Din ostenelile unui imnograf

La editura „Filocalia”, în 2024, au apărut trei volume mai mult decât impunătoare, sub semnătura Înaltpreasfinției Sale Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, volume care prezintă complexa activitate de imnograf pe care ierarhul locului o împlinește de ani buni. „Din ostenelile unui imnograf” e una dintre mărturiile unei conștiințe înalte, e dovada cât se poate de vie că lucrarea pe care Înaltpreasfinția Sa o desfășoară se leagă de iubirea directă pe care o poartă omului contemporan – atât de văduvit de repere temeinice, anchilozat adesea în propria neputință și bulversat de politicile agresive ale media. Cu profund impact pentru activitățile liturgice ale prezentului dar mai ales ancoră dincolo de timp, cele trei volume vizează implicit realități teandrice. Divinul și umanul nu sunt entități statice în cadrul realităților teandrice, ci interacționează în mod constant și dinamic. Energia divină, harul, pătrunde și transformă umanul, în timp ce umanul răspunde și cooperează cu divinul. Această sinergie teandrică se manifestă elocvent în viața sfinților, ale căror existențe pământești, transfigurate de har, devin icoane vii ale unirii dintre Creator și creație, oferind modele de răspuns uman deplin la chemarea divină. În acest context teologic profund, rolul imnografului devine esențial: el este poetul inspirat care, prin cuvinte îmbibate de credință și ritmuri sacre, articulează experiența teandrică a Bisericii și a sfinților, traducând misterele divine în imne liturgice ce hrănesc sufletele credincioșilor și le înalță mintea spre contemplarea celor veșnice.
De altfel, ar trebui precizat răspicat că rolul imnografilor în cultura răsăriteană ortodoxă depășește cu mult sfera estetică. Acești creatori de imne sacre nu au fost doar poeți inspirați, ci și teologi în versuri, ale căror opere au modelat liturghia, au transmis dogmele și au hrănit evlavia credincioșilor de-a lungul secolelor. Prin împletirea măiestrită a cuvântului cu melodia, imnografi precum Sfântul Roman Melodul, Sfânta Casiana Romana, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Cosma de Maiuma au transformat rugăciunea într-o experiență sinestezică, în care inima și mintea se înalță împreună spre Dumnezeu. Opera lor a servit drept catehism poetic, învățând poporul credincios tainele credinței prin intermediul unor imne memorabile și emoționante. Fiecare trop, fiecare condac, fiecare canon este o teologie în miniatură, o meditație asupra vieții lui Hristos, a Fecioarei Maria, a sfinților și a marilor evenimente ale istoriei mântuirii. Imnografia răsăriteană a creat un limbaj sacru distinct, bogat în simbolism și imagini biblice, care a pătruns adânc în conștiința colectivă ortodoxă, influențând arta, muzica și chiar gândirea filosofică. Prin geniul lor poetic și teologic, imnografii au sculptat în piatra timpului esența credinței ortodoxe, oferind generațiilor succesive un tezaur spiritual inestimabil. Cântările lor nu sunt simple creații literare, ci punți între cer și pământ, care continuă să inspire și să înalțe sufletele credincioșilor în liturghia veșnică a Bisericii. Ei au fost arhitecții sonori ai spiritualității ortodoxe, ale căror melodii și cuvinte rezonează și astăzi în inimile celor care caută frumusețea și adevărul în tezaurul imnografic răsăritean.
