Iubita lui Duchamp

Urmăresc poezia Cameliei Iuliana Radu de ceva timp, însă, trebuie să admit, volumul nou ieșit la „Tracus Arte” („Iubita lui Duchamp – postvernisaj”) a constituit una dintre cele mai frumoase surprize a începutului de an. Postvernisajul pe care ni-l propune e un spectacol al ideilor, e un curajos act de re- și de-contextualizare a unor prezențe artistice consacrate. Conștientă de riscul pe care și-l asumă, poeta aduce în același spațiu deopotrivă registrul grav și cel ludic, „măsurând” subiectiv rolul pe care îl va fi împlinit fiecare subiect aflat sub lupă. Prezentă într-o lume a contrastelor ce nu își refuză dialogul, „iubita lui Duchamp” nu „ia de-a gata” tușe de portret ori judecăți de valoare încetățenite. Departe de a întruchipa o „poezie ready-made”, discursul autoarei afirmă într-un final statutul obiectului artistic. E locul unde vocea artistului se amestecă cu energiile degajate de-a lungul istoriei de frumos. Poeta se dezvăluie prin mărturisire, alege din adâncul propriilor simțiri, rescrie trecutul cu emoția prezentului și, mai presus de toate, savurează esența clipei. Volumul echivalează cu un theatrum mundi al artelor, mizează pe corespondențe dintre cele mai subtile și totodată deosebit de ingenioase. Nu avem de-a face cu o formulă literară anume, volumul fiind greu de catalogat în funcție de criteriile clasice.

Prefațatorul acestui „happening”, criticul de artă Pavel Șușară, admite că întregul edificiu se așază „la intersecția suprarealismului vizionar cu expresionismul și aluviunile baroce, din punct de vedere al structurii discursului, volumul se sprijină pe doi piloni indestructibili: conștiința apriorică a ceea ce se petrece în lumea nou creată – Observatorul / Demiurg – și capacitatea de a descoperi, cu o uimire inocentă și ludică – intuiția ingenuă a Poetului-, că ceea ce știai că există deja chiar se naște și devine oarecum tangibil sub cuvintele și sub privirile tale”. Extrem de sugestiv pentru viziunea asupra întregului, pe care implicit îl girează, e chiar mottoul lui Richard Terdian: „A uita este un fel de a-ți aminti”. De la primul text – un soi de avertisment despre cum istoria se poate amesteca în ingenuitatea existenței („pe strada pavată cu piatră cubică / tocită în sute de ani / de pași neștiuți sau celebri / trecea o fată cuminte cu privirile în jos / atentă să nu își zgârie sandalele noi / […] / așa de cuminte era fata / așa de cuminte / că vecinii se întrebau adesea / de ce dracu’ s-a mai născut // […] / într-o zi / în scara blocului a apărut de niciunde / un boșorog / avea privirea pierdută / fermoarul pantalonilor desfăcut // el îi făcu semn fetei să se apropie // era îmbrăcat într-o șubă rusească / de piept avea agățate nenumărate medalii coclite / iar din gaura pantalonilor îi ieșea un ciocan / îndoit într-o seceră înroșită de atâta frecat / -hai, pune mâna pe ideologia mea / șuieră el surescitat…” – „istoria artei contemporane pe scurt”) glisăm treptat către zone mai luminoase, cuvântul desfătându-se între realitate și posibilitate a ființării: „…clădirile se curbaseră / urmând logica unui ceas Dali / cerul devenise o pânză întinsă / pictată cu nori cubiști / -uite cum cresc forme organice din asfalt / se miră în treacăt Tanguy // un tren trecu prin mijlocul străzii // în vagoanele transparente / în fiecare compartiment / se vedeau înghesuite mii de arhetipuri” („de Chirico și Tanguy s-au întâlnit pe stradă”). Tot din sfera celor prezentate „apăsat” e și „sunt fauve din naștere, bro”, arătând că alegerea a fost făcută cu energie maximă din dorința unei libertăți totale – întrevedem câteva accente post-punk – implicit, „drăguțele noastre convenții tradiționale / și chiar odioasele restricții realiste au fost asasinate”; îți vine să exclami la unison: „și acum încotro, bro?”

