Cu menajeria larg deschisă

Mă bucură enorm succesul ultimului roman semnat de Dan Perșa, „Bestiarro”, apărut în toamna anului 2021 la Editura „Humanitas”! Între timp, s-au scris deja câteva cronici „la subiect”, inventariind pe de o parte această galerie fabuloasă a unor personaje ce surprind continuu, în timp ce, pe de altă parte, majoritatea comentatorilor au scos în evidență arhitectura îndrăzneață a romanului, deopotrivă capacitatea acestuia de a-și fi extras substanța primă din chiar suita de întâmplări nebune existente în societatea românească a ultimilor ani. Așadar, avem de-a face cu un roman a cărui acțiune este localizată în timp și spațiu, chiar dacă cele două coordonate ar putea deveni reprezentative și pentru alte „dosare de existență”.
Dan Perșa face parte din categoria romancierilor care au răbdare cu ei înșiși; mai mult, aș spune că în forme deghizate, își îngăduie această bucurie de a împrumuta – fie și pentru câteva clipe – masca fiecărui personaj, oferindu-i ulterior acestuia câte ceva din propria sa fire. Mai înainte de a-l trimite în arenă, Dan Perșa operează ultimele retușuri, îi calibrează „puterile ascunse”, în așa fel încât, odată actul narațiunii fiind pornit, totul se desfășoară perfect, fără cusur. Toate aceste chipuri voit deformate până într-un punct nu apar ex nihilo, ci ele continuă prin alte și alte avataruri serii pre-închipuite deja în scrierile anterioare – ceea ce vreau să afirm răspicat este faptul că „Bestiarro” merită integrat unei anumite maniere de a scrie și, implicit, de a concepe lumea. Cu puțin venin, declar că m-am uitat puțin pieziș la cei care l-au descoperit pe Dan Perșa grație recentului bestiar; dar Dan Perșa exista și până acum, cu romane de cel puțin același nivel. M-ar bucura ca un viitor plan editorial să presupună retipărirea și traducerea în alte limbi a unor titluri precum „Război ascuns”, „Cu ou și cu oțet”, „Cărțile vieții”, „Viața continuă”, „Și eu am scufundat Atlantida” etc.
Revenind, autorul în discuție posedă o cultură cu totul extraordinară, cumva renascentistă, mișcându-se cu mare ușurință printre judecăți și realități exacte, dându-le însă înțelesuri în acord cu mai vechile principii clasice. Acestora li se adaugă o energie ludică care străbate coridoarele interioare ale textului. Altădată mă grăbeam să o percep drept o trăsătură eminamente postmodernă, acum nu mai sunt atât de sigur… dar o asemenea disponibilitate de a privi lucrurile cu josul în sus, într-o lume oricum îndepărtată de rațiuni pline de sens, constituie un temei ordonator pentru universul pe care autorul, adevărat Deus, îl plăsmuiește. Auto-situându-se paradoxal între nou și vechi, între serios și caricatural, dinspre realitate către ficțiune, rolul lui Dan Perșa e acela al jesterului din teatrul elisabetan – el e conștient de faptul că nu își poate permite să eludeze adevărul. Aflat „la curte”, el scoate din tolbă câte o situație, câte o poveste, prin care tinde să restabilească echilibrul. La rigoare, cu siguranță mai mult decât celelalte „plăsmuiri romanești”, „Bestiarro” oferă o vălurită imagine a vieții politico-administrative. Și altădată autorul mima / propunea legături cu Ion Budai Deleanu: de exemplu, în „Dincolo”, găseam notat: „Dar unde, unde te-ai dus? Și n-a întrebat asta, pentru că Domnul știe. Noroc că și noi, scribul, știm… de la Muze… și putem urma viața personajelor noastre dincolo de moarte… atunci când ne vine să spunem: «Veniți, dragi personagii, înapoi, unde sunteți voi Petre și Ghiocel… dulgherule Petre și tu, țiganule orb, Ghiocel…» și inima ni se face duioasă!” – nu e singurul exemplu! „Bestiarro” începe cu o pre-cuvântare cumva din aceeași zonă, cu un aperitiv „tras dușcă de-un personaj cherchelit”: „Am învățat demult să-mi ascund însușirea, dacă e o însușire și nu un blestem. Mi-o ascund chiar și mie și mă prefac că nu aud ce aud. Un țiuit continuu… un țipăt. Pentru că suferința umană n-a fost lăsată de Dumnezeu ascultării urechilor omenești. Așa că voi istorisi ce am de istorisit ca și când aș fi un om normal între ceilalți oameni. De altfel, asta și sunt. O fină operație estetică a