Impresii, note de lectură
Poezia a constituit dintotdeauna un teren cât se poate de generos pentru explorarea dualității dintre rațional și irațional, oferind deopotrivă poeților și cititorilor oportunitatea de a naviga între aceste două tărâmuri aparent opuse. Nu spun o noutate, în esență, poezia rămâne un act de creație care transcende limitele logicii și ordinii, permițând minții umane să acceseze profunzimi emoționale și „jocuri secunde” care presupun tangențial principiile raționale. De-a lungul istoriei, numeroși poeți au folosit limbajul poetic pentru a explora teme complexe și abstracte, deseori îmbrăcând elementele raționale cu cele iraționale. Lista exemplelor poate fi deosebit de lungă dar voi aminti aici măcar de poeziile romantice ale lui William Wordsworth ori ale lui Samuel Taylor Coleridge, ambele discursuri lirice cufundându-se adânc în emoție și natură, deseori depășind granițele perceptibilului prin imagini reînviate pe tărâmul imaginației și un simbolism intens. O asemenea fuziune a permis cititorilor să experimenteze realități care au depășit cotidianul, grație cărora au descoperit semnificații noi într-un context emoțional profund. În același timp, modernismul literar, cu figuri emblematice, precum T.S. Eliot și Ezra Pound, a ilustrat un alt fel de intersecta raționalul și iraționalul. Prin tehnici inovatoare precum apariția în prim plan a unor structuri fragmentate, poeții au reconfigurat modul în care limbajul și sensul pot și necesită a fi înțelese, creând sens prin dislocări și alăturări ambigue care adesea sfidează rațiunea, dar care consfințesc abordări unice de percepere / înțelegere a lumii. Nu neapărat în ultimul rând, poezia suprarealistă a scris un capitol nou. Poeți precum André Breton și Paul Éluard au căutat să elibereze subconștientul prin scriere automată și potențarea imaginilor onirice, îmbinând raționalitatea structurii lingvistice cu iraționalitatea viselor și fanteziilor. Această abordare a permis o explorare autentică a condiției umane, în care granițele dintre real și imaginar, rațional și irațional, au fost estompate.
Poezia servește ca o punte vitală între rațional și irațional, oferind un spațiu unde acestea se pot intersecta și îmbogăți reciproc. Prin intermediul poeziei, suntem invitați să explorăm nu doar ceea ce este logic și ordonat, ci și ceea ce este haotic și misterios, revelând astfel profunzimea și complexitatea experienței umane. Apreciind într-un alt context poezia Paulei Bârsan ca purtând ceva din bucuria tainei lui Blaga și perfecta formă a necuvintelor nichitastănesciene, mă întreb, provocat de acest nou titlu: ce rămâne ireductibil în existența noastră, ce rămâne ireductibil în limbajul poetic? Și am în față imaginea aceasta, a unui poet care – precum un sculptor ce ajunge la sensurile ascunse dezvăluind potențialitatea unor simboluri – e în stare să taie din materia cuvântului, să încerce să lasă deoparte convenția, obișnuitul și să re-izvodească rost unui nucleu sieși suficient.
Ireductibilul în limbajul poetic poate fi un concept fascinant, cu referire la acele elemente ale poeziei ce nu pot fi reduse la o simplă explicație sau traducere. Ireductibilul este tocmai acel ceva care face ca poezia să fie unică, personală și adesea enigmatică. În cazul poeziei autentice, am putea consemna câteva compartimente care sunt atinse de condiția ireductibilului: emoția și subiectivitatea (experiențele emoționale complexe și nuanțate pe care un poet le exprimă sunt adesea greu de cuantificat sau de tradus în alte limbaje; sentimentele, intuițiile și percepțiile individuale ale autorului se împletesc într-un mod unic în versuri, creând o experiență estetică subiectivă pentru cititor), imaginile inedite și, în special, metaforele revelatorii (limbajul poetic este bogat în imagini și metafore care creează asocieri neașteptate și evocă sensuri multiple; aceste figuri de stil sunt adesea deschise interpretării și pot avea semnificații diferite pentru fiecare cititor, asigurând multiplicarea sensurilor, așa cum se întâmplă în „opera deschisă”), muzicalitatea și ritmul (contribuie la crearea unei experiențe senzoriale puternice; aceste elemente sunt dificil de transpus în alte forme de exprimare și adaugă o dimensiune emoțională și estetică distinctă poeziei), ambiguitatea și paradoxul.
