează prin acest bestiar ca printr-un sistem de fișiere spirituale, amintind de structura etajată a lumilor dantești. Bestiarul său este o interfață între ceea ce suntem și ceea ce am putea deveni dacă am avea curajul donquijotesc de a ne privi în oglinda visului. Este o artă a curajului, a rezistenței, a viziunii. Treptat, realizăm că Dionis Pușcuță rămâne un cavaler al viziunii, un păzitor al frontierelor onirice. În acest arhipelag al formelor interzise, pictura devine nu doar un act estetic, ci o formă de supraviețuire spirituală, o încercare de a salva ceea ce este esențial în om: capacitatea de a visa, de a transcende, de a se reinventa în fața propriilor limite. În fața acestor lucrări, privitorul nu rămâne doar spectator, ci devine participant, martor al unei metamorfoze care îl privește direct, pentru că lumea lui Dionis Pușcuță, revin – această interfață magică, este în cele din urmă o oglindă a lumii noastre interioare, cu toate fricile, speranțele, rănile și iluminările ei.