Laleaua albă
„Scrisori și iubiri din viața balerinei Irinel Liciu” – acesta este subtitlul unui volum nou apărut la editura „Litera”, fără îndoială o carte care surprinde și care implicit devoalează un mic dar important capitol din viața unei personalități a spațiului cultural românesc. Chiar dacă trăim într-o vreme în care breaking news-urile fac legea în presa audio-video iar știrile sunt redactate în așa fel încât să fidelizeze o anumită categorie de receptori, un anume public, volumul pe care îl semnalez aici vine dintr-un soi de datorie pentru istoria și – de ce nu – critica literară. Prezentând o arhitectură solidă, argumentând cu fiecare pas gesturi, intenții, comportamente, reface contextul unui sentiment și chiar al unei întregi epoci, oferind omului contemporan, prea puțin atent la nuanțe, motivația necesară pentru a intra într-un univers aproape cinematic, întrucât, citind „Laleaua neagră”, ai sentimentul că vezi desfășurându-se pe un ecran imaginar, în chip firesc, volutele celui mai nobil dintre sentimente.
Dincolo de imaginea sa publică de prim-balerină a Operei din București, apreciată pentru grația și arta sa de talie europeană, Irinel Liciu ascundea o existență dramatică, marcată de un final tragic. Sinuciderea ei, petrecută pe 8 decembrie 2002, în ziua în care soțul său, Ștefan Augustin Doinaș, s-a stins după o lungă suferință, a șocat profund România, oferind o lecție emoționantă despre iubirea care depășește limitele vieții. Ultimele cuvinte ale Irinei Liciu din biletul de adio – „Domnul și Dumnezeul meu, iartă mă! Doinaș, dulcele meu… O prea mare iubire ucide.” au avut un impact puternic, determinând Biserica Ortodoxă Română să acorde, în mod excepțional, o slujbă religioasă și pentru ea, alături de soțul ei.
Până la publicarea volumului „Laleaua albă”, publicul nu a cunoscut intensitatea unei alte iubiri care a marcat-o pe Irinel Liciu, dincolo de cea care i-a curmat viața. Și totuși, un sentiment ascuns și profund pentru poetul Gheorghe Tomozei, un apropiat al cercului Labiș-Stănescu, i-a urmărit pașii pentru o perioadă însemnată. Grație unei documentări excepționale, Ionuț Vulpescu a scos la lumină „viața de sertar” a balerinei – scrisori tulburătoare, poezii nepublicate și desene pline de jovialitate, păstrate aproape cu venerație de Gheorghe Tomozei. Rezultatul echivalează cu o carte-monument, delimitând un spațiu sacru dedicat intimității acestei „relații”. În fapt, primele întâlniri dintre cei doi par să fi avut loc în casa lui Dan Nemțeanu și au avut ca punct de plecare partea de final a anului 1966. Interesant este că Irinel este artizana scrisorilor, în timp ce Gheorghe Tomozei nu îi răspundea direct, ci „topea” nevoia de mărturisire în textele pe care le scria și le încredința volumelor publicate. Drept exemple, ar trebui urmărite măcar două texte destul de explicite care deschid ediția „Filigran”, rânduri care fac aluzie la „Laleaua albă”. Focusându-se asupra „femeii-pasăre”, textul „Clepsidre repetate” e o descriere a baletului conceput de Irinel după reîntoarcerea de la bursa Bejart. De îngăduiți, vă propun și un text poetic pe care Gheorghe Tomozei l-a dedicat celei iubite; practic, el marchează suferința de după despărțire: „Măcar câteva sunete gemene / Măcar un cuvânt lângă care să nu-mi fie frig. / Măcar o noapte care să nu mă vândă… / Lumini grase, lumini egale mi se așază / Pe chip și nu mi se mai vede / Decât surâsul și nu mai aud / Când mă surp. / Trupurile pe lângă nume lunecă, se întorc în trecut, / Ora de-acum întunecând-o. / Și chiar dacă uit totul, al doilea sărut / Se-nsângerează / Cu amintirea celui dintâi… ” („Când mă surp”). Iar exemplele ar putea continua!
Pe de altă parte, parcurgând scrisorile lui Irinel Liciu realizezi că viața nu își permite să fie monocordă în cazul artiștilor, că aceștia „trăiesc din ceea ce simt” și că, la urma urmelor, orice dragoste are menirea de a scoate la iveală ceea ce este într-adevăr uman. Probabil prea sătulă cu rigoarea scenei, Irinel dovedește un soi de nerăbdare („Îți scriu fără alineate, pe nerăsuflate”) în viața de zi cu zi, lăsându-ne să înțelegem că întreaga existența îi va fi stat sub o tensiune dramatică destul de însemnată. Interesantă este această constatare a lui Ionuț Vulpescu: „Tema sinuciderii însă a bântuit-o pe eroina baletului toată viața (ea îi răsare în minte și atunci când îi este anunțată moartea unui important partener de scenă, Stere Popescu), la fel ca și tema devenirii ca muză întru nemurire, așa cum o sugerase la un moment dat Tomozei însuși în textul închinat Veronicăi Micle, din același volum, «Filigran». Muza Poetului, care își asigură nemurirea și după moarte prin chiar vocația ei de Muză”. Scrisorile sunt pline de patos, reproșuri – sunt vii și netrucate! Decupez doar câteva fragmente: „Soluțiile pentru a putea fi găsite trebuie mai întâi să le cauți. Doamne, Dumnezeule, ce maximă!”, „Ciudat comportament, ciudat sentimentul de a urla în deșert. Trei scrisori, niciun răspuns. Să nu fi găsit oare nici un mod de a comunica nimic?”, „Te urăsc. / Am băut cafea, am mâncat dulceață și ți-am pângărit patul, dormind în el. Cu toate acestea, continui să te urăsc”.
Aceste scrisori i-au fost încredințate lui Ionuț Vulpescu chiar din sertarul-destinatar, practic de soția poetului, Cleopatra Lorințiu care a ținut să motiveze această „decizie”: „Au trecut zeci de ani de când aceste frumoase scrisori de dragoste au fost scrise în taină. Aflate printre mărturiile din Arhiva Tomozei, ele n-ar fi fost păstrate cu grijă, fără speranța ascunsă că va veni și vremea lor. Povestea aceasta de iubire tainică nu strică nimic din cealaltă, marea iubire-maritală-publică a balerinei Irinel Liciu. Doar adaugă valența de perlă a sufletului ei, dimensiunea emoționantă a iubirii spontane, frenetice, de tinerețe”. Inițial, ele au fost „aduse la lumină” prin intermediul podcastului „Avangarda”, realizat de Ionuț Vulpescu, în forma unui gest omagial, menit să umanizeze o poveste de viață.
Cuprinzând pe lângă scrisorile cu pricina și importante anexe, clarificări, contextualizări, interviuri inedite, comentarii, volumul „Laleaua neagră” demonstrează perfect că există uneori și „accidente afective” care te învață că „durerea poate să facă uneori iubirea și mai mare”. Îi datorăm lui Ionuț Vulpescu recuperarea acestor perle, această reorchestrare cu nuanțe a unei vieți memorabile.