Magda Cârneci, „Scurte scenarii inițiatice”
Sper să nu greșesc, aș spune că în filozofie mirarea nu se leagă doar de emoție ci reprezintă o atitudine fundamentală a spiritului, de multe ori direcționând către misterul existenței ce îl propulsează pe om în căutarea propriului sens și a propriei identități. Presupune probabil și o stare care funcționează paradoxal sub forma unui catalizator, cu rol de a a-l scoate pe om din rutina gândirii și mai ales din percepția superficială a lumii. Mirarea „cea bună” echivalează și cu acel moment de grație în care individul realizează că știe prea puțin și că, imperios necesar, o cunoaștere de ordin superior necesită să intre în arenă. Lasă loc misterului. Θαυμάζειν e început al cunoașterii lumii și pentru Platon și pentru Aristotel. Practic, pentru Platon, mirarea dezvoltă interes față de ceea ce este neobișnuit, dar și față de ceea ce este comun și (din păcate!) trecut cu vederea; ea ne trezește din ignoranță și ne îndeamnă să căutăm înțelegerea lumii Ideilor, a adevărului etern și imuabil. Această stare de uimire ne scoate din rutina cotidiană și ne determină să punem întrebări despre esența lucrurilor. Conceptul este dezvoltat ulterior și la filozofii sau în școlile de filozofie ce au urmat Antichității. Pentru Rene Descartes, mirarea / uimirea se regăsește printre „pasiunile primare” ale sufletului, o emoție inițială care ne face să fim atenți la un obiect nou sau neobișnuit și pe care ne dorim să-l cunoaștem mai bine; la Kant, deși termenul de „mirare” nu este folosit explicit în același mod, ideile filozofului despre sublim și despre sentimentul de respect față de legea morală universală sau față de imensitatea naturii pot fi văzute ca forme de uimire profundă, care depășesc simpla percepție estetică și deschid calea spre reflecția filosofică și etică. Exemplele sunt multe și pot fi desfășurate aproape fără întrerupere dar, în sfârșit, la Martin Heidegger aceeași mirare ocupă un loc central în procesul de conturare a Dasein-ului.
Evident, autoarea volumului pe care vi-l prezint sub forma invitației la lectură nu e nici pe departe străină de toate aceste concepte – realități. Obișnuită atât cu reperele filozofiei cât și cu cele vehiculate de lumea artelor vizuale, fiind o prezență cu state vechi în lirica românească contemporană de foarte bună calitate, Magda Cârneci ne amintește în volumul de proză scurtă „Scurte scenarii inițiatice” că frumusețea și rodul lumii în care trăim pot fi cunoscute nemijlocit, că viața ar trebui să nu fie altceva decât o sumă de bucurii și experiențe asumate. Însă nu aș vrea să fiu înțeles greșit: volumul apărut la „Polirom” nu vehiculează tern „puncte de vedere”, nu prezintă artificial un anume crez – dimpotrivă! Magda Cârneci reușește să demonstreze de-a lungul acestor scurte scenarii inițiatice, prin intermediul situațiilor, dialogurilor și mai ales grație experiențelor onirice prin care trec personajelor sale, că transformările umane sunt profund legate de capacitatea de a percepe și accepta straturi multiple ale lumii, de a accede la o altă „strălucire”, de a trăi plenar.
După cum mărturisește, chiar dacă pleacă dinspre pagini și notițe de jurnal („Aceasta este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii.”), cartea devine posibila aventură a ființei în încercarea de a(-și) surprinde posibilele avataruri. Așadar, volumul convinge prin onestitatea mărturiei sale, prin profunzimea psihologică a personajelor și prin rafinamentul stilistic care transformă observații cotidiene în ferestre către transcendență. Este o carte ce provoacă cititorul să privească dincolo de aparențe, să-și deschidă simțurile și să-și încurajeze propria capacitate de a-și augmenta prezența.
Biografia reală a celor doi actanți aproape că nu interesează în niciun fel. Mult mai incitante sunt situațiile-de-o-clipă în care se regăsesc și portalurile pe care au șansa să le deschidă. Scenariile prezentate nu au cum să îi / te lase în afară jocului; însuși actul lecturii este redimensionat, cititorul primind activ o serie din sugestiile inerente care se strecoară în orizontul semnificat. Mina și Daniel se completează perfect, asigurând viabilitatea existenței. Mina pare să fie mai poetică, poate ceva mai nobilă, coborând dinspre zone arhaice (a se vedea „Artemis din Efes”), în timp ce Daniel e mai degrabă cel care analizează fiecare situație, încercând să găsească „ieșirea”, soluția. În „Gustul cafelei” – chiar cu ocazia primei proze -, obsedat de neuroștiințe, Daniel încearcă să o convingă pe Mina că mintea omenească e stăpânul absolut și că tot ea ne poate oferi iluzia că mai există și altceva în afara realității cotidiene.