redat urechilor mele forma lor umană. Ce mai contează că timpanele mele sunt altfel? Ele nu se văd, iar ce nu văd, oamenii nu știu”. În această „aranjare” upside down, în linia lui Baltasar Gracian, atenționarea potrivit căreia „Toate personajele sunt fictive. Trama epică nu cuprinde fapte reale.” naște, desigur, zâmbete. De altfel, vor fi fost deja câțiva cititori atenți care să fi încercat să descopere echivalențe perfecte. Motivat. Totuși, lumea lui Dan Perșa dezvoltă o „mecanicitate” care mie îmi amintește de teatrul lui Caragiale și zău așa, puși în aceeași cușcă, preotul Sorescu, Gică Rasol, Triță Costin, doctorul Mânzescu, Pitic Orfeanu și alții, și alții, nu sunt cu mult diferiți de un Tipătescu, Cațavencu, Trahanache. Laolaltă, personajele sunt simboluri ale parvenitismului, snobismului, prostiei. De fapt, spectacolul pe care ni-l oferă relevă limitele umane cele mai josnice din punct de vedere moral. Suntem și la Dan Perșa în fața ipostazei comice a tragicului. Asistăm la un fel de omogenizare a lumii la nivelul farsei generale. Așadar, precum la Caragiale, tindem spre un comic absolut, împănat cu un sentiment de deznădejde; voit sau nu, alunecăm spre tragic. Din păcate, se pare că nu există un sistem de valori prin raportare la care să se producă corijarea greșelii. O asemenea lume încărcată de iresponsabilitate ar trebui să fie percepută mai degrabă tragic de un om lucid. Tragismul se naște odată cu acest comic rece care se repetă la nesfârșit. Uitându-ne mai atent la Triță Costin ori Pitic Orfeanu, constatăm că Dan Perșa scrie requiem-ul unei descompuneri, amplifică standardizarea și fragmentarea ideii de personalitate. Toate aceste apariții sunt voit minimale și în acord cu „politicile” la modă. Ei bine, nu ai voie să rămâi surprins atunci când înțelegi că Triță Costin se bucură de alte plăceri („…l-am surprins, purta portjartier, purta perucă blondă de muiere, avea botul uns cu ruj ca duduițele și gene rimelate ca paparudele. Iar în fundul odăii, deși încerca să se ascundă, se afla un bărbat doar cu un suspensor pe el. Să mă credeți: n-am văzut ceva mai scârbavnic în viața mea!”), ori când falsele concesionări sunt „chestiuni” fireși, la ordinea zilei: „Orfeanu are la picioare pe mulți oameni din poliție și din justiție, dar pe căi legale n-ar avea nicio șansă. Avem acoperire. Doar forțează nota, ca să ne sâcâie, însă cine știe ce conjuncturi vor apărea după alegeri și ne putem trezi că facem pușcărie. Pitic Orfeanu a fabricat probe, că altfel noi n-am lăsat nimic în urmă, ca să putem fi agățați”. Nici poetul Porumbelu nu e tocmai în afara acestei lumi duplicitare. Pentru că lumea e seacă, rea, plină de ranchiună, până și atunci când e surprinsă de „filosofia” sexului frumos: „Așa-i făcută lumea noastră, dragă. Nu trebuie să construiești ceva, doar să deposedezi pe cine poți de ce poți și să ții cu dinții de ce ai apucat”. Nici nu mai știi ce să crezi, nici nu mai știi dacă o asemenea existență mai are vreo șansă. Însăși funcția artei e mai degrabă ocultată: „Auzise într-o vreme de arta care îmblânzește animalele, dar nu credea așa ceva”.
E așadar o lume în care se joacă dur, chiar dacă mai degrabă primitiv, o lume în care opozanții se întâlnesc în ticăloșia cu care operează. Principiile sunt uitate iar jocurile „se întâmplă” în funcție de câștiguri. Tătuțul, Bombonel, Protectorul se învârt printre candidați și oponenții acestora, sunt cu Europa și cu țara, sunt cu oricine și oricum, oricând, doar din dorința de a-și păstra influența.
„Bestiarro” e chipul deloc fardat al unui balcanism / românism feroce, o inedită punere în scenă a tuturor neputințelor noastre. E ciudat cum, fie și cinematic, desfășurarea unor asemenea întâmplări încă mai surprinde. Revin cu ceea ce spuneam altădată despre Dan Perșa: un scriitor unic, iată, deloc provincial, ce uneori „complică” voit și cu rezultate scriitura, revelând către final sensuri etico-estetice, toate „întrupându-se” drept mărcile unui neo-umanism. Dan Perșa își câștigă cititorul întotdeauna: îl surprinde, îi întinde o nadă, îl amețește, pentru a-i reda, către un final nesperat, speranța.