Terorismul deghizat și datoria memoriei

Radiografia unui declin anunțat

Într-o epocă în care spiritul critic pare adesea dizolvat în platitudini agreate de o majoritate zgomotoasă, datoria intelectualului de a rosti adevăruri incomode devine nu doar un act de curaj, ci o necesitate vitală. Alături de multe altele, îl admir pe Cassian Maria Spiridon tocmai pentru această vitalitate a scrisului său, în care se topesc deopotrivă rigoarea analistului, eleganța estetului și conștiința trează a cetățeanului. Cel mai recent volum al său, „Terorismul deghizat al corectitudinii politice” (Editura Tracus Arte, 2025), alcătuit din treisprezece articole distincte publicate inițial în paginile revistei „Convorbiri literare” între anii 2023 și 2025, nu este o simplă colecție de eseuri. Așa cum mărturisește însuși autorul, cartea nu își propune să facă „critică în sensul curent al cuvântului”, ci să exprime o atitudine coerentă, devenind astfel „o istorie în desfășurare a vieții publicistice și de idei, dar și a vieții literare naționale”.

Demersul lui Cassian Maria Spiridon este, în esența sa, o coborâre în infernul ideologiilor care au măcinat și continuă să macine umanitatea. Punctul de plecare al acestei ample radiografii este însăși ideea de libertate și felul în care aceasta poate fi coruptă. Apelând la modelul democrației ateniene, autorul ne reamintește, prin vocea lui Socrate, de pericolul inerent al exceselor, de „nesațul după libertate și neglijarea celorlalte preocupări ce preschimbă și această orânduire și o pregătesc să ceară tirania”. Atunci când o societate devine extrem de sensibilă la orice limitare a voinței individuale, refuzând să mai asculte de legile scrise sau nescrise, libertatea totală se transformă cumva paradoxal dar inevitabil într-o „robie excesivă, atât în cazul individului cât și în cel al cetății”. Această orbire istorică face ca democrația, concepută pe vremea lui Pericle drept spațiul în care exista un „echilibru desăvârșit între drepturile individuale și puterea publică”, să degenereze. Ținând cont de toate acestea, luăm aminte cum mutația majoră a contemporaneității, observată cu acuitate în paginile volumului, presupune trecerea de la „omul economic” la „omul psihologic, ultimul produs al individualismului burghez”. Susținut de analizele lui Christopher Lasch, Cassian Maria Spiridon descrie o societate bolnavă de narcisism, în care noul individ nu mai este măcinat de vinovăție, ci de o anxietate cronică, punându-și la îndoială însăși existența. Asistăm la o atrofie tragică a tradițiilor, atrofie care ne-a lăsat dependenți de stat și de corporații, într-o lume dominată de birocrație. În acest vid spiritual, „terapia constituie o antireligie”, promovând iluzia vindecării într-o societate care, refuzând să gândească dincolo de nevoile sale imediate, își pierde viitorul. Mai mult, asistăm la prăbușirea idealurilor clasice sub greutatea societății spectacolului. Virtuți precum hărnicia sau chibzuința au fost înlocuite de superficialitate; succesul însuși a cedat locul „aparenței succesului” iar „a fi plauzibil a înlocuit adevărul”. Este o lume a cinismului și a resemnării, în care capacitatea de a te autodepăși și emulația sunt anulate de un „vid de imagini ale sinelui”.

Adevăratul seism diagnosticat de autor este însă instalarea noii dogme: corectitudinea politică. Aceasta nu este, așa cum naiv s-ar putea crede, o simplă invitație la un comportament amabil. În grila interpretativă (și) a lui Cassian Maria Spiridon, corectitudinea politică reprezintă un neomarxism cultural, născut în laboratoarele Școlii de la Frankfurt prin combinarea teoriilor lui Marx cu principiile psihanalizei lui Freud și, ulterior, cu instrumentele lingvisticii și ale deconstructivismului. Ținta acestui „terorism deghizat” este demolarea culturii tradiționale, pe care a fracturat-o lăsând în loc „teamă și ruină”. Prin instrumentarea limbajului, deconstructivismul a reușit să anuleze adevărul lui Dumnezeu, instaurând o agendă politică ce reduce omul la o entitate fluidă, lipsită de identitate, dominată de un „hedonism nelimitat, dezumanizant”. Privat de reperele sale fundamentale – familia, credința, tradiția –, omul contemporan devine un „sclav fericit”, supus patimilor sale. O componentă agresivă a acestui asalt asupra firescului este identificată de autor în feminismul celui de-al doilea val (anii ’60-’70), care, depășind legitimitatea luptei pentru drepturi egale, a devenit ostil rolurilor tradiționale, subminând conștient conceptul de nucleu familial și stigmatizând căsătoria drept o capcană.

