Paula Bârsan – „Catharsis”

Pare o adevărată aventură să mai vorbești în lumea tuturor post-adevărurilor (da, prefer această formulă de plural!) de catharsis, de frumos, de iubire, cu alte cuvinte să te mai preocupe, fără teama de a fi imediat etichetat drept anacronic, echilibrul, armonia dintre prezențe / existențe. Scrisul Paulei Bârsan pare a avea această funcție cumva taumaturgică, el descoperă energii stocate din timpuri imemoriale; ne re-orientează, dacă îmi îngăduiți – ne aduce mai aproape de noi înșine. Paula Bârsan e în planul liricii contemporane o prezență din ce în ce mai consistentă. Chiar dacă de la debutul din 2020 nu a trecut multă vreme, aparițiile din presa literară, din antologii și sigur, mai ales în volume, îi scot în relief plusurile incontestabile. Pe rând, cele cinci cărți tipărite (sper să nu greșesc), e vorba de „Adorație”, „Aspirație”, „Entropie”, „Sui generis”, dimpreună cu – iată, volumul în discuție – „Catharsis”, Editura „Universitară”, anunță un parcurs valoric ascendent care nu dă semne de istovire.

La rigoare, textele Paulei Bârsan dau mărturia întreagă a unei existențe aparte, în datele prefigurate ale unui univers poetic ce își are propria consistență și care se dovedește a fi cât se poate de viabil, auto-conducându-se și chiar metamorfozându-se în progresie geometrică. Poate mai mult decât în altă parte, aici, în „Catharsis”, dibuim alături de autoare treptele ce ne pot duce către experimentarea celui mai nobil dintre sentimente. Raportată la eul liric, iubirea nu echivalează nicicând cu o slăbiciune, nu i se eschivează atunci când îl întâlnește ci dimpotrivă, îl potențează, punându-i în valoare întreaga corolă de minuni. Cu ecouri din Blaga dar cu „rețete” ce aduc aminte de necuvintele lui Nichita Stănescu, Paula Bârsan are cu adevărat acces la Poezie.

Dacă inventariem modurile și timpurile verbale la care se desfășoară discursul, dacă „așezăm în rafturi” substantivele, catalogându-le în funcție de câmpurile semantice, de realitățile denumite, dacă suntem atenți la ponderea abstractului, înțelegem că alături de alte surprize, marele paradox pe care ni-l propune autoarea este tocmai acesta: bucuriile pe care le întâlnește în propria-i devenire nu sunt „arestate” exclusiv satisfăcând mirări autoreferențiale, ci la agapă este invitat omul în-toate-chipurile-lui; Paula Bârsan practică o poezie a apropierii, o poezie a îmbrățișării.

Îngăduiți-mi, vă rog, o scurtă paranteză: ne aducem aminte, Sigmund Freud a considerat catharsis-ul ca fiind important în atenuarea simptomelor legate de anxietate. Este bine știut faptul că – ținând cont de teoria psihanalitică căreia i-a pus bazele – mintea umană este compusă din trei compartimente inter-relaționate: conștientul, subconștientul și inconștientul. Simplu, ceea ce știm se găsește în partea conștientă. Subconștientul conține lucruri de care nu suntem pe deplin conștienți, dar pe care le-am putea conștientiza dacă le acordăm atenție, în timp ce inconștientul conține marea rezervă de gânduri, sentimente și amintiri care se află în afara conștiinței noastre, de obicei generând o mare încărcătură emoțională. „Catharsis”-ul este un concept întâlnit și în teoria psihanalitică, ce demonstrează cât se poate de practic că emoțiile asociate evenimentelor traumatice ies la suprafață. Cuvântul își are originea în termenul grecesc „katharsis”, care trimitea către un proces de curățare sau purificare, fiind în tot cazul asociat cu eliminarea emoțiilor negative sau a comportamentelor asociate cu traume necunoscute. Chiar dacă genera „apropieri” de altă natură, îl știm, de altfel, de la Aristotel… „Catharsis”-ul este adesea o componentă integrantă a terapiei care abordează amintirile reprimate. Se pare că termenul a fost folosit pentru prima dată într-un context psihologic de Josef Breuer, coleg al lui Sigmund Freud. Potrivit lui Breuer, când clienții – puteți citi „subiecții”! – au putut să își exprime liber emoțiile asociate cu evenimente traumatice reprimate, aceștia s-au eliberat de acele trăiri. 

Într-adevăr, mărturisind implicit sensurile ideii de libertate, volumul poate fi abordat cu un instrumentar extrem de divers, fie cu uneltele clasic-artistice, fie cu temeiurile psihanalizei freudiene ori postfreudiene, cu și prin certitudini vădit teologice – multe aluzii metaforice la metanarativul validat de spațiul creștin. După cum deja am afirmat, oricare dintre căile parcurse aduce, odată cu acest volum, omului din post-adevăr, soluția redescoperii propriei identități, a unei identități născute sub semnul iubirii. Așadar, versurile Paulei Bârsan nu sunt doar niște pretexte, ci unduiri care te cuceresc ale jocurilor pe ape, purtate de ființa umană în lungul alterităților sale. Surprind deosebit de plăcut texte precum „Eden”, „Metamorfoză”, „Veșnicia”, „Prozodie”, chiar dacă, rareori, șlefuite cu prea multă râvnă, se întâmplă să poarte cu ele și o mică doză de artificial. Iubirea-candoare, iubirea-forță, iubirea-mirare, iubirea-destăinuire, de ce nu, iubirea purtată ca o torță, toate dăinuind într-un univers-multivers-neon; da, există multă culoare, multă viață, e o lume „strălucindă”: „Aveam mintea ta și zburam în ea/ Tertipuri de soare și rocade-n culoare,/ Cât doar ea mă sufla./ Mă avânta tură nebună în piruete abstracte,/ Coboram în spirale ca să planez pârtia de dor/ Gonită-n amiază./ Mă așteptai cu brațe deschise / Cu suflul pe nor/ Încifrând veșnicia cu cheia Sol”. Dinspre motive și teme convenționale (timpul, cunoașterea, iubirea – „focul trecerii noastre”), poezia Paulei Bârsan contează ca o reverență în fața rodului existenței noastre.