Părintelui Dumitru Stăniloae
Undeva tare demult aveam un sentiment de regret peste măsură în momentul în care nu reușeam să intru în posesia unor ediții cu totul aparte. Evident, la cărți mă refer. Aveam dorința aceasta de a-mi cumpăra variantele ce apăreau în condiții (tipo)grafice deosebite, de a completa apoi colecții și serii întregi. Pe de altă parte, eram fanul (îngăduiți această barbarie!) „titlurilor de nișă” – dovedeam cu ele răbdare absolută: auzeam de acestea, le urmăream, găseam momentul potrivit și îmi împlineam moftul. Căci, mai întâi de toate, moft și orgoliu trebuie să fi fost această vânătoare de trofee livrești. Se înțelege, încercam un soi de posomorâre atunci când jocurile nu ieșeau iar universul îmi era văduvit de vreun titlu. Dar, trebuie să recunosc, pe acest tărâm forfoteau majoritatea bucuriilor și dramelor, uitând nepermis de mult că viața în preaplinul ei nu se desfășoară doar printre cărți, chiar dacă – în linia lui Cioran – eram (și întrucâtva încă sunt!) convins că menirea unui volum reușit e aceea de a naște răni și de a-și anexa cititorul pentru o bună perioadă de timp.
Nu de puține ori, prins între toate acestea, am ratat întâlnirea cu oameni deosebiți. Oamenii realității. Uneori îmi zic că lucrul acesta nu s-a întâmplat dintr-o lene pe deplin condamnabilă, ci dintr-un soi de inaderență la actualitate, o lipsă de acuitate care, ulterior, după cum era și normal, a provocat la rândul ei alte serii de regrete. Aș putea întocmai liste întregi de asemenea „ratări”! Cel puțin pe câteva dintre ele le socotesc a fi impardonabile: mi-aș fi dorit să îi văd „față către față” pe Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Petroniu Tănase, pe acești părinți ai neamului care au știut a ține strâns destinul românesc de frâiele ortodoxiei. Să le întrevăd lumina chipului, să îmi întipăresc volutele sonore și alte particularități ale acestor prezențe cu totul însemnate – nicio variantă media / digitală nu poate înlocui o întâlnire „în carne și oase”. Nu m-am învrednicit, nu-mi fu dat! Am încercat totuși să le urmez chemarea, evident, cu neînsemnatele mele puteri, cu căzături și reveniri la drumul pe care mi l-aș fi dorit în permanență drept. Acestea sunt vocile care mi-au readus încrederea în lumină, în armonie. Datorită lor, m-am trezit brusc din retorica unui volum precum „Lacrimi și sfinți”, care mă convinsese prin accentele sale apăsat ironice că fericirea e mai degrabă legată de o stare de ignoranță. Treptat, atunci, în adolescență, Cioran începea totuși să piardă, întrucât mă simțeam din ce în ce mai atașat, prin urmare convins, de ideile și adevărul unui volum care mă va însoți pentru tot restul anilor: „Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea”.
Sunt conștient, tonul materialului de față e voit poate prea „festiv” pentru unii, în timp ce haina pe care i-am procurat-o ar putea fi aceea a unei încercări parțial eseistice de a mărturisi bucuria pe care o păstrez din momentul în care am aflat că Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, alături de alte prezențe harismatice ale ortodoxiei românești a ultimelor decade urmau să fie canonizați de Biserica Ortodoxă Română. Anul 2025 este anul în care se împlinesc o sută de ani de la ridicarea bisericii noastre la rangul de Patriarhie și a 140 de ani de autocefalie. După ce în data de 12 iulie 2024 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea părintelui, acum – pe 4 octombrie (cu puțin înainte de Sfințirea Catedralei Neamului), la Mănăstirea Cernica, lângă București, are loc Proclamarea locală a canonizării Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.
