Ierburi otrăvite

Menirea oricărui text dramatic este aceea de a fi reprezentat pe scenă: abia atunci putem considera că viziunea asupra unei lumi întregi devine spectacol, oferind celuilalt o succesiune de imagini sincretice ca niște forme de reflectare care se leagă de modalitățile de expresie ale mai multor arte. Hegel vorbea despre omul ca „individ integral”, condiție experimentată poate mai mult decât oricând de teatrul contemporan, interesat cât se poate de evident de așezarea într-același loc a unor alterități născute din situații de o conflictualitate ieșită din comun. În general, limbajul dramatic poate să pară mai convențional decât alte limbaje, însă aceasta „se întâmplă” tocmai deoarece este orientat spre comunicarea de informații prin care se constituie subiectul fiecărei piese. E absolut necesar să luăm aminte la realitatea conform căreia în codul dramatic se integrează elemente lirice, uneori chiar epice, care îi sporesc expresivitatea.
Textele dramatice ale Violetei Savu vin tocmai din această zonă încărcată de expresivitate, dintr-un tumult al trăirilor interioare, dintr-o continuă experimentare a vieții prin forme de cultură cât se poate de autentice. Pentru cine o cunoaște, o asemenea apariție în volum nu ar fi trebuit să surprindă: îndrăgostită realmente de teatru, Violeta Savu a trecut demult în tabăra „profesionistului”, obținând și un premiu de dramaturgie cu piesa „Clara și Robert. Hârtie cu portative”, în cadrul Festivalului Internațional al recitalurilor dramatice „Valentin Silvestru”. Desigur, cel mai probabil, numele Violetei Savu vă este cunoscut grație volumelor de poezie, care i-au asigurat din partea criticii o receptare exclusiv pozitivă, vorbindu-se cel mai adesea despre un autor îndrăgostit de formula lirismului extrem confesiv. Și încă de atunci, unele din poemele în proză anunțau disponibilitatea către formule de graniță, autoarea având mai mereu această „îndrăzneală nobilă” de a experimenta cu măsură și mai ales cu temei. Reîntorcându-ne în prezent, „Ierburi otrăvite” (apărut la Editura „Limes”) ne propune patru texte dramatice – „Menade”, „Hârtie cu portative”, „Iedera 14:41”, „Ionuț și Johnny” – în spațiul cărora întemeiază existențe care ilustrează ipostaze existențiale tumultoase.
Ne aducem aminte, tragedia antică ilustra lupta omului cu fatalitatea, cu un destin implacabil, cu teroarea provocată de acesta; în același timp, la loc de cinste stătea problematica morală: tăria eroilor, puritatea ideilor, suferința trăită cu demnitate iar deasupra tuturor caracterul inflexibil și sfârșitul tragic în numele unor valori. În viziunea grecilor, eroul tragic era vinovat deopotrivă față de semenii săi (hybris) dar mai ales față de zei (hamartia). Ei bine, în teatrul contemporan raportul se schimbă, în sensul că celălalt funcționează mai degrabă ca un sistem de oglinzi cu menirea de a amplifica în progresie geometrică neputința și eventual disperarea. La rândul lor, chiar și în proximitatea unor implozii distructive, personajele Violetei Savu sunt puternice, păstrând parcă ceva din dorința de a schimba ordinea prestabilită a lumii.
Conflictul fiecărei drame (deși paradoxal se ajunge spre / la o situație mai degrabă tragică) rămâne impresionant, în timp ce confruntarea eroilor cu elemente ce contravin propriilor aspirații denotă măreția trăirilor pe care le poate experimenta sufletul uman. Aș spune că dincolo de contextualizările ce sunt inerente, desfășurarea propriu-zisă a evenimentelor se realizează în dimensiuni mai degrabă atemporale, în locuri „amenajate” reprezentărilor. La sfârșit, cititorul poate avea această impresie că volumul în discuție e un fel de teatru-Herodicus-Atticus livresc, concentrând spre minimal tensiuni nebănuite la început. Dintre toate, cea mai apropiată sufletului meu rămâne drama-poetică dedicată iubirii dintre Clara și Robert (Schumann). Sigur, pe de altă parte, cele patru actante – Celestina, Cristina, Matilda, Lavinia – din „Iedera 14:41” ies dintr-o logică cuminte, urmând o curbă imprevizibilă a vieții interioare, întâmplările prin care trec fiind mediate de realitatea deformată a unor conștiințe schizoide. „Ionuț și Johnny” e o anti-farsă, un text între ironie, absurd și grotesc, o cinematografică punere în scenă. Cel dintâi text… în volum, e probabil și cel mai drag autoarei. „Menade” se apropie cel mai mult de teatrul antic grec, instanțele supreme fiind sugerate simbolic într-o organizare fără cusur. Voci din off amintesc de Corul antic, pentru ca Sylvia Plath și Forugh Farrokhzad să tensioneze până la stratificarea planurilor temporale, cititorul putând să disocieze între un vag timp obiectiv, un timp încremenit sub semnul eternului, un timp interior dar și un timp mitic.
Am înțeles demult că provocările literare ale Violetei Savu se leagă de experiențe limită, așadar puternice, pe care le „instituie” în destinul personajului. Deși aflate la granița cu experimentul, textele dramatice ale volumului de față au drept numitor comun aceeași preocupare pentru redefinirea din perspectiva teatrului contemporan a unui concept clasic: vina tragică. Aparițiile surprinzătoare par să compună, cumva metaforic, realitatea aceleași unice conștiințe, care neîntreruptă mizează pe dimensiunea taumaturgică a actului cultural. Interesată fiind de soluții metaforice, dovedind capacitate de sinteză, cât și un evident atașament față de „formula jurnalului”, așadar grație unei formule inedite, autoarea provoacă varii interferențe, soluția intertextului rămânând pe mai departe cât se poate de viabilă. Violeta Savu dă glas și sens unei sensibilități și unei tensiuni aflate dimpreună la granița cu neverosimilul. Deloc interesată de ornamente la modă, polifonia întregului mărturisește un crez, un mod de a fi prin artă.