În fața acestui tăvălug globalist, vocea autorului se ridică pentru a apăra gândirea conservatoare, acea atitudine organică față de viață, capabilă să îl protejeze pe omul contemporan / recent de ideologiile care, refuzând realitatea, ajung să o suprime.

Malaxorul istoriei și anatomia răului absolut

Dacă analizele dedicate corectitudinii politice disecă mecanismele subtile, psihologice, ale unui terorism deghizat, alte  capitole ale volumului coboară brutal în infernul totalitarismelor de ieri, acolo unde teroarea nu mai avea nevoie de nicio mască. Cassian Maria Spiridon glosează pe marginea „Cărții negre a comunismului”, denunțând o anomalie persistentă a mentalității occidentale: refuzul de a accepta, decenii la rând, realitatea gulagului sovietic, în ciuda mărturiilor probatorii. Autorul restabilește o filiație a ororii adesea trecută sub tăcere: deportarea în lagărele de muncă nu a fost o invenție nazistă, ci un model preluat de la sovietici, care îl formulaseră și îl puseseră în aplicare încă din iunie 1918, imediat după lovitura de stat din octombrie 1917. Paralela trasată între cele două sisteme concentraționare este una de o rigoare înfiorătoare. În ambele laboratoare ale morții, nazist și comunist, metodele de dezumanizare aproape coincideau: deșteptarea, apelul, comandoul de muncă, rația alimentară calculată cinic în funcție de normă, urmate inevitabil de foame, bătăi, torturi și execuții. Însă, spre deosebire de victimele nazismului, a căror identitate a putut fi, în mare parte, cunoscută și asumată istoric, comunismul a lăsat în urmă o masă amorfă de victime – între 85 și peste 100 de milioane – ale căror nume s-au pierdut în gropi comune. Răul, notează autorul citându-l pe Martin Malia via Stéphane Courtois, se naște din rău, asemenea blestemului atrizilor din tragedia greacă; măcelul Primului Război Mondial (dar nu numai!) a fost „păcatul originar” din care s-a născut suferința întregului secol.

O secțiune de o gravitate aparte este dedicată realităților groaznice ale comunismului românesc. Cu intransigența celui care refuză anestezia morală, Cassian Maria Spiridon respinge ferm acel discurs revizionist contemporan care, sub pretextul „respectului contextului epocii” sau al „condițiilor sociale”, încearcă să relativizeze violența opresiunii. Odată instalată, puterea roșie a închis frontierele, și-a asigurat secretul crimelor și a instituit un „Minister al Adevărului”, înlocuind realitatea cu o ficțiune cenușie care a transformat societatea, cum dureros amintește un vers al Anei Blandiana, într-un „popor vegetal”. Și totuși… „poporul vegetal” a sângerat! Cartea recuperează datoria memoriei față de mișcările de rezistență muncitorească din România anilor ’70 și ’80 – marea grevă a celor 35.000 de mineri din Valea Jiului (1977), demonstrațiile din București, Galați, Târgoviște (1980), revolta de pe Valea Motrului (1981) și, culminând, mișcarea populară de la Brașov din noiembrie 1987. Răspunsul puterii ceaușiste a fost invariabil același: arestări, bătăi, internări psihiatrice, asasinate. Pentru a sublinia abrutizarea sistemului, autorul recurge la redarea inventarului metodelor de tortură aplicate de organele de represiune. Vorbim de o listă insuportabilă, de 40 de puncte, o coborâre în cele mai adânci tenebre ale patologiei umane: de la strivirea unghiilor, arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică și atârnarea cu capul în jos, până la tortura psihologică a redării pe magnetofon a țipetelor rudelor și, în ultimă instanță, violul.

Nu este deloc întâmplător că acest expozeu al terorii se încheie cu amintirea Revoluției Române, un moment istoric trăit de autor dincolo de masa de scris. Participarea directă a lui Cassian Maria Spiridon la primele elemente ale mișcării de la Iași îi conferă acestuia nu doar legitimitatea cercetătorului, ci mai ales pe aceea a martorului activ, a omului care s-a așezat, la propriu, în fața istoriei.

Reliefate de toate aceste constatări de natură socială, politică și morală, inserțiile de istorie și teorie literară care completează volumul – acele glose rafinate pe marginea contextelor „Convorbirilor literare”, ori nuanțările cu accente despre Eminescu și G. Călinescu – refuză să mai fie citite ca simple exegeze izolate. Ele devin, în marea economie a cărții, adevărate ancore de salvare, spații de respiro și de igienă mentală. Într-o lume amenințată de terorismul deghizat al rescrierii trecutului și al anulării valorilor, întoarcerea la marii clasici și la axele fundamentale ale culturii române nu mai reprezintă o fugă din fața realității, ci însăși forma supremă de rezistență. Cassian Maria Spiridon ne demonstrează, cu asupra de măsură, că esteticul și eticul sunt inseparabile atunci când în joc este însăși supraviețuirea spiritului liber.