Danob

Părăsești universul fictiv cu sentimentul că povestea transcende simpla narațiune, devenind o arhitectură labirintică a realității și a minții, unde ficțiunea și – de ce nu? – filosofia, într-o accepție largă, se împletesc după „legi” doar parțial înțelese. Actul de a povesti nu este doar o modalitate de a imita lumea, ci o explorare metodică a infinitului prin finitudinea limbajului, fiecare narațiune fiind un fragment dintr-o bibliotecă universală, potențial atotcuprinzătoare, dar inevitabil incompletă. Deloc surprinzătoare așadar acea trimitere scurtă din a doua parte a romanului la Borges, magicianul absolut al universurilor posibile și (mai ales) imposibile. Nevoia de poveste la Borges pulsează dintr-o conștiință acută a efemerității existenței și a fragilității cunoașterii. Prin intermediul ficțiunii, el caută să cartografieze structurile ascunse ale universului, să sondeze paradoxurile timpului și ale identității, transformând actul scrierii într-o aventură intelectuală, uneori riscantă, unde granițele dintre vis și realitate, dintre erudiție și invenție se estompează deliberat. Îți dai seama cum povestea devine pe nesimțite instrumentul suprem al unei minți enciclopedice, un mod de a ordona haosul perceput și de a sugera, prin aluzii și metafore, complexitatea existenței noastre. Da, toate acestea au legătură cu un roman pe care l-am descoperit cu mare bucurie: e vorba de „Danob” (Editura Rovimed Publishers), scris de Codruța Perșa, un roman care rămâne fără doar și poate greu de clasificat. Cu o formulă ce amintește de romanul fantastic, de romanul mitic, dar și de clasicul roman de aventură, „Danob” nu rămâne străin nici de fanteziile unor universuri distopice, mărturisind implicit și posibilitatea unui dialog intre mentalități și structuri destul de diferite.
Deși nu voi pica în capcana de a „descoperi” șirul întâmplărilor prin care trec personajele, punctez faptul că avem de-a face cu o arhitectură solidă, bine pusă la punct, cu planuri și paliere de timp care interferează, cu o „logică” contrapunctată adesea de un lirism captivant. Veche de când lumea, povestirea în ramă devine utilă și aici, înlesnind apariția insolitului. Cititorul este cumva amenințat încă din startul volumului (prin spusele Nataliei, alter ego al autoarei) că va fi martorul unei experiențe literare inedite: „Aș vrea să scriu despre Aria 51, dar pricina e învechită. Cine mai crede în farfurii zburătoare și omuleți verzi? […] O să mă plictisesc groaznic dacă nu spun o poveste! Știi, dragul meu Rudi, continuă ea, aș vrea o poveste suprarealistă, dar într-o înșelătoare prezentare, care să fie crezută științifico-fantastică, iar asta pentru că suprarealitatea zăpăcește oamenii”. Și, brusc, se trezește prins în mrejele cuvântului, locuind Povestea, înotând printre semne și simboluri, căutând înțelesuri dar în primul rând întovărășind experiențele unui somnambul intergalactic ce alunecă între vieți paralele. De ce nu, gândul m-a dus și la „Nopți la Serampore” (Eliade), dar mai ales, revin, la „grădina potecilor ce se bifurcă” / „biblioteca din Babel” (Borges) – exemplele ar putea continua! Această continuă experimentare, dimpreună cu multiplicarea dimensiunilor temporale, ar putea sugera „trecerea conștiinței” (posibilitatea ca o conștiință să poată, în anumite circumstanțe – fie ele naturale, magice sau tehnologice – să treacă de la o realitate paralelă la alta, experimentând diferite versiuni ale propriei existențe), percepția fragmentată (perceperea subtilă sau inconștientă a unor fragmente sau ecouri ale existenței noastre dinspre și către alte realități paralele, ca și cum am „alterna” între ele la nivel perceptiv). Ce este până la urmă viața, ce altceva decât „o sumă de incandescențe rămase din copilărie, unele ard mocnit în memoria noastră, ca un foc făcut sub frunzele căzute, portocalii și cărămizii ale toamnei și este de ajuns o pală de vânt, pentru ca focul să iasă strălucitor de sub ele, roșu de sub plapuma ruginie, să-și răspândească lumina și căldura și să împrăștie spre nările noastre acel miros unic de fum de neuitat”.
„Danob” e o lume tăinuită ce se cere descoperită. O lume cu propriile legi, cu ciudățenii, cu povești ce fac drumul invers, dinspre legendă către realitate. O lume în care femeile sunt sclave, cu oameni blânzi, ce nu pot concepe o Revoluție, o lume lipsită până la urmă de libertate. De-a lungul ei se desfășoară o cursă pentru reafirmarea identității.
Romanul Codruței Perșa poartă ceva din labirintul tarkovskian. Ici-colo ai sentimentul că străbați mai multe galerii, că spațiul e un organism viu, o „zonă” cu apariții și peisaje idilice sau, uneori, amenințătoare. Drumul nu este nici pe departe liniar ci unul sinuos, plin de capcane și mai ales de iluzii. Înaintarea forțează personajele și deopotrivă lectorul la o introspecție dureroasă, demascând dorințele ascunse dar și fragilitatea „credințelor”: „Am mers o bucată de vreme printr-un parc, până când am ajuns la intrarea într-un gang, parcă. În gang am văzut o scară săpată în piatră ce urca și în depărtare o mică fantă de lumină ușor violacee. Scara, pereții gangului și bolta păreau să fie din piatra naturală, dintr-o rocă întunecată, veche, încât nu-ți dădeai seama ce ar putea fi, bazalt cumva? și acoperită cu mușchi de pădure…” Toate acestea contribuie la crearea unei atmosfere onirice, în cadrul căreia elementele cronotopului suferă modificări în progresie geometrică. Asemenea unei călăuze, personajul magic apărut de niciunde își conduce partenerul prin meandrele propriei înțelegeri ori conștiințe. Ici-colo apar elemente care te țin în real pentru un scurt moment („Virușii ne-au schimbat radical lumea și modul de viață. Da, acești soldăței invizibili sunt gata să ne dea șah-mat.), însă sunt mize secundare, ținta fiind în altă parte, interesată de condiția creatorului.
Punând la lucru deopotrivă tehnici moderne și tradiționale, „Danob” îmi aduce aminte de acea definiție pe care Sadoveanu o dădea romanului-basm (atunci când se referea la „Izvorul Alb”): „Am convingerea că romanul, în ultimă analiză, trebuie să fie ce era basmul mamei, ori al bunicii în copilăria noastră”. Într-un fel, „Danob” e un astfel de basm, care își deapănă firele narative cu o voce șoptită, dar insistentă, invitând cititorul să se piardă în țesătura sa complexă, unde granițele dintre real și imaginar devin permeabile, iar căutarea sensului se transformă într-o explorare a propriilor labirinturi interioare.