Ion Petrovici, o nouă monografie

Probabil o naivitate, aș spune totuși: de Kant te apropii greu! Ce-i drept, când totuși se realizează o anume legătură, aceasta e deosebit de trainică și bănuiesc că te urmărește tot restul vieții. Cred cu toată convingerea că acea afirmație ce considera că „filozofia kantiană alcătuiește Noul Testament al cugetării moderne ce înlocuiește sistemul cartezian.” este întru totul validă, mai ales ținând cont de faptul că o serie de sisteme care au vrut să perfecționeze gândirea lui Kant s-au învechit paradoxal mai repede decât „corpul de idei” propriu-zis. Și cât de inedită fusese în epocă concluzia: „nu cunoștințele noastre se conformează după lucrurile exterioare, ci dimpotrivă, lumea din afară se dirijează după cerințele spiritului nostru”! Nu pot să nu mă bucur când înțeleg că sufletul (prin nemurirea sa ca substanță), libertatea (prin independența ei de cauzalitate), Dumnezeu (ca unitate supremă a realului) reprezintă idei, scopuri și chiar tendințe spre care ar trebui să tindem, pe care Kant le considera a fi pozitive.
Prima întâlnire serioasă cu filosofia kantiană a avut loc în primul an de facultate, grație unui bun prieten student la filozofie care, la indicația profesorului Titus Raveica, își achiziționase volumul lui Ion Petrovici – „Douăsprezece prelegeri universitate despre Immanuel Kant”. Evident, mi l-a împrumutat, ulterior l-am achiziționat de la anticarii Iașiului. Văd și acum ediția aceea lipsită de mari pretenții a Editurii „Agora”, cu coperte roșii, care emana o chemare tăcută, imposibil de ignorat, o atracție magnetică ce te făcea să îți reiei lucrul. În felul acesta „am făcut cunoștință” cu Ion Petrovici, una dintre figurile cele mai importante ale perioadei interbelice – și nu numai! – un om cu un destin care ar putea oricând să fie subiect pentru un roman ori o peliculă cinematografică.
Materialul de față a fost practic prilejuit de apariția la Editura Academiei a unei monografii consacrată de Ionel Necula filosofului, memorialistului, omului politic Ion Petrovici – primul doctor în filozofie al unei universități românești, cu teza „Paralelismul psiho fizic”. Pe lângă importanta și bogata activitate academică, Petrovici a avut și o carieră politică, ocupând funcția de ministru al Educației Naționale în mai multe guverne interbelice. A fost membru titular al Academiei Române și a contribuit la dezvoltarea filozofiei și logicii românești prin lucrări precum „Introducere în metafizică” (1924), „Ideea de neant” (1933), „Viața și opera lui Kant. Douăsprezece lecții universitare” (1936), „Transcendentul și cunoașterea omenească” (1936), „Schopenhauer” (1937). Poate ar merita încă de acum amintit că întreaga activitate s-a aflat în descendență maioresciană pe de o parte, în timp ce întâlnirea timpurie cu orizonturile kantiene i-a oferit principii solide pentru o arhitectură intelectuală riguroasă și o metodologie de analiză pătrunzătoare. După 1944, a fost arestat și deținut până la vârstă înaintată, în contextul epurărilor politice comuniste, ceea ce i-a afectat profund activitatea intelectuală. Cu toate acestea, moștenirea sa filozofică rămâne valoroasă, iar scrierile sale continuă să intereseze istoria filozofiei românești.
Monografia lui Ionel Necula prinde toate aceste dimensiuni ale unei activități prodigioase, lăsând probabil puțin spațiu pentru adăugiri ulterioare. Constituind subiect de cercetare de-a lungul câtorva decenii, viața și opera lui Ion Petrovici generaseră până la momentul apariției acestei lucrări alte șapte volume de sine stătătoare. Primită de Ștefan Afloroaei drept „o nouă și captivantă monografie”, cartea semnată de Ionel Necula demonstrează în spiritul filozofiei germane că interesul pentru cunoașterea adevărată nu poate fi apanajul unor meditativi izolați, ci naște un dialog cât se poate de viu, un dialog în societate, al omului ce locuiește în cetate. Ștefan Afloroaei: „De altfel, opera sa e regăsită, în această monografie, deopotrivă ca operă pedagogică, socială și culturală, posibilă prin vocația de om dedicat bunei conviețuiri în acest spațiu istoric”.
Interesantă este arhitectura prezentei lucrări care aduce în același spațiu o suită de materiale ce pot fi consultate nu neapărat în succesiunea clasică, obișnuită. Evident, avem informații exacte cu caracter bio-bibliografic, analiza punctelor forte ale activității din mai multe domenii, legăturile pe care opera le stabilește cu contextul în care ia naștere, fișe-portret precum cele ale fratelui Dumitru ori bunicii materne (și altele!), istoria receptării operei lui Ion Petrovici, anexe ș.a.m.d.