De multe ori trăim sub semnul paradoxului: iată că primele gânduri mă duc către reverența pe care Emil Cioran o făcea în fața unei personalității de o complexitate ce e aproape imposibil de prins în cuvinte: „V-am spus la Paris, însă ţin să repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic! Din toate punctele de vedere, o astfel de operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac”. În ceea ce privește cunoașterea operei Părintelui, cred că am fost dăruit cu un drum potrivit cu priceperea mea: nu am urcat dintr-o dată către „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, „Iisus Hristos sau restaurarea Omului” ori către „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, ci am făcut pași mici, citind și recitind alte două apariții pe care le-aș recomanda oricui care mai crede în forța cuvântului și în special în aceea a dialogului. E vorba de suita convorbirilor de la Cernica, reconfigurate și prinse de Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard în „Mica dogmatică vorbită”, carte care a cunoscut – din câte știu – mai multe ediții. Apoi, de „7 dimineți cu Părintele Stăniloae”, inițiată de Sorin Dumitrescu și lansată în 1992 în curtea Schitului Darvari. Două volume cu adevărat memorabile, de-a lungul cărora cel ce caută începe să fie familiarizat cu temeiurile credinței ortodoxe. Aș putea spune că acestea se constituie în jurul unor teme recurente: accesibilizarea teologiei profunde, punte între cultură și credință, mărturie de credință personală, redescoperirea sfințeniei în actualitate, dialog ecumenic-universal, sensul Rugăciunii inimii. Între toate și mai presus de toate, capitolul „Filocaliei”. Mereu mă întorc la acest inestimabil diamant pe care Sf. Nicodim Aghioritul îl considera „comoara trezviei lăuntrice, paza minții, școala tainică a rugăciunii minții, instrumentul unirii cu Dumnezeu”. În paranteză fie spus, pe undeva în facultate, vizitând Muzeul Mănăstirii Neamț, părintele de acolo m-a chemat să-mi arate „un volum de o bogăție inestimabilă” (citez din memorie, evident!) – era „Filocalia” pe care o consultase chiar Părintele Stăniloae. Revenind, laolaltă, în trup de literă, opera Părintelui e vehicul către o înțelegere mistică, ce îngăduie o raționalitate plină de sensibilitate, un spațiu care te atenționează că inima poate fi rănită de frumusețe doar pentru ca mai apoi să fie atrasă de o dorință irezistibilă de unire cu bunătatea și firescul unui mister care se conjugă cu luciditate. Înțelegem nemediat că moștenirea ortodoxiei nu este una strict doctrinară, ci un mod de viață care se sprijină pe învățămintele Tradiției. Temele puse în discuție sunt analizate cu evlavie, presupunând laolaltă credința și cunoașterea lui Dumnezeu trăite în mod practic și în toate zilele vieții. Evlavia exprimă sentimentul prezenței intime a lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu care se limitează pe sine pentru a intra în condiționările creaturii. În mod evident, Dumnezeu nu poate fi închis într-un limbaj limitativ, el rămânând mereu „inexprimabil cu exactitate”. O taină spre care e îndreptățit și minunat să tinzi.
Recunoscut de foruri diferite, premiat cu titluri și distincții academice („Ordinul Meritul Cultural în gradul de Cavaler cl. II, pentru biserică” – 23 septembrie 1942, „Doctor Honoris Causa”, Universitatea din Tesalonic – 1976, „Doctor Honoris Causa”, Institutul Teologic St.Serge din Paris -1981, „Doctor Honoris Causa”, Facultatea de Teologie din Belgrad – 1982, „Doctor Honoris Causa”, Universitatea din București -1992, Premiul „Dr. Leopold Lucas”, Facultatea de Teologie Evanghelică din Tūbingen, „Crucea Sf. Augustin din Canterbury” din partea Primatului Angliei – 1981, membru titular al Academiei Române – 1992 – doar câteva dintre acestea), Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae e considerat printre primii teologi ai secolului XX, o voce memorabilă care a găsit punți de legătură pentru aspecte aparent ireconciliabile și străluciri nemaivăzute ale aproapelui și departelui . Am mai înțeles și faptul că pentru om, umanul nu e un dar imuabil. Și că „schimbarea face parte din libertatea și din bogăția sa virtuală. Problema rămâne cea a orientării, a finalității acestei evoluții”.
În lumea de azi, alături de Părintele Dumitru Stăniloae, ai șansa să înțelegi că timpul echivalează cu posibilitatea creșterii persoanei în Dumnezeu, fiind – poate poematic spus – intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre și răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este până la urmă definiția plinătății, sensul corect pe care îl primesc deopotrivă dramele și bucuriile noastre. Din această înțelegere profundă se naște și gestul firesc al recunoștinței. Toate acestea într-un cuvânt de mulțumire. Părintelui Dumitru Stăniloae.