Așa cum ne-a obișnuit, textele Paulei Bârsan dau mărturia întreagă a unei existențe parțial codate, în datele prefigurate ale unui univers poetic ce își are propria autonomie, propria consistență și care se dovedește a fi cât se poate de viabil, auto-conducându-se și chiar metamorfozându-se în progresie geometrică. Făcând paradoxal „economie de mijloace” (cel puțin de-a lungul primului ciclu), volumul de față, „Ireductibil”, reușește să circumscrie reducând la esență stări, procese, sentimente, toate operând sub forma unor descriptori cu rată înaltă de aderență la coridoarele de interior. Tot sub semnul paradoxului se așază și o anume universalizare a emoției, de altfel întregul volum generează o senzualitate și o delicatețe aparte. De la „Păduri boreale” („Pe umeri, amintiri calde trezesc sfiala”.) până spre ultimele versuri cititorul se va afla sub semnul esteticului pur. El / ea, actanții, sunt apariții contextualizate ale unui singur arhetip ingenuu, pe care mirarea poetică e încă capabilă de a-l intui. În multe rânduri asistăm la o antropomorfizare a spațiului, așa cum se întâmplă în „Dimineți”: „Înfrunzesc genunchii zilei, firav răsărit”, alteori la accente panteiste ce străbat brusc versul-poem: „Păgână e marea, te surpă, vis de bărbat” („Foc”). Dinspre un discurs al atingerilor, acum poezia Paulei Bârsan cunoaște o entropie aparte – „Fericirea scufundă căldura, îmbrățișat” („Atingeri”), „Căldura topind gânduri, palme frământă taine” („Arhitectura zborului”); în multe rânduri, așa cum entropia măsoară gradul de dezordine într-un sistem fizic, în poezie putem vorbi despre o „dezintegrare” a sensului clar și univoc doar pentru a accede la un nivel superior. Treptat, avem de-a face cu un evantai al „constatărilor și definirilor”. Evident, sfera noțională este influențată de experiențele personale, de cultura și – aș zice! – chiar de epoca în care trăiește poeta. Unele poezii explorează idei filozofice a căror complexitate e în parte sugerată, în timp ce altele se concentrează pe descrierea unor experiențe senzoriale concrete. Altfel, aflate între contemplare și un dinamism ce coboară dinspre tonurile ultimative ale eroului nietzschean / wagnerian („Andante, adie ora, spulberă tăceri.” – „Amurgul zeilor”, „Încrustăm vânt trecerii noastre, timpul se stinge.” – „Pălăvrăgeală”), versurile amintesc și de poezia sapiențială. Dar așa cum lăsam să se înțeleagă, există și alte registre demne de același interes. Iată, așa cum un ierbar bine „croit” mărturisește ceva din frumusețea și lumina existenței, volumul de față cuprinde motive florale, motivul zborului și pe cel al luminii: „Fiori către seară, implorație cerului” – „Iasomie regală”, „Rămân satinate pe alb sepale de pustnici flori” – „Aripi”, „Aurim hexagoane în lampioane de zori” – „Lumina”. În alte rânduri sunt încercate definiții („Zburdă pietre de lacrimă spre alt avatar” – „Solitudine”, „Solitudinea zvâcnește-n renunțare, arginți sclipesc” – „Eleganță”), irizări romantice („Marinul se tânguie, păpădii sparg în contur” – „Astral”), mai rar în registrul (auto)ironic („Catarge la submarine, timid flutură” – „Fericire”). Multe (pre)texte se află în zbor spre ținuturile excelenței, iată o mostră: „Medievalitatea țese mreje pe dos” – „Tapiserie”. De notat „imperialitatea” celui de-al doilea ciclu al volumului, cel al „Esențializărilor”, cu texte ce completează fericit prima parte. Decupez: „Incandescența topește, / Parfum efemer cheamă / ecou sfărâmat în casca, diformă acum. / Explodată culoare la mantia ta de împărat, / Caută să înțeleagă ochii încinși de rugină, / Despuiate ruine și-o foame de lună / Torțe învie” („Renașteri”).
S-a vorbit, nu de puține ori, de statutul aparte al poeziei într-un vers, nu voi pica într-o asemenea capcană! Sunt însă de acord: avem de-a face cu emoție pură într-o capsulă de cuvinte! Amintind de Ion Pillat dar și de poezia japoneză (haiku, renga) ori chineză (gu shi, parțial lushi, ci) de respirație scurtă, operând cu simboluri și concepte universale prezentate esențializat, Paula Bârsan așază în mâna cititorului un exemplu de bune practici lirice pe care îl salut cu mare bucurie!
De ce este important să vorbim despre ireductibil în poezie? Pentru recunoașterea unicității poeziei în raport direct cu alte forme de cunoaștere, subliniind realitatea că poezia nu este doar o formă de comunicare, ci efectiv o artă care explorează adâncurile sufletului uman.
Dar și pentru încurajarea interpretării individuale. Poezia admite, recunoaște că fiecare cititor poate aduce propriile experiențe și perspective în interpretarea unui poem. Luând contur dinspre clasicism, romantism și urcând către modernitate și chiar ludicul hibridizat al postmodernității, ireductibilul în limbajul poetic este ceea ce face ca poezia să devină o experiență atât de bogată și complexă.