Volumele pe care le am în vedere pentru acest material nu fac notă distinctă în raport cu afirmațiile precedente; în fața omului contemporan, ele se înscriu perfect în linia unor (alte) exemple perfect viabile. Cu ceva timp în urmă, Înaltpreasfinția Sa Părinte Ioachim îmi preciza că „Timpul în care trăim, în special, este unul ce stă sub semnul cunoașterii, informația fiind cheia de boltă a devenirii umane în toată complexitatea manifestării sale. Totuși, aș putea spune că setea de cunoaștere ce dinamizează preocupările omului modern exploatează mai ales orizontalitatea înțelegerii sale, iar din această perspectivă el rămâne oarecum prizonierul propriului orizont, riscând alunecarea spre un umanism antropocentric”. Sunt convins că din „criza postmodernismului” putem ieși cât timp vom apela la Imitatio Christi. De altfel, într-o carte cu un titlu inedit – „Creștinismul abia începe” – Înaltpreasfinția Sa Părinte Ioachim propunea metafora GPS-ului și arăta că fiecare trebuie să își asume întâlnirea cu Hristos. IPS Ioachim pleca de la premisa că „…unii dintre oameni își imaginează că misiunea creștinismului s-a încheiat, însă ea de-abia începe”. Iată de ce activitatea unui imnograf este cu totul importantă, ea presupune un efort continuu de decantare a valorilor duhovnicești și culturale.
Imnele, acatistele, troparele, condacele, slujbele cuprinse în cele trei volume sunt precedate de un cuvânt lămuritor cu rol deosebit de important. El fixează teoretic cadrul unei asemenea activități, normele care trebuie respectate. Astfel, în forma lor finală, asemenea conținuturi sunt aprobate de plenul forului bisericesc, tipărite la editura „Basilica” cu binecuvântarea Părintelui Patriarh. Ele sunt cu siguranță o necesitate, contribuind pe de o parte la uniformizarea cultului bisericii iar pe de altă parte la statornicirea limbajului liturgic-muzical. Tipărită într-un număr mic, „Din ostenelile unui imnograf” este deopotrivă și un manual, dar și un îndreptar liturgic adresat profesorilor de Tipic bisericesc ori Teologie liturgică. Evident, nu numai!
În argumentul ce precede textele propriu-zise ne sunt prezentate atât criteriile de canonizare în Biserica Ortodoxă, cât și o suită de criterii de care trebuie să țină seama cel ce voiește să alcătuiască slujbe. Să le luăm pe rând.
Iată criteriile stabilite de marele liturgist și canonist român, Părintele prof. Liviu Stan: ortodoxia neîndoielnică a credinței păstrată până la moarte, proslăvirea lui de către Dumnezeu (prin cel puțin unul dintre următoarele daruri sau puteri: puterea de a suferi moartea martirică prin dreapta credință, puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe până la moarte, puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase, puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte), existența stărilor de har primite de la Dumnezeu, manifestarea harismelor trimise de Dumnezeu, dovedirea prin fapte că cel propus pentru canonizare a ajuns la starea bărbatului desăvârșit (Sf. Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” – Galateni, II, 20), cultivarea în toată viața sa a celor trei virtuți teologice și păstrarea nealterată a celor trei stări de conștiință (conștiința de sine și a faptelor sale, conștiința prezenței lui Dumnezeu în ființa sa și conștiința păcatelor), răspândirea miresmei de sfințenie, prezentarea proiectului de icoană a noului sfânt, prezentarea sinaxarului reieșit din viața sfântului, textul Troparului și al Condacului. Începând cu anul 2000, Sfântul Sinod a adăugat noi criterii și a înființat o comisie specială, denumită Comisia pentru canonizarea sfinților români, comisie din care face parte și Înaltpreasfinția Sa Părinte Ioachim. Apoi, numeroase și deosebit de importante sunt și cele din a doua categorie, mă refer la criteriile de care trebuie să se țină seamă cel ce dorește să alcătuiască acatiste, imne, slujbe etc.: darul imnografiei nu se dobândește după criteriile instituțiilor omenești – nimeni nu eliberează o Diplomă de imnograf; apoi, imnografie