Primele rânduri vizează realitatea unui „târg cu înfățișare medievală”, altfel spus a Tecuciului, locul de naștere al lui Ion Petrovici. Un târg care totuși a dat optsprezece academicieni, dintre care trei (Ștefan Zeletin, Vasile Pârvan, Ion Petrovici) au făcut parte din aceeași „familie”. Copilul Petrovici va lua primele lecții aici, având pentru primii ani și un profesor în particular în persoana lui Mascan, diacon la biserica Sf. Nicolae (grație eforturilor depuse, de la acesta avea să primească „Letopisețele Moldovei” în ediția Kogălniceanu, volum pe care l-a prețuit întreaga viață). Au urmat studiile liceale la „Sf. Sava”, în București; e perioada în care a scris poemul dramatic „O sărutare”, piesă într-un act, bine primită de Caragiale, beneficiind din partea acestuia chiar de o recomandare scrisă pentru Scarlat Ghica, directorul Teatrului Național. Încă în uniformă de licean, piesa avea să-i fie jucată pe marea scenă chiar în aceeași stagiune, la 21 martie 1900 și reluată în mai multe rânduri ulterior, în vremea directoratului lui Liviu Rebreanu. Urmează anii de studenție iar mai apoi… zborul către cele înalte!
„Ministru al demnității naționale”, cu activitate și în guvernul Antonescu, Ion Petrovici proba încă o dată că are inimă pentru țară, ziarele vremii titrând numirea sa cu litere mari: „Un ministru pentru școală și biserică”. A fost deopotrivă și întemeietor al așezămintelor de cultură, subliniindu-le necesitatea: „Considera sistemul așezămintelor de cultură ca un cadru valorificator al datinilor și tradițiilor românești și proiecta problema caselor de cultură pe un fundal generos, cu extensii lămuritoare asupra interesului cu care erau privite în țările din vecinătatea României”. Să nu uităm că încă de la începutul activității, Ion Petrovici și-a dorit sporirea numărului de ore pentru disciplinele filozofice (filozofie, logică, psihologie, sociologie, etică), dar nu pentru valoarea lor gnoseologică, ci pentru funcția lor propedeutică. Așadar, „legea propusă de Petrovici viza nu atât emanciparea cunoașterii, cât stăpânirea deplină a căilor, a instrumentarului logic și a mijloacelor care pot favoriza cunoașterea”.
Paginile ce urmează își plasează subiectul „sub teroarea istoriei”, analizând cu detalii semnificative latura dramatică a destinului de excepție, refăcând implicit întregul context al epocii. Urmărit deopotrivă de Siguranța Statului și ulterior de Securitatea comunistă, Ion Petrovici se va afla continuu pe „lista inamicilor”. Ionel Necula ne oferă date din arhivele CNSAS, face analiza impactului pe care îl putea avea un banal denunț anonim; apoi, într-un inedit subcapitol, ne oferă „parada surselor”, dând cititorului dimensiunea exactă a tuturor acestor „grozăvii”. Luăm aminte de arestările în loturi, rechizitoriul, sentința, recursul, recursul în anulare – toate, etape ale unei mascarade naționale. Sunt prezentate condițiile inumane de încarcerare, precum și aparițiile nefaste din destinul filozofului (le amintesc măcar pe cele ale lui Iorgu Iordan și Petru Groza). La celălalt capăt, cumva sub semnul paradoxului, atitudinea aproape jovială și probitatea morală de care dă dovadă profesorul. Aflat „sub zăvor”, el înființează o adevărată Academie la care iau parte oamenii simpli, curați sufletește: „A înțeles și și-a asumat datoria morală de a fi pildă de demnitar responsabil, de consecvență și de exemplaritate pentru toți cei cu care a trebuit să împartă vitregiile condiției de penitenciar. Kantian, ca structură de gândire și de conduită morală a admis în absența cerului înstelat de deasupra, pe care nu-l mai vedea, că trebuie să salveze lumea morală din interior”.
Ionel Necula are tot instrumentarul filozofic potrivit pentru a judeca la justa valoare vocația filozofică de care a dat dovadă Ion Petrovici. Sunt urmărite etapele filozofiei sale, explicată tentația unei viziuni sistemice (ce din păcate nu mai avea cum să se împlinească), reluată disputa din epocă dintre Dumitru Stăniloae și Lucian Blaga – autorul monografiei subliniind locul (poziția) pe care l-a ocupat încă din start Petrovici, crezul într-un „naționalism defensiv” interesat deopotrivă de valori creștine, valori naționale, valori umanitare, valori culturale.
La final… o latură a activității despre care nu știam nimic până la prezenta monografie: legătura cu Radiodifuziunea Română, cea care, într-un fel, s-a născut și a evoluat odată cu filozoful. Într-o întreită calitate (ascultător, vorbitor, președinte al Consiliului de Administrație), Ion Petrovici avea să amprenteze cu „fulgurații filozofice”, prin cele 55 de conferințe avute între 1932-1965, spiritul mai multor generații de ascultători, transformând eterul într-un spațiu efervescent de idei și reflecții.
Și prin această lucrare amplă, Ionel Necula face un mare serviciu filozofiei și culturii românești, restituind cu acribie și pasiune o figură marcantă a gândirii interbelice, a cărei voce risca poate să se estompeze în uitare. Implicit, pune la dispoziția cercetătorilor și a publicului larg o resursă esențială pentru înțelegerea complexității gândirii românești moderne și a posibilului său rol în societate.