La pol opus, Mina mizează pe intuiție și nu își dorește controlul absolut. Cu alte cuvinte, Mina crede în revelație / hierofanie, în acea experiență ce irumpe, grație căreia vezi totul altfel, diferit, experiență foarte bine surprinsă în „La Versailles”: „Privirea i se umezi de un fel de ușoară vibrație. Și, când își coborî raza ochilor de la arbori la oamenii care se plimbau primprejur, Mina văzu. Văzu. Ca o ridicare a unei pielițe albicioase de pe privire, ca o limpezire neașteptată și trecătoare a ochilor săi larg deschiși. Ca o trezire dintr-un fel de somn hipnotic care o ținuse prizonieră până atunci. Sau ca o întredeschidere subită a unei fante necunoscute din mintea ei, o fantă între lumi, între aici și acolo, între sus și jos, între înăuntru și afară. Minei i se păru că intră într-o nouă luciditate”. Într-un fel, toate scenariile presupun o asemenea „străvedere” și sper să nu fiu certat pentru faptul că pentru câteva momente gândul m-a dus la nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade. Și aici, de cele mai multe ori, mirarea și clipa de grație apar acolo și atunci când protagoniștii sunt mai degrabă singuri. Tot în „La Versailles”, vegetația luxuriantă, arhetip al labirintului, provoacă partea primitivă, sălbatică… În alte locuri e de remarcat din partea autoarei un soi de eleganță specifică cu putere deosebită, chiar atunci când sunt introduse elemente deloc convenționale, precum abolirea timpului: „Se întind amândoi pe jos, se îmbrățișează. Și adorm împreună, confundându-și uniformele bleumarin sub dungile de lumină piezișă și portocalie ale felinarelor dimprejur. Seamănă cu doi miezi de nucă într-o jumătate de coajă uscată sau cu doi gemeni de abanos negru-albăstriu. O frunză de tei cade tăcut spre glezna descoperită a fetei. Cade și cade și nu mai ajunge niciodată jos, lângă trupuri. Cade lent și tot cade. Cade etern, ca o coroană de doliu și slavă, de la începutul fără început al lumii acesteia” – de data aceasta într-o „grădină noptatecă”. Mina pare primul om care înțelege sensul umanității, acela de a scăpa de destinul tragic, prin evadarea din spațiul claustrant al banalităților. Fire liberă, încă neacaparată de superstiții și dogme, Mina intuiește rostul adevărat al zborului inițiatic. Da, Mina e o luptătoare, aduce aminte de eroii tragediei antice care se luau la luptă cu propriul destin, crezând în fiecare moment în frumusețea pură a vieții. Totuși, „Scenariile” de care vorbim nu închid în niciun fel învățăminte moralizatoare, exceptând poate gândul că omul trebuie să trăiască cu toată bucuria de care e capabil. Prea puțin atente la cadrul istoric (deși ceva referiri sunt ici-colo, așa cum se întâmplă în „L’Arche de la Defense”), povestirile funcționează sub forma unor exemple perfecte despre cum încă mai merită fi privită lumea.
Așadar, Într-o lume adesea grăbită și pragmatică, actul de a te minuna, de a redescoperi frumusețea și tainele ascunse ale existenței, devine o formă de rezistență și o sursă inepuizabilă de sens. Este o bucurie primară, aproape filosofică, aceea de a privi dincolo de voalul obișnuitului și de a te lăsa purtat de întrebări esențiale despre realitate și propria devenire. Aceste mici scenarii pline de sens oferă o poartă deschisă către misterul creației și către cel al inefabilului, toate petrecându-se dincolo de rigori și de „cele știute”. Într-un mod profund personal și, poate, neconvențional, mărturisesc că am citit volumul cu pricina ascultând atât Carmina Burana, cât și Misa în Si minor. O combinație, desigur, ciudată, dar poate că toate aceste experiențe converg către un sens fundamental: cel al libertății și al admirației.”