un este doar o parte constitutivă fie a teologiei liturgice, fie a dogmaticii etc., ci este un summum al tuturor; nu orice cântăreț bisericesc, chiar cu un glas sau cunoștințe deosebite, devine automat imnograf; presupunând un dar de la Dumnezeu, vorbim în fapt de o harismă, un dat ontologic care se dobândește în urma unui efort susținut de-a lungul mai multor ani, efort care se leagă de cunoștințele teologice însușite; nu se pot alcătui acatiste, imne etc. de către cei care nu cunosc muzica bisericească atât în teorie cât și în practică; imnograful trebuie să fie un bun credincios; să fie dotat cu un bogat tezaur de cunoștințe și aptitudini muzicale și să fie un bun cunoscător al tipicului și al muzicii bisericești; să aibă cunoștințe aprofundate în toate ramurile Teologiei; să fie un bun cunoscător al limbii românii și gramaticii sale; să studieze viața „subiectului” în toate detaliile sale; darul imnografiei oferit de Dumnezeu nu asigură și mântuirea, însă Dumnezeu trebuie să vadă în viața imnografului fapte ale mântuirii; imnograful va lucra doar cu binecuvântare; imnograful trebuie să pătrundă în taina persoanei sfântului respectiv; deloc în ultimul rând, chiar dacă într-un final textul va fi scris la un calculator spre a fi tipărit, inițial acesta ar trebui să fie scris efectiv cu mâna de către imnograf, cu multă iscusință…
Biserica noastră nu a avut imnografi importanți din pricina faptului că această ramură a teologiei liturgice nu era dezvoltată îndeajuns – să nu uităm, Biserica neamului nu avea dreptul canonic să își proclame sfinții. Asemenea proclamări erau apanajul patriarhiilor ecumenice. Abia în octombrie 1955 asistăm la prima canonizare a sfinților neamului nostru făcută de Biserica Ortodoxă Română. Realitățile dure ale comunismului vor fi contribuit și ele îndeajuns… Peste toate, trebuie să înțelegem că, mai ales în ceea ce ne privește, matricea autentică a culturii este cultul Bisericii. Să nu uităm că românul a început să silabisească ținând în mâini cărțile de cult în pridvorul Bisericii. Școala românească este de fapt prelungirea pridvorului Bisericii în spațiul public, în timp ce parodoxul românesc al ființei conține ontologic contopirea sublimă a Occidentului latin cu Orientul bizantin, românitatea fiind o structură binară ce înfățișează un suflet bizantin ce se manifestă printr-un trup latin. Pe acestea le-am descoperit mai demult în întreaga operă a Înaltpreasfinției Sale Ioachim, sub forma unor principii-realități pline de energie: iubirea lui Hristos ce se manifestă și în iubirea aproapelui, cât și tradiția vie, acea tradiție care lucrează mereu pentru noi, coborând pe firul istoriei; apoi, atașamentul față de valorile strămoșești ale neamului românesc; peste toate, acea capacitate rară a „formatorului” autentic care oferă el însuși un model viabil. Iată de ce, veți descoperi în cele trei volume, undeva peste 500 de pagini, numeroase slujbe, acatiste, tropare etc. pentru sfinții români, chiar un corpus dedicat noilor sfinți români canonizați sau aflați în curs de canonizare. Aflate împreună, toate acestea demonstrează plenar afirmația că slujbele fac parte din patrimoniul sacru al Bisericii.
Am evitat să decupez și să analizez cu instrumentele criticului literar un text ori altul – nu s-ar fi cuvenit. Cu pioșenie, am făcut-o în alte rânduri, cu prilejul unor apariții mai apropiate de „genurile” literare. Fără a supralicita în vreun fel, am scos la iveală disponibilitățile creatoare ale unei personalități cu adevărat aparte. Fin portretist, versificator al realităților biblice, memorialist, eseist de forță, cu mult temei (mai era cazul să precizez?), având știința Textului – toate acestea constate mai demult se (între)văd și acum, Înaltpreasfinția Sa oferindu-ne odată cu „Ostenelile unui imnograf” o fereastră deschisă spre laboriosul proces de creație a imnurilor sacre, dezvăluind astfel o fațetă mai puțin cunoscută a slujirii arhierești, aceea a teologului-poet care modelează prin cuvânt rugăciunea comunității.