Treptat, universul se detensionează și, chiar dacă nu scapă total din chingile grotescului, începe să se încarce cu energii pozitive și de linii (plus culoare) care dinamizează – a se citi apariția arlechinilor lui Picasso în cartier: „colorați / cu chipuri trăznite / și gesturi țâșnite din seva medievală / arlechinii zburau dintre pânzele uitate / direct pe străzi / în cartierul rău famat // un clovn gras în pantaloni scurți / sărea prin bălți în vreme ce un altul / lung și flămând sorbea în tihnă / o bere…” Apar, spre deliciul cititorului, la braț, ba Modigliani cu Brâncuși, ba Ernst cu Klee, Dali cu Freud… iar surprizele se țin lanț, pentru că… cine și-ar fi imaginat „alăturări” de tipul Ezra Pound – fenomenul graffiti, Miro – Elon Musk, Dali – Magritte, Tina Turner – Michelangelo, Bosch – un vlogger la modă și chiar Dalina Bădescu – Sylvia Plath? Toate acestea sunt temeiuri pentru tot ceea ce nu poate rămâne în zodia convențiilor. Decupez pentru propriul deliciu: „el care prin îndrăzneală răpusese formele / poeziei occidentale / pășea acum prin București precum un daimon antic / întors râzând pe pământ // […] // prin orașul înșfăcat de zgomote și îmbulzeală / cu bărbia falnic îndreptată spre cer / și o căutătura semeață / Ezra zărea firicelele diafane ale sensibilității pure / neatinse de grații academice sau de proze fetișizate / -da – da, puritate densă / direct din miturile străvechi ale omenirii / bolborosea el fascinat // Pound se opri o clipă / retrăind istoria cumplită a lumilor / care se cutremuraseră și care se ostoiesc în veac / pe vâscul perpetuu al unui pământ muncit / și strigă / -am supraviețuit în tumultul acestei pribegii moderne / iată, am resuscitat chemarea zeilor violenți și demenți” („Ezra Pound descoperă un graffiti”). Mi se pare interesant cum aproape toate aceste prezențe sunt așezate în „fapte de viață”, lăsând loc pentru viitoare alte „posibilități narative”. Apoi, între rictus și zâmbet un Magritte la New York, un Brâncuși în Montparnasse, un Van Gogh mistuit de patima creației ori un Degas ce presupune datele unui senzualism aproape convingător. Cum era de așteptat, ne întoarcem iar și iar în capitala artelor, Parisul fiind început și capăt al experiențelor artistice. Atunci când „Juan Gris pictează grizat” iei aminte cum „Parisul în iarnă intra în încăpere / ca o femeie cochetă la a doua tinerețe / că părul grizonat și fermecător îngrijit / dar să te fi ferit sfântul să o vezi dimineața”. Altfel, la o margine de lume, se reunesc noi voluptăți prilejuite de către Diego Rivera: „tâmplari burtoși / cucoane cu sânii plini / copii cu priviri asfințite și flămânde / femei rotunde sau suple dansează voluptoase / pe rândurile de oale pictate // un întreg tărâm vioi și indispensabil / al muncilor împlinite renasc privirile / dincolo de culori” („Rivera în Ciudad de Mexico”). Prezente sunt și pictopoeziile lui Brauner așezate implicit sub semnul vitezei lui Marinetti ori – fără nicio legătură!? – bijuteria din „cina aceea din Arles”.

Sunt întru totul de acord cu Romeo Aurelian Ilie care aprecia în articolul „Când arta întâlnește nebunia lumii de azi” („Bucovina literară”, nr. 1-2-3/2025): „Demersul poetei Camelia Iuliana Radu susținut prin acest volum conceptual este acela de a arăta lumii, în special lumii orbite de ură, răutate și prostie, că lumea încă mai are o șansă de salvare, prin artă, că arte nu este doar despre visare și non-acțiune, ci este în primul rând despre a lua atitudine, a deștepta mințile amorțite și adormite, ba chiar despre a lupta, fie doar și cu armele sale fără de foc, care uneori pot avea ecouri mult mai puternice decât bombele și tunurile agresorilor”.

Concluzionând, cartea-laborator a Cameliei Iuliana Radu însumează „la vedere” registre liric-hermeneutice (îngăduiți-mi acest derapaj!) diverse, în cadrul cărora mentalități eterogene nasc armonia lumii, Poezia rămânând nexusul afectiv cel mai tenace în economia intențiilor discursului. Astfel, acest postvernisaj poetic nu se încheie odată cu ultima pagină, ci reverberează ca o invitație la reevaluarea continuă a dialogului dintre artă, istorie și sensibilitatea contemporană.